tag:blogger.com,1999:blog-43350146741342858262024-02-01T20:04:18.344-08:00Istorie adevărată"Istoria îşi bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se." (Nicolae Iorga)Administratorhttp://www.blogger.com/profile/03791660571700863396noreply@blogger.comBlogger32125tag:blogger.com,1999:blog-4335014674134285826.post-29868031556324721302010-01-11T16:11:00.000-08:002010-01-11T16:13:10.354-08:00Puia Maria, o martiră pentru unitatea neamului românescZiua de 1 Decembrie, înălţătoarea sărbătoare a Neamului Românesc, ne aminteşte cu sfinţenie că la acea dată s-a împlinit visul de aur nutrit multisecular de poporul nostru, înfăptuindu-se cea mai măreaţă operă din istoria sa: STATUL UNITAR NAŢIONAL ROMÂN - ROMÂNIA MARE.<br /> Desigur această slăvită înfăptuire nu s-a realizat întâmplător. Pentru ea s-au jertfit multe vieţi de eroi în decursul veacurilor, mulţi dintre ei fiind cunoscuţi, dar foarte mulţi au rămas cufundaţi în anonimat şi troieniţi de pulberea uitării.<br /> De aceea aş dori ca din marea cohortă a martirilor anonimi să evoc amintirea unei eroine care şi-a sacrificat tânăra viaţă în lupta pentru dezrobirea POPORULUI ROMÂN din ARDEAL şi unirea lui cu PATRIA MUMĂ.<br /> Figura ei fiind azi foarte puţin cunoscută voi arăta că purta numele de PUIA MARIA şi era fiica unei familii modeste cu cinci copii din oraşul Blaj.<br /> Povestea eroismului său este indiscutabil legată de apariţia poeziei “VREM ARDEALUL”, scrisă de poetul RADU COSMIN şi care a fost publicată în ziarul Adevărul din ziua de 2 iunie 1916, poezie devenită celebră la timpul său şi care, prin conţinutul ei incendiar patriotic şi forţa mobilizatoare în care a fost scrisă, dat fiind contextul istoric, îmi permit să o invoc în continuare:<br /> Cunoaştem din istorie că în vara anul 1914 a izbucnit primul război mondial, în care taberele ce se înfruntau erau, de o parte, puterile centrale, formate din imperiul austro-ungar şi imperiul german, iar în tabăra adversă, numită “ANTANTA”, erau puterile aliate, formate din Franţa, Anglia, Italia, Rusia, Iugoslavia şi Grecia.<br /> Regatul României, deşi avea tot interesul să participe la acest război, având de eliberat pe românii aflaţi sub stăpâniri străine, a adoptat, în prima parte, starea de neutralitate, deoarece regele Carol I, împreună cu Brătianu, au încheiat în anul 1883, la Viena, un pact militar secret mai puţin cunoscut, cu Austro-Ungaria şi Germania.<br /> Conducătorii ţării au purtat aprige discuţii referitoare la partea căreia să i se alăture, în scopul de a se putea obţine maximum de folos pentru ţară şi neamul românesc.<br /> Regele Carol I, fiind de origine germană, ar fi dorit să se alăture puterilor centrale, dar majoritatea fruntaşilor români susţineau participarea României în tabăra puterilor aliate, cu scopul eliberării Ardealului, Banatului şi Bucovinei.<br /> În această stare de puternică tensiune politică, masele populare, nerăbdătoare să sară în ajutorul fraţilor subjugaţi de puterile centrale, au manifestat furtunos pe străzile Bucureştiului şi ale altor oraşe mari din ţară, cerând intrarea imediată în acţiune a României alături de puteriule aliate.<br /> Mulţimea manifestanţilor, cuprinsă de un adevărat delir patriotic, a cerut trecerea imediată a Carpaţilor şi dezrobirea Ardealului.<br /> Desigur, această înălţătoare stare de spirit supăra orgoliul şi interesul teutonic al regelui Carol I, fapt ce l-a determinat să ordone scoaterea armatei în stradă pentru împrăştierea nesfârşitelor manifestări ale spiritului românesc de solidaritate cu puterile gintei latine, precum şi cu fraţii români de sub stăpâniri străine.<br /> Atitudinea ostilă simţămintelor româneşti a revoltat profund sentimentul patriotic al populaţiei mai ales când forţele armate au fost scoase “în stradă”.<br /> Poetul Radu Cosmin a cuprins în versurile poeziei sale “VREM ARDEALUL”; cu o magistrală vigoare, voinţa şi revolta românilor, făcând un adevărat rechizitor regelui Carol I. Iată poezia:<br /><br /><br /><br />VREM ARDEALUL!...<br /><br />(de Radu Cosmin)<br /><br /><br />Maiestăţii Sale Regelui<br />Sire, am văzut în noapte regimentele pe stradă,<br />Baionete, săbii, goarne şi-am gândit că-i vreo paradă<br />Am crezut, că merg oştenii mândrei noastre artilerii,<br />Să salute-n glas de tunuri ceasul sfânt al învierii...<br />Am crezut la miezul nopţii, că oştenii înarmaţi<br />I-ai chemat la ceasul ăsta să-i repezi peste Carpaţi!<br />Dar la sunetul de goarnă, în loc munţii să se sfarme<br />Oştile Măriei Tale au scos sabia să sfarme<br />Şi să-năbuşe în pieptul tinerimei idealul<br />Celor ce strigau în noapte: “Vrem Ardealul! Vrem Ardealul!”<br />Nu ştiu cine-a dat porunca şi barbară şi nedreaptă,<br />Dar socot, că nu-i măsura cea mai bună şi-n-ţăleaptă<br />Să se-năbuşe cu spade tot ce-avem mai sfânt în noi,<br />Sufletul întregii naţii, care strigă: “Vrem război!”<br />Patru luni, de când se schimbă rostul lumii la hotare,<br />Patru luni, de când ai noştri, robii hoardelor barbare,<br />Fraţii umiliţi de veacuri pier sub pajure străine,<br />Aşteptând şi-n ceasul morţii clipa, care nu mai vine...<br />Mor sub steagul lui Attila, milioanele de fraţi<br />Şi-n zadar privesc în friguri coasta mândrilor Carpaţi... <br />Vulturii Măriei Tale nu le zboară-ntr-ajutor,<br />Deşi stau gătaţi de moarte şi cu arme la picior!<br />Plâng pe văile Carpate, de pe lângă Tisa, de pe lângă Murăş,<br />Văduve atâtor vetre, că s-au dus flăcăii gureşi,<br />Să-şi dea viaţa pentru alţii, în năpraznicul război,<br />Când puteau să şi-o păstreze, pentru ei şi pentru noi,<br />Gârbove în pragul vetrei plâng femeile şi torc,<br />Aşteptând în van pe cei ce poate nu se mai întorc,<br />Gem la sân pruncii palizi, pe când tatăl moare-n şanţuri,<br />Iar prin temniţi zebrelite, câţi de-ai noştri gem în lanţuri<br />Geme Doamne tot Ardealul, să vaietă Bucovina<br />Aruncând asupra noastră toată lacrima şi vina<br />Că în clipa ce-o ameninţă s-o răpească alt stăpân,<br />Noi, plecaţi Măriei Tale, stăm cu mâinile în sân!<br />Ori am vrea ca alte neamuri dezrobind-o să ne-o deie<br />Şi să scrim din mila altor marea noastră epopee?!<br />Dar la lespedea din Putna, umbra lui Ştefan cel Mare<br />Tremură să se mai vadă insultată de sub umedul pământ.<br />Voievozii toţi se scoală, de sub lespezi de mormânt.<br />Şi eroii-atâtor veacuri şi Costinii, cărturarii,<br />Ce treziră-n noi mândria sângelui străbun latin,<br />Aşteptând să sune goarna, ceasului măreţ, divin!<br />Fremătă de nerăbdare, ca alăturea de noi,<br />Regimente-ntregi de umbre să pornească la război!<br />Ţărâna lui Mihai din Turda, cere astăzi răzbunare,<br />Alba Iulia tresaltă, tremurând de nerăbdare<br />Să-şi deschidă largă poarta împărătescului alaiu<br />Să primească pe urmaşul voievodului Mihaiu!<br />A venit, Mărite Doamne, ceasul mântuirii noastre!<br />Freamătă pământul ţării, şi sub zările albastre,<br />Steaua noastră ne surâde dintre creste Carpatine<br />Şi ne cheamă spre triumful mândriei noastre ginţi latine<br />Sângele roman îşi cheamă strănepoţii toţi la arme!<br />Căci de-i scris în clipa asta rostul lumii să ne sfarme,<br />Noi avem menirea sfântă, din frânturi să ne-ntregim<br />Neamul risipit de veacuri, de mai vrem ca să trăim!<br />Vodă Doamne! Nu e vreme de pierdut: ne cheamă Fraţii!<br />Şi nici când mai primitoare porţi nu ne-au deschis Carpaţii<br />Un fior imens şi tragic îi străbate pân’ la cer<br />Şi de-alung de Vatra Dornii, pân’ la Porţile de Fier,<br />Culmile parcă se-nalţă aspre şi dojănitoare<br />Că de n-am porni acuma: ei Carpaţii ar fi-n stare<br />Să se prăbuşească singuri în al vremilor iad,<br />Peste noi şi peste rasa blestemata-a lui Arpad!<br />Sire, ştim că sub coroana de oţel, ce porţi pe frunte,<br />Alte-s gândurile, care s-au pornit, ca să ne-nfrunte:<br />Glasul sângelui ce strigă, în suflarea românească,<br />Nu-i acelaşi de sub haina şi sub purpura regească,<br />Şi mai ştim, că pentru ceasul şi avânturile vremii<br />Pentru fruntea ta albită e prea grea podoaba stemii,<br />Dar de-ţi este Sire, spada ruginită şi bătrână,<br />Dă-o s-o călească în focul tinereţii, altă mână!<br />De-ai uitat-o Vodă Doamne, pilda Marelui Ştefan,<br />Ce bătrân prindea în mână viforosu-i buzdugan,<br />Şi punea pe plete albe lauri verzi de bărbăţie,<br />Lasă altora mai tineri buzduganul tău să-l ţie.<br />Dar de nu Te lasă glasul sângelui ce porţi în vine<br />Să-ţi pui laurii de aur ai victoriei latine.<br />Spune altora să cheme, pe vitejii din munţi şi plai<br />Şi cu cinste să-mplinească visul sfânt al lui Mihai.<br /> – 1914 –<br /><br /><br /> Poezia “VREM ARDEALUL” a devenit un adevărat material incendiar pentru crearea elanului de luptă, atât pentru cei care cereau trecerea Carpaţilor dar mai ales pentru ceri ce îi aşteptau în Ardeal, cu speranţa lor de izbăvire din robia străină.<br /><br /> Poezia a fost transmisă în mod conspirativ, ca hrană sufletească şi speranţă ardelenilor, printr-un mecanic de locomotivă român, care făcea cursa cu trenul la punctul de frontieră Predeal. Poezia a fost adusă, pe ascuns, în “tureacul cizmei mecanicului de locomotivă”.<br /><br /> Oraşul cel mai potrivit unde trebuia predată poezia a fost stabilit Blajul, care era o localitate a românismului din Ardeal şi care avea un mare număr de intelectuali şi tineri studioşi.<br /><br /> Blajul era cel mai potrivit mediu prin care se putea stimula şi inteţii lupta rezistenţei din Ardeal, în vremea aceea.<br /><br /> Poezia ajunsă la Blaj, în modul arătat mai sus, trebuia multiplicată şi difuzată în marea masă de elevi şi profesori din şcolile locale şi în împrejurimi, aşa cum s-a procedat şi în partea premergătoare revoluţiei române din Transilvania din anul 1848.<br /><br /> Multiplicarea a ridicat probleme grave şi esenţiale, deoarece nu se putea executa decât la maşina de scris, acestea găsindu-se doar la câteva instituţii, operaţiune care putea deconspira întreaga acţiune.<br /><br /> Pentru rezolvarea acestei probleme importante şi riscante s-a oferit tânăra dactilografă de la biroul judiciar al Mitropoliei Blajului, Maria Puia în vârstă de 22 de ani, care cu îndrăzneală şi mult curaj şi-a asumat în mod tineresc sarcina multiplicării şi difuzării materialului respectiv.<br /><br /> Una din legăturile ei cu liceul de băieţi Sf. Vasile a fost elevul din clasa a-V-a Răhăianu Oliviu, al cărui tată a fost coleg de birou cu tânăra Maria Puia.<br /><br /> Acest elev, Răhăianu Oliviu, după terminarea studiilor superioare a ajuns un distins avocat în oraşul Alba Iulia, sub îndrumarea căruia am avut norocul să-mi fac ucenicia profesională de avocat. Datorită acestor relaţii şi împrejurări, am ajuns şi eu în posesia poeziei “VREM ARDEALUL” şi a scrisorii de adio a martirei Maria Puia.<br /><br /> Acţiunea tinerei dactilografe a fost încununată de succes, iar poezia a ajuns la sute de persoane care o transmiteau de la om la om. Intelectualii şi elevii, aproape o ştiau pe de rost, producându-se astfel o mare înflăcărare şi îmbărbătare a românilor ardeleni care aşteptau pe fraţii lor de peste Carpaţi, ca să-i dezrobească.<br /><br /> În această perioadă, când atenţia organelor austro-ungare de represiune era la maximum, s-a găsit asupra numitului Popa Ioan poezia pe care a primit-o de la Maria Puia şi pe care a şi denunţat-o, el dovedindu-se a fi un trădător de neam.<br /><br /> Tânăra Maria Puia a fost arestată şi supusă unor chinuri şi presiuni sălbatice. Cu toate acestea tânăra de la Blaj a refuzat cu îndârjire să divulge date sau persoane implicate în acţiunea respectivă, preferând să le ducă cu ea în mormânt, ca pe cel mai peţios secret socotit de ea, mai presus chiar de viaţa ei.<br /><br /> Aşa se explică faptul că în singurătatea celulei în care a fost închisă tânăra Maria Puia, în vârstă de numai 22 de ani, cu franjuri rupte din rochia ei pe care le-a adăugat bogatelor sale cozi, a reuşit să-şi frângă firul vieţii prin spânzurare.<br /><br /> În modul acesta “scoarţele” odiosului dosar al anchetatorilor, s-au închis, fără a se obţine rezultatul urmărit, adică suprimarea din luptă a rezistenţei românilor din Blaj.<br /><br /> În scrisoarea de adio adresată mamei sale, fraţilor şi prietenilor săi, găsită asupra sa, prin rândurile respective, tânăra eroină se roagă de iertare pentru supărarea pe care le-a făcut-o, spunându-le ca o consolare că:<br /><br /> “AM SOCOTIT CĂ E MAI BINE SĂ MOR EU SINGURĂ DECÂT ALŢII O SUTĂ”. Iată scrisoarea:<br /><br /><br /> “Iubită mamă, fraţi şi surori.!...<br /><br /><br /> Un ultim adio vă zic, căci oricum mai târziu tot trebuia să mor. Nu fiţi trişti deloc, fiţi cu nădejdea la Dumnezeu. Grijiţi de ce aveţi. Mama să plătească, dacă poate, încă în anul acesta, maşina, ca Ştefan să o aive. Lui Pilu te rog să-i scri să-ţi trimită bani, că el are... Tot ce am e a Aureliei.<br /> Lanţul cel mic de aur e aici la Tribunal şi Brazleta, un inel şi cerceii.<br /> Te rog scrie la Lugoj, la Prepandie un adio tuturor. Pe Anaida încă so anunţi.<br /> La Aurelia Fodor şi Cornelia Gabriş le doresc fericire. Lui Vili, Vodă, Becriu să le trimită Aurelia câte un ultim salut. Pe toate prietenile şi cunoştinţele mele le sărut.<br /> Tiţă dragă pe tine te rog să grijeşti de mama şi Aurelia. De vei fi luat şi tu cătană, aranjază tot ce poţi ca maşina să fie plătită de tot, pe când tu merji, că mama nu ştie. Mă doare inima, dar ce să fac, am căpătat dela Gruiţa poezia Vrem Ardealul şi acum trebue să mor pentru aceasta, fiindcă am dat-o lui Pop Ioan şi el ne-a trădat. Eu sunt foarte liniştită şi împăcată cu această fericită moarte.<br /><br /> Eu sunt împăcată cu toate, numai după voi cei ce rămâneţi trişti pentru mine mă doare, dar decât să moară o sută, mai bine eu.<br /><br /> La Anicuţa dă-i mamă toate hainele mele. La Pipi dăi hainele mele cele albe. La Anicuţa, verigheta cea de aur. La Aurelia lanţul cel de aur dela Cadia şi braţelele. Un inel lui Titi şi lanţul cel dela mine. Iar la mama (törölt es olvesliatlan rèsz).<br /><br /> La revedere în lumea cealaltă, dacă aci nu ne-am putut bucura de o altă fericire. Pe mine să mă îmbrăcaţi în costumul meu de Pădureancă, că sunt română, cu opinci, cu cârpa şi straiţa mea roşie. Dacă mamei îi e dorinţa să mă îmbrace în haina albă, da, dar să nu facă cheltuieli. Îi sărut mâinile mamei pentru creşterea bună pe care mi-a dat-o. Am greşit şi eu odată fără să fiu ertată. Un ultim sărut vă depun tuturor, pe aceste mătănii, pe care eu m-am rugat mult aci în închisoare.<br /><br /> Nu pot să zic nimic în contra celor de aici, toţi m-au cinstit şi primit cu vorbe bune.<br /><br /> Aş dori mamă să mor în patul meu, dar aşa mi-a fost soartea. Cred că de aici voi fi aşezată, barami, în căruţa dumitale mică, cu care am lucrăt mult şi eu. Nu cred dacă va fi ertat să fiu înmormântată cu preot dar deşi nu, roagă-l pe domnul Coltor, ori Ghiaja sau alţii să le rostească un adio tuturor celor ce mi-au făcut calea presărată cu flori, iar mie merit pentru neam.<br /><br /> Scumpă mamă sărut mânile, nu te supăra, o Ştafane şi Pile cum mi de dor de voi, că sunteţi departe şi nu mă vedeţi, cu gândul la voi trebue să mor.<br /><br /> A voastră fică, soră care vă doreşte. Aş fi dorit să mă mărturisesc, dar aici nu se pote, nici la Biserică nu am fost.”<br /><br /><br /><br /> Tot prin scrisoare i-a rugat pe a-i săi să o îmbrace cu frumosul ei costum ţrănesc de “PĂDUREANCĂ” cu opinci şi traistă ţărănească.<br /><br /> Prin eroicul său gest, tânăra Maria Puia, cu o sublimă dăruire şi totală abnegaţie şi-a jertfit viaţa pe altarul dragostei de neam, dovedind că este un exemplu de elită al neamului românesc.<br /><br /> De aceea se cuvine să o aşezăm în rândul marilor eroi ai neamului românesc, pentru a fi cinstită de-a pururi, aşa cum şi eroi din tragediile antice, care prin strălucirea virtuţiilor lor au reuşit să străbată mileniile, ajungând până în timpurile noastre. <br /><br /> Pentru jertfa sa socotesc că i se cuvine un pios omagiu de admiraţie şi mulţumire din partea NAŢIUNII ROMÂNE, iar tinerilor astfel de exemple ar trebui promovate în viitor.<br /><br /><div style="text-align: right;">Av. Ioan Avram Veteran de Război<br /><br /><div style="text-align: left;"><a href="http://www.dacoromania.go.ro/nr06/puia.htm">http://www.dacoromania.go.ro/nr06/puia.htm</a></div><div style="text-align: left;"> </div></div>Administratorhttp://www.blogger.com/profile/03791660571700863396noreply@blogger.com11tag:blogger.com,1999:blog-4335014674134285826.post-42307945327856733252009-07-20T03:26:00.000-07:002009-07-28T04:05:59.528-07:00Românii sau “Romanii de răsărit”1. <span style="font-weight: bold;">Rădăcinile</span><br /><div style="text-align: justify;"> Zorii istoriei scrise i-au surprins pe înaintaşii înaintaşilor noştri în cetăţile de piatră ale Carpaţilor şi Balcanilor, în bogata vale a Dunării şi de-a lungul marilor râuri care, spre Soare-Răsare, îşi călătoresc undele spre primitorul Pont Euxin. Generaţie după generaţie, au durat, cu mult timp înaintea epocii homerice, o civilizaţie agro-pastorală, rivalizând cu lumea helladică şi miceniană, o societate sedentară, divinizând soarele care dă viaţă rodului, au dezvoltat felurite tehnici agricole şi meşteşugăreşti pe care, de la ei, acei primi agricultori şi păstori ai locului, moştenindu-le, alături de simţul pentru frumos, originalitatea portului şi a datinilor, dragostea fierbinte de moşie şi de libertate, ţăranii agricultori şi păstori români le-au trecut peste hotarele timpului, până în zilele noastre. Şi dacă acei înaintaşi au dispărut în istorie, au<a style="" onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}" href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhjJaRBbtfqU3-vpZUffRISUzm5FaoTKLK9UiJYI5YgeT5hOUkMDAG5Z0_CfJXnLXkUuZjlOVypzK1YLeRSkHPSYgjG8bdb2RqW2T4QAhmMPXPo4b9SCB0FVsrGr0ckXvRUKykSUArJZQ/s1600-h/080423-alexander-great_big.jpg"><img style="margin: 0pt 10px 10px 0pt; float: left; cursor: pointer; width: 318px; height: 320px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhjJaRBbtfqU3-vpZUffRISUzm5FaoTKLK9UiJYI5YgeT5hOUkMDAG5Z0_CfJXnLXkUuZjlOVypzK1YLeRSkHPSYgjG8bdb2RqW2T4QAhmMPXPo4b9SCB0FVsrGr0ckXvRUKykSUArJZQ/s320/080423-alexander-great_big.jpg" alt="" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5360542668089245378" border="0" /></a> făcut-o contopindu-se în NOI cei de astăzi, permiţând cercetătorilor moderni să identifice în poporul român “cel mai frumos exemplu de continuitate a neamului”. Într-adevăr - aprecia André Armad - acesta este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa /.../ fie că este vorba de traci /.../, de geţi sau de daci, locuitorii au rămas aceiaşi din epoca neolitică - era pietrei şlefuite - până în zilele noastre, susţinând astfel, printr-un exemplu poate unic în istoria lumii, continuitarea unui neam”.<br />Servind setea de cunoaştere şi dragostea de adevăr, şpaclu arheologului modern reconstituie astăzi, pe meleagurile pline încă de poezia isprăvilor legate de numele multora dintre eroii miturilor antichităţii şi ai poemelor homerice, în spaţiul înscris între Dunărea Mijlocie, gurile Niprului şi Marea de Azov, Carpaţii Păduroşi, vechea Macedonie, Illiria şi marea Egee, strâns legat, peste Hellespont de multe regiuni istorice ale Asiei Mici (Bithynia, Misia, Frigia, Lydia, Troada), imaginea unei tulburătoare realităţi etno-culturale. Cu patru milenii în urmă, prin cimentarea într-o unitate superioară a tuturor populaţilor pe care preistoria le-a văzut zămislindu-se în spaţiul carpato-danubiano-balcanic, odată cu trecerea la epoca bronzului (c. 2200/2000 - 1200/1150 î.e.n.) care avea să impună ca specific culturilor locale (Glina, Monteoru, Wietenberg, Otomani, Gârla Mare etc.), alături de inventarul litic complex şi arme din metal, o primă mare specializare a muncii (prin despărţirea agricultorilor de păstori), se afirmă în această arie, ca purtător al unei civilizaţii unitare, marele grup etnic al primilor noştri strămoşi direcţi pe care cele 28 000 de versuri ale poemelor homerice şi istoria scrisă i-au înregistrat sub numele de traci. Tracii - seminţia “cea mai numeroasă” după aceea “a inzilor” - suna verdictul "părintelui" ştiinţei istorice - Herodot! Ei au fost aceia care, prin cele peste 100 de neamuri (triburi) atestate de poemele homerice, de literatura greacă, apoi de Herodot, ne conferă astăzi dreptul de a considera legitim îndreptăţită afirmaţia lui Nicolae Iorga că pe aceste pământuri, la nord şi la sud de Dunăre, avem cel puţin “rădăcini de patru ori milenare. Aceasta este mândria şi puterea noastră!"<br />Numeroase, cu o aristocraţie puternică, a cărei mândrie războinică şi vitejie transpar din versurile lui Homer, comunităţile epocii “bronzului tracic, ni se înfăţişează ca aşezări cu un bogat inventar în unelte, cuptoare de topit metale, podoabe, ceramică şi arme, îndeosebi arme (lănci, spade, buzdugane, topoare de luptă etc.) vârfuri de săgeţi şi echipament defensiv de bronz (apărători de braţ, coifuri, armuri etc.) care încep să scoată din uz praştiile, măciucile din lemn şi topoarele de piatră, cu piese bogate de harnaşament şi care de luptă. Durabilitatea şi caracterul le-o atestă însuşi efortul depus în vederea apărării bunurilor şi a vieţii, a muncii de zi cu zi şi a roadelor ei. Sunt aşezări ridicate la adăpostul apelor, mlaştinilor sau pantelor abrupte, prevăzute cu şanţuri de apărare de 6-8 m adâncime şi 20-30 m lăţime, cu valuri de pământ întărite cu blocuri de piatră şi palisade (Brad, Fitioneşti, Sărata Monteoru, Gilău etc.). Fortificaţiile atestă atât specificul luptelor purtate de înaintaşii noştri, cât şi, pe măsura înmulţirii lor datorită valurilor succesive de migraţie dinspre stepele nord-pontice, Marea Baltică sau occidentul Europei, unitatea culturală a “bronzului tracic”.<br />Originea comună, aceleaşi trăsături fizice, aceeaşi limbă, acelaşi port, acelaşi mod de viaţă - nu au făcut decât să accentueze, odată cu trecerea la prima epocă a fierului (Hallstatt c. 1200/1150 - 600/450 î.e.n.) omogenizarea culturală favorizând, în primele secole ale mileniului I î.e.n.topirea moştenirii tuturor culturilor bronzului într-o nouă unitate, calitativ superioară- cultura “Basarabi” (sec. VIII - VI î.e.n.).<br /></div><br />2. <span style="font-weight: bold;">Poporul “nemuritorilor”</span><br /><div style="text-align: justify;"> Geţi, daci, tyrageţi, daci mari, apulli, odrisi, bessi, triballi, moesi carpi, etc.! "Obiceiuri au cam aceleaşi toţi”, preciza "părintele istoriei", Herodot, pentru că toţi vorbeau, potrivit anticilor “aceeaşi limbă”, numele lor regionale, asemeni numelor noastre regionale, (munteni, moldoveni, bănăţăni, ardeleni, dobrogeni, olteni, maramureşeni, bucovineni, megleniţi, timoceni, gramoşteni, fărşeroţi), desemnându-i ca părţi ale unuia şi aceluiaşi mare popor nord şi sud-dunărean, trac, considerat în antichitate a fi fost seminţa “cea mai numeroasă după aceea a inzilor”. O seminţie, un popor de oameni viteji care, sub o conducere unitară ar fi putut fi “de neînfrânt şi cu mult mai puternici decât toate seminţiile pământului”! Un popor care şi-a apărat necontenit vatra în faţa valurilor invadatoare scitice, celtice, bastarne şi a marilor oştiri cuceritoare ale timpului, persană şi macedoneană! Iar dacă numelui său, în istorie, i s-au suprapus treptat numele celor de “aceeiaşi limbă” (Strabon) pe care “unii îi numesc daci, pe alţii geţi” (Appian), localizându-i în întreaga Tracie “dincolo de Haemus (Balcani), de-a lungul Istrului (Dio Cassius) şi “dincolo de Istru” până spre Pont şi spre răsărit”, iar în partea opusă spre Germania şi izvoarele Istrului” (Appian), aceasta s-a întâmplat pentru că “poporul nemuritorilor”, tracii nord-dunăreni, care se socoteau “ cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci” (Herodot) fiind “superiori aproape tuturor popoarelor şi aproape egali cu grecii” (Cassius Dio, Iordanes), aveau să conducă, după anul 146 î.e.n. al definitivei căderi a Macedoniei, rezistenţa întregii seminţii în faţa expansiunii, prin fier şi foc, a puterii romane la nord de noua provincie. Ei l-au dat istoriei pe marele bărbat get Burebista (82-44 î.e.n.) “spaima romanilor” (Strabon), cel care, unificând întreg teritoriul locuit de ai săi la nord de Balcani (Haemus) s-a impus contemporanilor drept “cel dintâi şi cel mai puternic dintre toţi regii care au domnit (vreodată) peste Tracia, stăpânind tot ţinutul de dincoace şi de dincolo de fluviu” (Decretul dionysipolitan în cinstea lui Acornion). Şi tot în mijlocul lor s-a născut cel care, ridicând cu 19 secole în urmă, steagul libertăţii “a pus în cumpănă însăşi stăpânirea romană” (Tacitus) pe pământurile cotropite ale patriei sale, de la sud de Dunăre, dacul Decebal (c. 86-106 e.n.), duşmanul “de temut” al Romei, regele care a transformat restul Traciei libere, Dacia nord-dunăreană, într-un puternic şi ultim bastion al rezistenţei, susţinând timp de douăzeci de ani “cel mai mare război de atunci pentru romani” (Cassius Dio).<br />Cu mari pierderi, legiunile Romei au reuşit să înfrângă rezistenţa dacilor, apărătorii sacrei Sarmizegetusa - capitala spiritualităţii întregii lumi trace, eroismul adversarilor lor tranşând definitiv, pentru oamenii politici şi istoricii Imperiului problema numelui sub care aveau să-i prezinte posterităţii pe aceia care, între culmile Haemusului şi cetatea de piatră a Carpaţilor, îşi apăraseră palmă cu palmă vatra strămoşească, cu iscusinţă, vitejie şi fără teamă de moarte vreme de două veacuri şi jumătate.<br />“Sub stăpânirea romanilor” - nota primul mare istoric al acestui pământ, Dimitrie Cantemir - s-a statornicit numirea de daci”! Era o dreaptă cinste din partea cuceritorilor care, adoptând ei înşişi numele locurilor şi apelor, ale unor ocupaţii şi produse adoptând obiceiurile şi legendele, portul ţăranilor soldaţi de pe Columnă, aveau să sfârşească prin a fi, la rândul lor, definitiv cuceriţi de cei învinşi, aducându-şi, prin sânge şi prin spiritualitate, propria contribuţie la dezvoltarea în forme noi a civilizaţiei pământului. Pentru că, atât la nord cât şi la sud de Istru, sub administraţia imperiului, dincolo de zidurile castrelor şi oraşelor “romane”, viguros renăscută din înfrângere, a continuat să se întindă, atostăpânitoare, lumea traco-dacă, o lume a satului, a obştilor de agricultori, meşteri specializaţi şi păstori, în care coloniştii, veniţi în urma legiunilor din întreg bazinul Mediteranei, s-au putut încadra treptat şi nu fără rezistenţă. Solidaritatea s-a închegat îndeosebi în rândul celor mulţi, care constituiau masa producătorilor direcţi şi care s-au ridicat nu o dată împreună, nu numai împotriva “barbarilor” dar şi a duşmanului intern comun - fiscul imperial. Elocvente rămân, pentru atitudinea agricultorilor, meşteşugarilor, sclavilor veniţi sau aduşi în Moesii şi Daciile romane şi integraţi în lumea statului traco-dac, relatările autorilor latini reflectând o realitate proprie atât momentului retragerii administraţiei imperiale din 275, cât şi secolelor imediat următoare.<br />“Într-un glas se roagă ţăranii romani - nota cu uimire Salvianus- să-i lase a trăi cu barbarii”. Încercând o explicaţie, Paulus Orosius şi Priscus din Panion descopereau că “se află romani care voiesc să trăiască mai bine săraci dar liberi între barbari decât să susţină între romani greutatea dărilor”, pentru că “cei ce rămân” erau siguri că îşi pot duce “traiul în linişte, fiecare bucurându-se de tot ce are, nesupărat şi neasuprit”.<br />La data aceea însă, calitatea de “roman” începuse să dobândească, pe întinsele teritorii ale fostei stăpâniri burebistane, o nouă semnificaţie, pe măsura replierii treptate a frontierelor imperiului spre sud.<br /></div><br />3. <span style="font-weight: bold;">“Romanus sum!”</span><br /><div style="text-align: justify;"> În anul 212, o măsură nivelatoare făcuse să dispară, sub aspect juridic şi politic, discrepanţele dintre locuitorii - urmaşi ai autohtonilor şi coloniştilor - Dacilor nord-dunărene şi Moesiilor. Constituţia antoniniană acordase statutul de cetăţean tuturor născuţilor liberi din cuprinsul Imperiului Roman. Traco-dacii autohtoni deveneau şi ei “romani” în sens juridic - cetăţeni ai Republicii Romane, legitimi purtători ai civilizaţiei care, comună popoarelor romanizate din bazinul Mediteranei, constituia modelul pe care se străduiau să-l imite populaţiile “barbare” rămase în Europa, dincolo de limes-urile romane. A fi recunoscut “roman” (în sens juridic, politic şi cultural, nu etnic, întrucât “romani” erau galii şi iberii şi sirienii şi nord-africanii romanizaţi, alături de italici), însemna a fi recunoscut drept om superior, civilizat şi liber, cetăţean cu dreptul de a decide în problemele Statului, de a poseda bunuri legitimate între fruntariile sale şi de a purta arma, pentru apărarea patriei comune. Iată de ce, în faţa hoardelor invadatoare, traco-dacii romanizaţi, cu acelaşi drept ca şi ceilalţi cetăţeni ai Imperiului, veniţi atât la sud de Dunăre, cât şi în teritoriile lor nord-dunărene “din toată lumea romană” (Eutropius), aveau să-şi susţină cu mândrie calitatea juridică de ROMANUS.<br /></div><br />4. <span style="font-weight: bold;">Geneza</span><br /><div style="text-align: justify;"> Asemeni tuturor popoarelor moderne europene, în care s-au topit popoarele şi populaţiile vechi ale continentului şi poporul român este aşadar, rezultatul unui proces de etnogeneză, implicând ofensiva economică, militară, interferenţele culturale, convieţuirea şi sinteza. Iar componentele definitorii ale acestei sinteze le-au constituit în cazul său, autohtonii traci, convenţional numiţi de istorici “geto-daci” sau “traco-geto-daci” şi purtătorii civilizaţiei romane veniţi nu numai din Italia, ci şi “ex toto orbe Romano” (Eutropius), generic numiţi, cu un termen de natură juridică, “romani” (Constituţia Antoniniană).<br />Teritorial, procesul a implicat spaţiul tracic european, limitat de Carpaţii Păduroşi (N), Dunărea Mijlocie şi Adriatica (V), Nipru, litoralul vest şi nord-vest pontic (E) şi ceea ce istoricii şi filologii numesc “linia Jirecek-Philippide-Skok” (S), adică Albania, nordul Greciei actuale (Macedonia) şi Rumelia, într-un cuvânt spaţiu “Romaniei Orientale”. În timp, pot fi luate în calcul ca limite, secolele II î.e.n., cu anii 148-146 î.e.n. ai cuceririi şi transformării anticei Macedonii (teritoriu de interferenţă traco-greacă) în provincie de către legiunile romane, pentru care principalul obiectiv devine, din acest moment, Dunărea Inferioară şi Maritimă şi secolul VI e.n. când se consideră că bazele limbii române vechi (protoromâna) fuseseră puse, anul 587 înregistrând expresia “Torna, torna, fratre”, în limba “băştinaşă”, la nord de Balcani (Teophylact Simocatta şi Teophanes Confessor). Cristalizarea odată realizată, fixarea noului element, cu alte cuvinte definitivarea procesului etnogenetic, s-a produs în veacurile VII-VIII, în contextual <a onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}" href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh50t81IneMqMCVeJeAurngX9-8bVgSJMf2VC9lt9QXSyN_4zsYX1YbGvTqm25gNgmFV3LvL9IepFyMCHTWayX_YVlcbcpaOyDm-89rNdyh0eatAjmE6q058hEYGipcKlJyyPyV0U4v7w/s1600-h/Spatiul+etnogenetic+romanesc.jpg"><img style="margin: 0pt 0pt 10px 10px; float: right; cursor: pointer; width: 320px; height: 314px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh50t81IneMqMCVeJeAurngX9-8bVgSJMf2VC9lt9QXSyN_4zsYX1YbGvTqm25gNgmFV3LvL9IepFyMCHTWayX_YVlcbcpaOyDm-89rNdyh0eatAjmE6q058hEYGipcKlJyyPyV0U4v7w/s320/Spatiul+etnogenetic+romanesc.jpg" alt="" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5360542864099312610" border="0" /></a>impactului cu mareea slavă, când marile culturi proto-române (Bratei, Costisa-Botoşana, Ipoteşti-Cândeşi-Ciurelu) au evoluat contopindu-se în cultura românească unitară Dridu.<br />Precedată de expansiunea economică şi culturală, întâmpinând momente de reviriment autohton (sub Burebista în anii 55 î.e.n. - 44 î.e.n. sau Duras - Decebal în perioada 85-89 e.n.) ori rezistenţe de epopee (101-102, 105-106), cucerirea militară romană a spaţiului tracic s-a produs treptat, de la sud spre nord, atingând pe rând aliniamentele Dunării Inferioare şi Maritime, Carpaţilor Meridionali şi de Curbură, apoi Mureşului şi Şomeşurilor, luând sfârşit odată cu încetarea rezistenţei ultimului bastion tracic, Dacia lui Decebal, în primăvara anului 106. Ea a fost însoţită de declanşarea şi extinderea treptată, dinspre sud spre nord a proceselor de romanizare şi etnogeneză.<br />La sfârşitul acestei etape (146 î.e.n. - 106 e.n.) întregul spaţiu tracic de la sud de Someşuri până în nordul Greciei, de la Adriatica şi Dunărea Mijlocie până în Crimeea se afla sub control roman, spre nord continuând expansiunea economica si culturala. Simbolic, Marcus Ulpius Nerva Traianus (98-117) a întemeiat, marcând cucerirea, Ulpiana (Lipljan) în sud şi Ulpia Traiana la nord de Dunăre. Generalizându-se tot treptat, convieţuirea şi rezistenţa comună anti barbară - condiţii esenţiale ale sincretismului cultural şi sintezei etnice în România Orientală, au definit etapa 106-587, încheiată prin declanşarea ofensivei generalizate împotriva Imperiului Roman de răsărit (Bizantin) a avarilor, anţilor sarmatici şi slavilor (“sclavini”). Aceasta a fost etapa în care traco-romanii s-au afirmat ca cei mai buni soldaţi ai Imperiului, dând şi o serie de pretendenţi şi împăraţi, de la Maximin Tracul (235-238) şi Regilianus (259) pretinsul strănepot al lui Decebal, la Iustin II (565-578) şi Tiberius (578-582). Etapă în care geto-dacul romanizat Aurelianus (270-275) a decis retragerea legiunilor şi administraţiei imperiale, în Valea Dunării, din considerente strategice, masură fară consecinţe majore pentru procesul etnogenetic românesc, deoarece s-a produs în interiorul spaţiului de etnogeneză, pentru care Dunărea nu a constituit niciodată “un hotar ci însaşi viaţa poporului” (Simion Mehedinţi)! O bună parte a spaţiului etnogenetic românesc, între Adriatica şi Marea Neagră, din Macedonia până în sudul şi vestul Banatului, sudul Olteniei, Muntenia până la “brazda lui Novac” Dobrogea, S.E. Moldovei cu Basarabia istorică (litoralul Dunării Maritime) şi litoralul nord-pontic până în Crimeea, a rămas în graniţele Imperiului, restul fiind sub control roman şi supus influenţelor economice şi culturale romano-bizantine până la începutul veacului VII.<br />În această etapă însă, pe măsura grecizării treptate a Imperiului de Răsărit, termenul juridic şi politic de “romanus” începe să capete în întreaga Romanie Orientală, chiar şi în teritoriile închise de frontiere imperiale, conotaţii etnice, “indigenii” (Ammianus Marcellinus) sau “romanii de răsărit” (Priscus din Panion) adică traco-romanii conturându-se ca “neam” aparte. Pentru observatorii imperiali ai secolelor IV-VI, ei constituiau “neamul” acela “cu căciuli şi boi mulţi” care “lucrează pământul” (Paulinus din Nola). Un neam creştinat, potrivit tradiţiei, de apostolii Andrei (la nord de Dunăre) şi Pavel (la sud), ultimul fiind considerat întemeietorul primei colonii creştine europene la Philippi (azi Kremides în Macedonia greacă). Un neam care, la rândul său a făcut apostolat printre barbari, centrele sale culturale de iradiere creştină fiind la Tomis (Constanţa), Remesiana (Bela Palanca) şi Poetovio (Ptuj).<br />“Neamu acesta - scria Sozomenos - are multe oraşe, sate şi cetăţi. Capitala este Tomis, oraş mare şi bogat pe ţărmul mării, pe malul stâng pentru cine porneşte cu corabia în Portul numit Euxin şi până astăzi stăpâneşte acolo vechiul obicei ca bisericile întregului neam să aibă un singur episcop”. “Traci” ca ascendenţă, după unii “geţi” sau “daci” ceea ce înseamnă acelaşi lucru, susţineau Enea din Gaza şi Ştefan din Bizanţ, după secole de romanizare, de sincretism cultural, în mod justificat “barbarii din jurul Istrului îi numeau romani”; ei înşişi se numeau “romani” (cf. Euagrios Scolasticul, Auxentiu din Durostor). Este motivul pentru care hunii îl numeau pe episcopul lor “Dumnezeul romanilor” (Sozomenos). Acesta avea la dispoziţie “miliţii”, putea ridica la luptă “ignari-agricolae, care, din descrierea lui Mamertinus ar putea fi “oastea cea mare”, braţul armat al strălucirii de odinioară, cu uşurinţă aducându-şi în bătălii “aminte de numele de romani” (Zosimos, Auxentiu din Durostor). Iar dacă în faţa hunilor trupele imperiale s-au retras din Pannonia, Pamfilia, Dalmaţia, Macedonia “valahii care sunt colonii lor şi păstorii lor rămaseră în bună voie pe locurile de baştină” (Simon de Keza, Chronicon Pictum Vindobonense). Se cunosc şi excepţii însă: potrivit legendei redată de Godefridus din Viterbium, “ducele Vlachernos” (Romanilor) din nordul Mării Negre “fiul de vlahi” se refugiază cu o mulţime de “vlahi” (romani) la Constantinopol, unde împărateasa Pulcheria (450-457) construieşte pentru ei biserica ce va da numele cartierului în care se stabilesc - “Blachernae” (“al vlahilor”). Nu toţi au părăsit însă ţinutul dintre Nistru (Danastris) şi Nipru (Danapris) deoarece “romanii întemeiaseră aici oraşe, tabere militare şi câteva staţiuni de veterani sau de colonişti trimişi de împăraţi” iar urmaşii băştinaşilor şi ai coloniilor, nota Euagrios Scolasticul au suferit în anii 565-578, alături de rămăşiţele hunilor, asaltul avar. Cinci secole mai târziu, aceşti “romani” încă se aflau pe pământ strămoşesc, în relaţie cu Bizanţul, cum sugerează Ioannes Mauropus (23 aprilie 1049). Între Nipru, Marea Neagră şi Moravi (“Mirvât”), vecini cu varego-ruşii (Urus), maghiarii dintre Don şi Nipru şi “bascurzi”, notau geografia universală Hudud-Al-Alâm (Frontierele Lumii) a unui anonim din Gozgân (Afganistan, 982) şi persanul Gardîzî în Zayn-al-achbar (Podoaba istoriilor”, 1050), referindu-se la “venirea maghiarilor în “Athelkuz” (Nipru-Nistru) la sfârşitul veacului IX, se afla un trib creştin”, foarte “numeros” dar “slab” şi sărac având ca arme doar “arcuri şi săgeţi”. Numele acestor oameni “V.n.n.d.r”, “N-n-d-r”, N-z-dh-z” ori “N-n-d(dh)-r (z)” (abruzii sau abodriţii din Nord= “Nortabrezi”) ar lăsa loc la interpretări dacă nu ar fi precizarea că acest “popor deosebit”, de “creştini săraci”, al căror neam “este mai mare decât al Rum” (romanilor=bizantinilor) şi el însuşi “ieşit az Rum” (din Imperiul Roman). Din fericire cea mai veche cronică turcică, Oguzname (Analele Hanului Oguz, sec XI) lămureşte lucrurile: “Când Quipcaq I (personificarea pecenego-cumanilor) a crescut mare şi a devenit voinic, ţările Urus (varego-ruşilor), Ulak (românilor), Magar (maghiarilor - n.n.) şi Bascurd (bascurzilor) au devenit duşmane şi n-au vrut să se supună (este vorba de sfârşitul veacului IX- n.n.) atunci (Oguz han) i-a oferit lui Quipcaq mult popor şi numeroşi nogeri (ostaşi) şi a poruncit să meargă în părţile Ten (Don) şi Itil (Volga) dar şi Nipru sau Dunăre şi să-i aducă sub ascultare”.<br />Poporul care a rezistat aşadar sub toate stăpânirile în nordul Mării Negre, din veacul IV, de la năvala hunilor până în veacul XI al ofensivei cumane era poporul Ulaq adică român. De altfel, revenind la epoca hunilor şi a lui “Vlachernos” “fiul de vlah”, însuşi Attila a cerut în repetate rânduri Bizanţului, sub ameninţarea cu armele, să-i restituie fugarii din teritoriile controlate de el, adică pe “romanii care erau puşi să cultive pământul cucerit de el”, consemnează gestele ungureşti.<br />Pe lângă împăraţi, aceşti “romani” nord şi sud-dunăreni au dat lumii creştine şi mari oameni de cultură şi ecleziaşti ca Ioan Cassian (365-415) şi Dionisie cel Mic (c. 470-540) dar şi un lung şir de martiri, de la Dasius, prototipul Sfântului Gheorghe, la Ieremia Valahul ori Sava “Gotul” de la nord de Dunăre, unde Wulfila predicase fără întrerupere în limba greacă, latină şi gotică (Auxentiu din Durostor), trezind astfel, pe lângă prigoana împăraţilor păgâni gen Diocletian, împotriva acestor “creştini de-ai noştri şi a episcopului lor Silvanus”, după Epiphanios (310-403) şi prigoana lui Athanaric, regele goţilor. O prigoană “aprigă şi îngrozitoare, pricinuită de ura împotriva romanilor”.<br />Politic, în pofida revenirilor teritoriale ale Imperiului la nord de Dunăre, sub Constantin cel Mare (306-337) şi Iustinian (527-565), primul - salvator, cel de-al doilea - restaurator al unităţii statale, acest nou conturat”neam” a încercat de timpuriu să se afirme independent, prin regatul “indigen” din Banatul celei de-a doua jumătăţi a veacului IV, condus de “regele” Zizais (nume păgân, dacic) şi viceregele “Rumon” (romanul) şi, îndeosebi, prin secesiunea "băştinaşului" Vitalian “Tracul”, din anii 513-520).<br /><br /><span style="font-weight: bold;">5. Prima tentativă de afirmare statală a “romanilor” liberi, nord-dunăreni</span><br />Din mimetism, invocând lipsa izvoarelor, istoriografia românească s-a grăbit să includă evoluţia postaureliană a societăţii autohtone nord-dunărene, generic numită, cel puţin pentru secolele III-V daco-romană, într-un “mileniu întunecat”. “Întunecat” nu atât datorită distrugerilor provocate de invazii şi de luptele locale în vidul de putere creat de retragerea armatei şi administraţiei imperiale, de prăbuşirea Imperiului de Apus (476) sau pierderea frontierei dunărene de către cel de Răsărit (după 602) cât, mai ales, datorită lipsei de informaţii. Şi totuşi informaţiile, atât arheologice, cât şi scrise, există, fiind în măsură să ofere date inclusiv despre începuturile alcătuirii statelor daco-romane şi româneşti. O astfel de sursă o constituie Ammianus Marcellinus care descrie rezistenţa, în Banat, la jumătatea secolului IV a unui organism statal al “indigenilor” pe care îi numeşte, cu un termen corupt, dedus poate din acela de vechi apărători ai limes-ului roman (limitanei) - “limiganthes”. Aceşti “indigeni” s-au ridicat sub conducerea unor căpetenii cu nume încă necreştine, semnificative, Zizais (nume dac) şi Rumon (“Romanul”) atât împotriva sarmaţilor “Argaraganthes” sau “Ardaganthes”, stăpânii lor vremelnici, cât şi a armatelor imperiale care vor încerca (357-359) să le readucă teritoriile proaspăt eliberate în hotarele Imperiului.<br />Vidul de putere instalat după anul 275 permisese crearea, în amintita regiune, prin venirea alanilor care au revitalizat elementul iazyg, stabilit între Tisa şi Dunărea Mijlocie încă din secolul I e.n., a unui centru de putere sarmat.<br />Puţini numeroşi, sarmaţii, numiţi de Ammianus Marcellinus şi Anonymus Valesii-”Argaraganthes” sau “Ardaghantes” îi dominau pe “indigeni” prin puterea şi calitatea armelor lor. În anul 332 însă, din necesitatea de a-i respinge pe goţi, care au apărut în calitate de competitori la stăpânirea spaţiului nord-dunărean, sarmaţii i-au chemat pe “indigeni” sub arme. Odată înarmaţi, aceştia s-au dovedit luptători de excepţie, arta lor militară, dezvoltată pe baza moştenirii traco-dace şi romane ca şi a împrumuturilor din lumea “barbară”, dezvăluind cunoaşterea câtorva principii ilustrative pentru strategia clasică a războiului popular de apărare - economia forţele, asigurarea libertăţii de acţiune, concentrarea forţelor principale, surprinderea - şi a manevrei pe direcţii (linii) interioare. Refuzând să se angajeze în câmp deschis ei au atras pe goţi, prin hărţuire, pe direcţii impuse de înaintare, “în văile retrase ale munţilor” unde, dispersate, forţele de urmărire ale acestora, au căzut în ambuscade şi au fost pe rând, nimicite.<br />După alungarea goţilor, “indigenii” s-au întors împotriva vechiului ocupant, devenind aliat de circumstanţă. Printr-o răscoală generalizată, declanşată prin surprindere, sarmaţii au fost şi ei învinşi catastrofal şi alungaţi în anul 334. Pe teritoriul eliberat a apărut o formaţiune statală independentă, un “regat”, în vechea tradiţie barbară reactualizată de germanici, avându-i în frunte pe “indigenii” Zizais ales rege şi Rumon-vicerege. Evenimentul a constituit pentru Imperiul Roman o invitaţie la readucerea în cadrul fruntariilor sale a acestor daco-romani lăsaţi de izbelişte cu o jumătate de secol în urmă şi care se eliberaseră singuri.<br />Zizais şi Rumon au respins însă toate iniţiativele diplomatice cât şi expediţiile romane de intimidare, astfel încât Constantin II (337-361) s-a văzut nevoit să declanşeze o puternică ofensivă în primăvara lui 359, trupele sale forţând “Istrul învolburat de topirea zăpezilor” pe “un pod de vase”. Probând, cel puţin în domeniul gândirii şi politicii militare autohtone, continuitatea de netăgăduit, desfăşurarea acestei campanii ne reaminteşte până la detaliu, campaniile ofensive ale lui Tettius Iulianus (88) şi Traian (101), declanşate tot în Banat, împotriva lui Decebal.<br />Ca şi Decebal, Zizais, secondat de Rumon (un fel de Vezina al său) a cerut, pentru a câştiga timp în aşteptarea ajutorului militar solicitat cvazilor, pace. După sosirea acestora, ieşind din văile munţilor, ei a încercat, din nou, prefăcându-se că cere pace, să dea un atac prin surprindere din trei părţi asupra forţelor principale imperiale. Au declanşat aşadar, după realizarea joncţiunii cu aliaţii în zona de aşteptare strategică, o puternică acţiune contra-ofensivă în cursul căreia au aplicat manevra pe direcţii (linii) exterioare, în scopul unei duble învăluiri a forţelor imperiale, concomitent cu lovitura frontală. Respinşi cu mari pierderi, “indigenii” s-au retras în contact nemijlocit cu inamicul, hărţuindu-l permanent, până când au dispărut “în ascunzişurile lor din munţi”.<br />Chiar dacă, prin exagerări, determinate de ranchiună, despre “cruzimea” lor, Ammianus încearcă să justifice acţiunea imperială, sugerând că “indigenii” puteau fi asemuiţi cu “barbarii”, recunoscându-le vitejia şi solidele cunoştinţe militare el trădează faptul că era vorba de o populaţie cu un grad de civilizaţie şi pregătire comparabile cu cele ale armatei Imperiului. Ammianus (confirmat de Anonymus Valesii) descrie astfel rigoarea şi disciplina care domneau în oastea lui Zizais care, în ziua tratativelor şi-a aşezat “rândurile de soldaţi în formaţia pe care o foloseau pentru luptă”, aceştia fiind dotaţi şi cu “scuturi” şi cu “arme de atac” Şi tocmai ca o recunoaştere a valorii lor militare, pacea i-a adus lui Zizais, pe lângă calitatea de foedus şi confirmarea celei de rege.<br />Care a fost soarta “regatului” daco-romanilor Zizais şi “Rumon”? A reuşit să transforme Imperiul “alianţa” în stăpânire? A sucombat sub loviturile hunilor sau le-a devenit vasal, cum pare să indice că s-a întâmplat cu formaţiunile băştinaşe ştirea despre prezenţa unui duce “Ramuc” (Românul”, a se observa insistenţa cu care apar variantele numelui medieval “Roman” - “Vlachernos”, “Rumon”, “Ramunc”, mai târziu “Olaha” ducele ce merge la tătari, la 1247, apoi legendarii eroi epici “Roman şi Vlahata”) la curtea lui Attila (Cântecul Nibelungilor) sau declaraţia făcută solilor lui Arpad de ducele bihorean “Menumorut” că înaintaşii săi nu au fost învinşi de nimeni, decât de Attila (Anonymus)? Se poate vorbi, în baza aceleaşi declaraţii, de o continuitate politică a formaţiunilor româneşti în veacurile IV - X, în care caz “regatul lui Zizais” şi Rumon ar fi putut fi punctul de plecare al “ducatului” lui Glad şi Ahtum? Cercetări ulterioare vor face, poate, lumină!<br />Cert este faptul că, în perioada în care sarmaţii şi indigenii din Banat sufereau atacurile goţilor şi epopeea lui Zizais începea să se deruleze, în teritoriul românesc pandant Banatului, Dobrogea, localnicii se răsculau împotriva lui Constantin cel Mare (306-337), probabil în anul 325, potrivit lui Constantin Porphyrogenetul, împăratul fiind nevoit să apeleze, pentru a-i cuprinde într-un “cleşte strategic”, la forţele chersoniţilor care, conduşi de Diogenes, i-au atacat din nord. Iar la numai un secol şi jumătate de la încheierea tratatului dintre Zizais şi imperiu, indigenii din Valea Dunării Inferioare şi Maritime, pe care bizantinii îi desemnau acum exclusiv prin termenul de “romani”, “neamul” acela “cu căciuli şi boi mulţi” au încercat să rupă provinciile latinofone din nordul Peninsulei Balcanice şi să-şi creeze un stat propriu, în vechea tradiţie romană, o primă tentativă deci, de realizare a ceea ce aveau să reuşească, în anii 1185-1207, fraţii Petru, Asan şi Ioniţă Caloian.<br /></div><br />6. <span style="font-weight: bold;">Secesiunea lui Vitalian (513-520)</span><br /><div style="text-align: justify;"> Fiu a lui Patriciolus din Zaldapa (Suyudzuh, lângă Balcic), “indigen” care a urcat “cursus honorum” până la rangul de comes foederatorum, Vitalian s-a născut pe la anul 470, a îmbrăţişat, ca orice traco-roman care voia să răzbată în Imperiu, cariera militară, distingându-se, alături de tatăl său, în campania contra perşilor din anul 503. Ajuns comes foederatorum el însuşi, apoi magister militum per Thracias şi dux Moesiae, a devenit, pe plan politic, liderul întregului “neam” din Moesia şi Scythia Minor (Dobrogea), adică al “romanilor” de pe ambele maluri ale Dunării Inferioare şi Maritime şi speranţă a militarilor, înaltului cler şi teologilor “indigeni”. Nemulţumirile acestora erau generate atât de fiscalitatea excesivă, de condiţia lor de pavăză a Imperiului în faţa “barbarilor” cât şi de ruptura care începea să se producă între romanici (“romani”) şi “romei” adică între purtătorii civilizaţiei latine şi greceşti care divizau societatea Imperiului de Răsărit sau romano-bizantin. Ruptura s-a transformat în prăpastie, în momentul în care împăratul Anastasius (491-518), adept al ereziei răsăritene monofizite, care reducea Sfânta Treime la o singură entitate, în încercarea de a impune monofizitismul, i-a demis pe patriarhii de Constantinopol (Macedonius) şi Antiohia (Flavianus). Din considerente nu atât de dogmă, cât “naţionale”, urmărind eliberarea de sub tutela Bizanţului, papalitatea a provocat ridicarea generală a întregii latinităţi împotriva Imperiului, sub pretextul apărării... ortodoxiei. După anul 513, agenţii papilor Simachus (498-514) şi, îndeosebi Hormisdas (514-523), au cutreierat teritoriile “romanilor” de la Dunăre, îndemnând la rezistenţă.<br />Solidar cu italicii, “neamul” latin şi creştin “cu căciuli şi boi mulţi” s-a ridicat la luptă în anii 513-514, împotriva Bizanţului, îndemnat de “monahii din părţile Scythiei” care respingeau noua doctrină pe motiv că “unul din Trei (unul din Sfânta Treime, adică Iisus - n.n.) a fost crucificat” (Hormisdas). Fapt ce denotă complotul, bazat pe sprijinul extern (papal)! Bizantinii nu au reuşit să-i potolească “nici prin sfaturi, nici cu blândeţea, nici cu forţa”, nota agentul papal Dioscurus. Şi, nu întâmplător, între agitatori se distingeau “monahii din Scythia care sunt din familia conducătorul de oşti Vitalianus”, în frunte cu “Leontinus care zice că e de acelaşi neam cu Vitalianus”. Dacă putea fi sigur de sprijinul băştinaşilor şi elitei din provinciile romanice, toţi de acelaşi neam cu el (cf. Ioannes Malalas, Euagrios Scolasticul şi Marcellinus Comes), Vitalian nu putea conta, în schimb, pe loialitatea mercenarilor camandaţi de el, care erau “barbari” huni, goţi, proto-bulgari etc.; stabiliţi ca foederati la sud de Dunăre, dar ideea lui Anastasius de a le suprima subsidiile (annonae foederaticiae) a rezolvat şi această problemă, mercenarii arătându-se gata să-l urmeze.<br />Înconjurat de fiii şi nepoţii săi cu nume tipice trace (Cutzis, Buzes) sau romane (Benilus, Bonus), susţinut de întreaga populaţie băştinaşă dar şi de alogeni, Vitalian a declanşat răscoala generală a provinciilor romanice, i-a arestat (ex. Carinus) sau executat (ex. Celerianus, Constantin Lidianul) pe toţi ofiţerii fideli împăratului şi a zdrobit forţele imperiale comandate de nepotul acestuia, ducele Hypatius, care a fost prins şi întemniţat la Acres (Tirizis, lângă capul Caliacra). Rapid “şi-a înfiripat - potrivit lui Victor din Tunun şi Ioan din Antiohia - unităţile militare cu oameni care umpleau Scythia şi Thracia”, ridicând, prin mobilizarea generală ad hostem (la oaste) a obştilor ţărăneşti şi populaţiei urbane “50.000 de războinici şi rustici”. În fruntea acestora “a ocupat Thracia, Scythia şi Moesia până la Odessos (Varna) şi Anchiallos (Anchial), proclamându-se în aceste teritorii tiran”, după Ioannes Malalas, Ioannes Lydus şi Ioan din Antiohia.<br />Prin secesiune, Vitalian şi-a durat un stat al romanicilor, o primă Românie politică, mărginită” la răsărit de gurile fluviului Dunărea, la sud de Macedonia, la apus de Istria iar la nord de Dunăre” (Iordanes).<br />În contextul conflictului dintre paplitate şi Bizanţ, “recunoaşterea internaţională” a venit imediat, papa Hormisdas acordându-i titlul de PRINCEPS creştin şi cerând întregii populaţii nord-balcanice să asculte “de porunca prea piosului principe şi stăpân Vitalianus, conducătorul de oşti”. Drept care, ca un adevărat suveran, el “a luat toate măsurile printre <<sciţi>> (dobrogeni - n.n.) şi moesi (nord-balcanici-n.n), în cetăţi şi oraşe” astfel încât “toţi îi ştiau de frică şi i se închinau ca unui împărat”.</sciţi><br /><sciţi> Noua stare de fapt trebuia recunoscută de împărat, drept care Vitalian a pornit în fruntea oastei sale asupra Constantinopolului, ajungând neînvins până la Septimus, la 7 km de oraş şi de acolo prin luptă dar fără pierderi la aşa numita Poartă de Aur (poarta de sud, ridicată de Theodosius cel Mare). În această situaţie, pentru a câştiga timp, împăratul l-a trimis la negocieri pe exconsulul Patricius, fostul comandant şi protector al lui Vitalian din 503, şi astfel, după 8 zile de tratative, “momit şi înşelat de prefăcătoriile şi jurămintele false ale lui Anastasius” care i-a promis satisfacerea tuturor revendicărilor el a renunţat să mai atace Constantinopolul. Pe drumul de întoarcere a fost însă permanent urmărit de un corp de elită comandat de Cirillus, căruia împăratul îi încredinţase, o dată cu conducerea provinciilor rebele, misiunea de a-l şi ucide prin surprindere. Atacul a avut loc lângă Odessos dar eşuând, Cirillus a fost nevoit să se retragă în cetate. Printr-o stratagemă, după Marcellinus Comes, sau ajutat de localnicii care i-au deschis porţile, după Ioannes Malalas, Vitalian a pătruns în cursul nopţii în cetate, masacrându-i pe bizantini. Cirillus însuşi a fost ucis de “hunul” Tyrrach mercenar (probabil turco-român nord-dunărean, cum ar indica şi numele care duce cu gândul la tyrageţi şi Tyrras-Nistru) cu un “cuţit getic” (cultro-getico=sica).</sciţi><br /><sciţi> Trădarea împăratului l-a făcut pe Vitalian să declanşeze o a doua campanie împotriva Constantinopolului, de data aceasta pe mare şi pe uscat. În timp ce flota sa pătrundea în Bosfor, el a ajuns în fruntea armatei de uscat până la “domeniul Systhene” (Sosthenion, azi Stene, în Rumelia, Turcia), unde a primit cererea de pace a lui Anasthasius. Acesta i-a oferit 900 livre de aur pentru eliberarea lui Hypatius, i-a promis convocarea unui sinod la care să fie invitat şi papa, pentru rezolvarea litigiilor care ţineau de dogmă şi i-a recunoscut autoritatea în provinciile secesioniste, nu în calitate însă de princeps ci de magister militum per Thracias. </sciţi><br /><sciţi> Anul 514 s-a derulat sub semnul statu-qou-ului, atât datorită atacului hunilor sadiri din Caucaz în Armenia, care blocau armatele Imperiului cât şi, pe de-o parte, necesităţii unui răgaz pentru Anasthasius, în scopul pregătirii unui plan viabil de lichidare a secesiunii şi, pe de alta, pentru Vitalian, în scopul consolidării suveranităţii sale în provinciile secesioniste.</sciţi><br /><sciţi> În vara anului 515, preparativele luând sfârşit, împăratul a denunţat pacea şi l-a numit pe Rufinus magister militum per Thracias. Pentru familia sa, “indigenă” ca şi aceea a socrului său Ioan Scitul, acesta putea găsi uşor aderenţi în rândul “neamului” care îl ridicase pe Vitalianus. De altfel, cu bani, împăratul reuşise să cumpere o parte din mercenarii lui Vitalian şi să-şi asigure şi sprijinul unei “armate nomade” (Euagrios Scolasticul). În replică, principele “romanilor” l-a executat pe Hyphatius, după doi ani de prizonierat şi a declanşat, la începutul toamnei, cea de-a treia campanie pe apă şi pe uscat împotriva Constantinopolului, fără a mai avea însă acelaşi succes. Deşi a pătruns în Sycal (Galata) şi Anaplus, actuale suburbii ale oraşului, a fost obligat să renunţe la asediu la aflarea veştii că flota sa a fost înfrântă de cea bizantină, comandată de Marinus Sirianul şi Iustin, viitorul împărat, că o parte din comandanţii săi au trădat şi că o “armată nomadă” se îndrepta împotriva sa (Euagrios Scolasticul). Drept urmare s-a retras la Anchialos de unde a cerut ajutor fraţilor de la nord de Dunăre. O mulţime de călăreţi greci (romanici nord-dunăreni) însoţiţi de barbari, au trecut fluviul, precizează izvoarele menţionate şi, la sfârşitul lui 515 şi în tot cursul anului 516, au executat raiduri devastatoare în Macedonia şi Thessalia şi “au ajuns atunci prădând până la Termopyle şi în vechiul Epir” (Marcellinus Comes). Situaţia rămâne neclară până în 518 când, paradoxal, moartea lui Anastasios în loc să pecetluiască naşterea noului stat “român” aduce câştig de cauză Imperiului, deoarece împărat ajunge un “conaţional” a lui Vitalian, traco-romanul Iustin I (518-527) relansând vechea tradiţie a Imperiului de Răsărit ca “imperiu roman de neam tracic” (V. Besevliev) şi mulţi din “neamul” “cu căciuli şi boi mulţi” i se alătură. Vizând tronul imperial şi visând refacerea unitaţii vechiului Imperiu roman, Iustinian, nepotul lui Iustin l-a sfătuit pe acesta să lichideze secesiunea prin diplomaţie. Numit magister militum praesentalis (Victor din Tunun), Vitalian a făcut greşeala să accepte şi să se ducă la Constantinopol, cu o mică suită doar, tăindu-şi legătura cu bazele. “Ca să-l poată înşela mai bine”, Iustin l-a numit la începutul lui 520 şi consul, încredinţându-i sarcina tratativelor cu papa (Victor din Tunun, Euagrios Scolasticul). După numai şapte luni însă, când fusese părăsit de majoritatea susţinătorilor săi care se împăcaseră cu noua situaţie, Vitalian a fost atras “cu viclenie” la palat şi ucis “împreună cu însoţitorii săi Celerianus şi Paulus” de un grup de conjuraţi selectaţi de Iustinian (Marcellinus Comes).</sciţi><br /><sciţi> Astfel a luat sfârşit prima încercare de afirmare politico-statală a “indigenilor” romanici şi creştini, a “neamului” pe care, pentru acest secol VI, definitoriu în procesul etnogenezei, îl putem numi al românilor vechi. Un final propriu, ulterior, mai tuturor intreprinderilor politice româneşti - lichidarea prin trădare din interior, adversarului şi incapacitatea liderilor proprii de a merge până la capăt, fără compromisuri, pe drumul ales!</sciţi><br /><sciţi></sciţi></div><sciţi><br />7. <span style="font-weight: bold;">Represiunea şi colaborarea antibizantină cu “barbarii”</span><br /></sciţi><div style="text-align: justify;"><sciţi> Restabilind unitatea Imperiului, Justinian, ultimul mare împărat latinofon, în vechea tradiţie romană, a luat măsuri de refacere a cetăţilor şi oraşelor distruse, a unităţii spirituale a celor din stirpea sa, prin înfiinţarea, pentru toţi “romanii” a diocezei Justinianei Prima (535) cât şi măsuri coercitive. Este posibil ca tocmai Justinian să fi întreprins prima strămutare de populaţie latinofonă, protoromânească, de la Dunăre, ca represalii, la sud de linia Jireèek-Philippide-Skok, de unde amintirile armânilor sudici că strămoşii lor trăiau în preajma fluviului şi indicaţiile cvasiidentice ale lui Kekaumenos, Constantin Porphyrogenetul şi Ioan Cantacuzino: “Ei locuiau mai întâi pe râul Dunăre şi Saos, râu pe care acum îl numim Sava, unde locuiesc mai de curând sârbii, în locuri întărite şi greu accesibile. Bizuindu-se pe aceasta s-au prefăcut că nutresc prietenie şi sunt supuşi faţă de împăraţii mai de demult ai romeilor (bizantinilor = grecilor - n.n.) şi ieşind din întăriturile lor prădau ţinuturile romeilor. De aceea, romeii, mâniindu-se, au pornit împotriva lor şi i-au zdrobit. Şi aceştia, fugind de acolo s-au împrăştiat în tot Epirul şi toată Macedonia iar cei mai mulţi dintre ei s-au aşezat în Elada”. O tradiţie asemănătoare, a existat până la începutul anilor 70 ai veacului şi în peninsula Sinai, unde un grup islamizat susţinea că aparţine populaţiei “llah” (vlah, ulaq în limbile turcice) creştină, adusă de Justinian de la Dunăre, ultima bătrână care mai vorbea “llah” şi era creştină, stingându-se în tribul lor, la sfârşitul veacului XVIII.</sciţi><br /><sciţi> În timp, victoaria imperială avea să se transforme însă în înfrângere. Vitalian apelase la sprijinul militar atât al “romanilor” de la nord de Dunăre cât şi al barbarilor nou iviţi la frontiere - cutrigurii şi slavii. Expediţiile acestora vor continua, destabilizând provinciile nord-balcanice, provocând contraofensiva, tragic sfârşită a trupelor generalului Chilbudios în anul 534. Sprijiniţi de anţi (sarmanţi) care apar la Dunărea maritimă în 550, şi de “romani”, sclavinii şi cutrigurii vor ierna în Imperiu în iarna 550/551, devastând până în 559 întreaga Peninsulă Balcanică. Învinşi se vor subordona avarilor kaganului Baian, veniţi în acelaşi an şi care, eşuând în încercarea de a se stabili la sud de Dunăre, vor întemeia un kaganat în Pannonia (567)</sciţi><br /><sciţi> În contact încă din nordul Mării Negre cu “romanii” (Euagrios Scolasticul), avarii şi slavii, având la remorcă triburi turcice mai puţin puternice (cutriguri, onogunduri, anţi etc.) vor organiza de la nord de fluviu, raid după raid în Imperiu până la sfârşitul acestui veac VI, prilejuind, afirmarea militară a “neamului” pe care îl putem numi”protoromân”, în cursul acestor lupte putând fi auzită expresia, “în limba maternă” sau băştinaşă, “Torna, torna fratre”. Iar dacă prin tradiţie încă erau “romani” în armata bizantină, recrutaţi la sud de fluviu, majoritatea, alături de cei nordici, vor lupta de partea barbarilor. Şi aceasta este realitatea pe care o deplânge în ultimii ani ai secolului, Strategiconul lui Maurikios (582-602): “De aşazişii refugiaţi trimişi să ne arate drumurile şi să ne descopere pe cineva, trebuie să ne păzim cu străşnicie; măcar că sunt romani, ei au căpătat cu vremea această calitate: au uitat de ai lor (de bizantini - n.n.) şi sunt mai cu tragere de inimă faţă de duşmani...” De ce această “calitate”? Nu numai datorită aspectelor socio-economice, fiscului apăsător şi corupţiei instituţiilor imperiale, ci şi a faptului că “romanii” se simţeau altceva decât bizantinii, deoarece, şi aceasta este o cauză majoră a închegării etnice româneşti, ignorată de istorici, societatea bizantină începe să se grecizeze în cursul secolului VI, proces devenit ireversibil în veacurile VII-VIII. Nereuşind păstrarea latinităţii, a tradiţiilor romane ale Imperiului de Răsărit, prin împăraţii pe care i-a dat şi prin măsurile acestora, societatea latinofonă, adevărata societate romană se separă, optând pentru alianţa cu barbarii, care îi garantează modul de viaţă tradiţional, împotriva Bizanţului grecizat care îi oferă doar povara fiscului imperial.</sciţi><br /><sciţi> Relaţiile românilor vechi cu popoarele migratoare, aflate pe o treaptă inferioară de dezvoltare, şi care, tinzând să ajungă la Constantinopol sau la Roma după un temporar popas la nord de fluviu, s-au scurs prin culoarul dobrogean în Peninsula Balcanică, sau, prin Pannonia, în Italia, au urmat un curs evolutiv similar, de la lupta armată a uniunilor de obşti (romaniilor populare”) la înţelegere în urma încheierii unui “contract”. Rezistenţa armată a românilor este confirmată atât de descoperirile arheologice, de tipologia şi denumirea armelor, elemente de tactică şi strategie moştenite de la înaintaşi şi folosite de autohtoni, cât şi de izvoarele privind poziţia vlahilor sau “romanilor” în contextul confruntărilor huno-germanice sau avaro-bizantine. În mod similar, în zone strict delimitate, arheologia atestă convieţuirea”barbarilor” cu autohtonii” de la care au împrumutat, un modus vivendi superior, cunoştinţe, credinţa (creştină) etc., iar izvoarele narative sugerează încheierea, după consumarea luptelor, a unei înţelegeri între căpeteniile seminţiilor nomade şi autohtonii sedentari. “Ieşiţi araţi şi semănaţi - ar fi declarat unul dintre şefii avari - noi vă vom lua numai jumătate ca dare” (Mihai Sirianul). Este explicaţia faptului că, pentru călăreţul a cărui patrie era orizontul necuprins, oamenii locului constituiau principala bogăţie a pământului. Pentru că ei erau cei ce îi puneau în valoare cultivându-l. Ei produceau grânele, mierea şi vinul, legumele şi fructele, ei creşteau păsări, animale mari şi mici, ei extrăgeau sarea, minereul de fier, aurul şi argintul din vechile mine romane, ei prelucrau metalele făurind neîntrecute unelte, arme şi podoabe. Adică tot ceea ce le era necesar populaţiilor în continuă mişcare, neproducătoare. În schimbul unor astfel de bunuri pretinse drept plată (tribut) războinicii călări se angajau să apere comunităţile româneşti sedentare împotriva atacurilor altor migratori. Astfel aveau să se reglementeze raporturile autohtonilor cu goţii, hunii, gepizii, avarii, bulgarii, pecenegii, cumanii şi tătarii. De cu totul altă natură aveau să fie însă raporturile lor cu slavii şi maghiarii. Primii, aşezându-se în grupuri compacte, după anul 602, îndeosebi în deceniile 5-8 ale secolului VII, la sud de Dunăre, au silit obştile româneşti la o perpetuă rezistenţă şi, după pierderea pământurilor din zone deschise, la replierea la nord de fluviu sau în regiunile muntoase uşor de apărat, de unde, treptat, se vor extinde spre sud până în insulele arhipelagului grecesc (aromânii). Maghiarii, la rândul lor, au dislocat populaţia românească dintre Dunărea de mijloc şi Tisa în veacul X, obligând majoritatea locuitorilor să caute protecţia centurii mlăştinoase a Tisei şi a Carpaţilor Occidentali sau să se replieze spre Adriatica (istroromânii). Moment de răscruce în istoria românilor, cumpăna secolelor IX şi X marca începutul frământatei epoci de accelerare, pe fundalul rezistenţei în faţa valului maghiar şi a luptei împotriva dominaţiei bizantine, a procesului de unificare statală, pe spaţii largi, a teritoriilor româneşti, proces, la capătul căruia vor apare, ca state de-sine-stătătoare pe harta Europei, Ţările Române: Transilvania (“Valachia, Tran-Siuana”, sec. X) “Imperiul” Asăneşilor (“Vlahia care este Ţara lui Asan”) Vlahia Mare Thessalică, cele din Etolia, Epir, Acarnania (sec. XII), Muntenia (Vlachia) Ţara Cărvunei, ulterior Dobrogea (“Alualak”) şi Moldova (Valachia Minor) (sec. XIV).</sciţi><br /><sciţi></sciţi></div><sciţi><br />8. <span style="font-weight: bold;">Numele</span><br /></sciţi><div style="text-align: justify;"><sciţi> În plan politico-militar, pentru latinofoni, esenţială a fost răscoala legiunilor de la Dunăre, în care constituiau majoritatea, din anul 602. Ea a prilejuit revărsarea barbarilor, în Peninsulă, degajarea trunchiului “roman” de la nord de fluviu, astfel ferit de “contaminare” şi scurcircuitarea, pentru mai mult de trei secole, a legăturior politice ale acestuia cu Bizanţul, facilitând cristalizarea etnică a Romaniei Orientale ca Românie. Termenul de romanus a căpătat definitiv conotaţie etnică, definind poporul sintetizat, în spaţiul etnogenetic tracic, creştin şi purtător direct al moştenirii culturale “romane”, poporul român. Un continent “roman” ca tradiţii, latinofon, creştin, înconjurat de o mare slavo-asiatică şi fără legături politico-militare directe cu Bizanţul grecizat, care doar politic mai putea fi numit continuator al vechiului Imperiu. Procesul a fost favorizat, după “mareea slavă” şi de apariţia bulgarilor turcici (679) care au acţionat ca un ferment pentru societatea slavă sud-dunăreană constituind statul-barieră în calea Bizanţului şi de faptul că şi bulgarii şi slavii se creştinează târziu, decisiv fiind pasul ţarului Boris-Mihail (865) şi opera lui Chiril (Constantin) şi Metodiu, în aceeaşi perioadă. Trăind separat timp de un sfert de mileniu, pentru că nu se puteau căsători cu păgânii, chiar sub ocupaţia celor 27 triburi slave revărsate în Peninsula Balcanică (14 în actuala Bulgarie, 9 în spaţiul sârbo-croat, 4 în Slovenia) şi a Bulgarilor, “romanii”- protoromânii sau românii vechi - îşi continuă evoluţia până în veacul VIII al cărui sfârşit înseamnă începutul culturii unitare româneşti Dridu şi afirmarea lor ca popor nou, modern, latin şi creştin. Oguznăme îi numea “ulaqi”, saga lui Starköd, a lui Egil şi Asmundar, apoi inscripţia de la Sjönheim “Blakumen”, varego-ruşii, “volohi” maghiarii - “romani”, “blaci” apoi “olahi”, slavi sudici şi vestici - “vlahi, valahi”, grecii-blaki, occidentalii “blasi” sau “blazi”, “volos” etc. Ca variante ale lui walc-wolk, termenul desemnând iniţial pentru germanici “ausonul”, vorbitorul de limba “romană”, “romanul” apoi, românul nefiind, după Benjamin de Tudela (1150) nici o diferenţă între vlahii de la Nord şi cei de la Sud de Dunăre. </sciţi><br /><sciţi> În veacul VIII, o notiţă de la mânăstirea Kastamonitu îi numeşte “Vlahorinhinii” pe cei care, aliaţi cu slavo-bulgarii atacau teritoriile greco-bizantine. La 818, Analele regilor franci îi numesc “timociani” şi “guduscani” pe românii care, desprinşi din alianţa cu bulgarii se pun, conduşi de ducele Borna, la Dunărea de Mijloc, sub tutela statului crolingian. Între 813-894, Simion Magister şi Leo Grammaticus îi numesc “macedoneni” de neam pe cei luaţi prizonieri şi fixaţi la nord de Dunărea Maritimă de Krum, după căderea Adrianopolului (813) tocmai pentru că erau băştinaşi în Macedonia şi altceva decât grecii. Subzistând printre fraţii lor nordici, urmaşii lor vor lupta, sprijiniţi de flota imperială, împotriva maghiarilor în 894. O bună perioadă de timp bizantinii care, aparţinând acum culturii greceşti îşi ziceau ei înşişi “romei”, au continuat să îi numească “romani” şi i-au acuzat că, proaspăt ieşiţi de sub tutela avară, cu ajutorul lui Samo pe care l-a ajutat să-şi întemeieze un stat în Pannonia (623-624), au încercat să reediteze aventura lui Vitalian, şi să întemeieze un stat “roman” în Hemimontes (Haemus) Rhodopa, Hellas (Grecia), evident de Nord) şi Epir (Miracula Sancti Demetri), cu capitala la Salonic (Săruna). "Aceştia se mai numesc şi romani, pentru că au venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua de astăzi”, nota Constantin Porphyrogenetul.</sciţi><br /><sciţi> Numele generic pe care l-au utilizat însă străinii a fost acela de “vlah” cu derivatele sale desemnând “roman” apoi “român”, iar ţara locuită de “vlahi” au numit-o “Balac” (Moise din Choren) “Blokummanaland” (varegii) “Valachen lant” (Cântecul Nibelungilor), Vlahia, Magna Vlachia (Mapamondul Borgian) etc. Adică “Ţara românilor”. Este motivul pentru care toate alcătuirile statale româneşti nord şi sud dunărene s-au numit în evul mediu “Vlahii” sau “Ţări ale românilor” şi pentru care nici o frântură de neam românesc nu are dreptul să-şi aroge doar pentru sine numele de “vlah”. Ca şi cel de “român” de altfel, care, după Nicolae Iorga apare pentru prima dată tot la Constantin Porphyrogenetul, sub forma “românoi”. Pentru că “Vlahi” în accepţiunea străinilor sau “români” în limba literară suntem toţi chiar dacă, în grai local, ne-am numit “rumâni” (daco-românii, adică nordicii, inclusiv timocenii, românii din Balcanii Mici şi cei din Voievodina), “ar(u)mâni” (românii sau vlahii sudici) ori “rumeri” (românii vestici).</sciţi><br /><sciţi> Local am purtat denumiri legate de ape (pruteni brodnici, olteni, megleniţi, timoceni) munţi (făgărăşeni) depresiuni (oşeni, braşoveni) regiuni (macedonieni, epiroţi etc.), de starea de dependenţă faţă de popoarele turcice, “albi” (liberi sau mărginaşi, moldovenii şi cei din Ţara lui Asan), “negri” (“maurovlahii” sau “morlacii” din vestul Peninsulei ori “karaulaghii” din Moldova subcarpatică), după credinţă, (gogi), după vecini (ungro-vlahi, rosso-vlahi, arvanito-vlahi) sau porecle date de adversari, exemplu: cuto-vlahi (“câini de vlahi”), “machidoni”, ţinţari”, “cirebiri” etc., dar numele pe care ni l-am dat noi înşine a fost întotdeauna cel derivat din “romanus” - roman, romăn - ROMÂN, teritoriul locuit de noi spunându-i “ţară a românilor” sau “Romanie” apoi “Ţară a românilor” sau “Românie”. Şi doar în limba noastră, derivat din terra-ae, ţară nu înseamnă planeta şi solul pe care călcăm, ci stat, teritoriu locuit de români, totalitatea obştilor înarmate, pentru planetă şi sol noi dispunând, spre deosebire de celelalte popoare neolatine, de cuvântul pământ, derivat din pavimentum, în amintirea pavajului străzilor şi caselor din oraşele noastre distruse de barbari în această etapă a secolelor VII-VIII. O etapă în care am contribuit la sedentarizarea barbarilor slavo-asiatici, la creştinarea lor cu mari sacrificii, potrivit descrierii lui Leon cel Înţelept (886-912) şi arhiepiscopului Theophylact al Ohridei (1090-1108), la etnogeneza noilor popoare vecine, prin sânge, cultură şi teritoriu, de unde românii aproape că nu mai există astăzi, dar în care, în calitate de băştinaşi, au fost secole de-a rândul majoritari: Muntenegru, Kosovo, sudul Serbiei, Macedonia, Bosnia, Albania. Şi nu întâmplător tocmai aceasta a fost una din cauzele masacrelor româneşti începute în veacul XVIII, şi continuate până la jumătatea secolului XX tocmai în aceste regiuni - faptul că românii erau băştinaşi, având drepturi ancestrale asupra pământului.</sciţi><br /><sciţi></sciţi></div><sciţi><br />9.<span style="font-weight: bold;"> Ramurile şi conştiinţa identităţii naţionale</span><br /></sciţi><div style="text-align: justify;"><sciţi> În cadrul colaborării militare cu barbarii slavo-asiatici, aceştia au învăţat de la români, potrivit acuzelor bizantine “să aibă faţă de noi (de romei - n.n.) o ură fără de moarte şi să o transmită spre veşnică amintire din generaţie în generaţie” (Ioannes Catacalon). Colaborarea a adus însă pentru “vlahii cei viteji”, pierderea treptată a teritoriilor dintre Tisa şi Dunărea de Mijloc, unde au căzut sub controlul franco-bulgarilor (sec. IX), a celor dintre Nistru şi Nipru, ocupate de varego-ruşi în secolele X-XIII, dominaţie pecenego-cumană la nord de Dunăre şi “sclavinii”, care au spart unitatea vlahă, la sud. Se adaugă expansiunea ţaratului slavo-bulgar care îşi extinde autoritatea între Tisa şi Dunărea Mijlocie şi, la nord de Dunărea Maritimă, sub Kardam (777-802) Krum (803-814) şi Omurtag (816-831) şi în Macedonia sub Malamir (831-836) şi Presian (836-852). Îndeosebi în nordul Peninsulei Balcanice, slavii au ocupat zonele propice agriculturii, spărgând “subcontinentul” românesc sud-dunărean în insule (linia Sistov-Ekrene-Varna, cu vlahii de la Dristor, Valea Timocului, Balcanii Mici şi Rhodopi, în “Zagora” sau “Ţara lui Petru”, Pind ţinuturile Niş, Skutari-Ipek etc.) şi obligându-i pe românii sudici să se restrângă economic la păstoritul transhumant, prelucrarea pieilor, lânii, lemnului şi pietrei, cărăuşie şi negoţ şi să se extindă spre sud până în arhipelag, dislocaţi de bulgari, potrivit Presbiterului din Diocleea şi dislocându-i la rândul lor pe “romei” (greci). Tot colaborarea cu barbarii, de data aceasta cu pecenego-cumanii introduce în peisajul etnic sud-dunărean o puternică comunitate de români nordici. În urma înfrângerii expediţiilor “cumane” din 1091 şi 1122, Alexios I Cornnen (1081-1118) şi Ioannes III (1118-1143) colonizează pe Vardar şi Moglena mase mari de prizonieri “cumani” care se vor dovedi creştini cu nume gen: “Radu”, “Stan”, Păducel, “Ana” şi care îşi spuneau rămăni. Prinzând rădăcini în Almopia, Ardeea, ei vor intra în istorie ca “meglenoromâni”, vorbind cel mai apropiat dialect sudic, de daco-română. Urmaşii lor, răspândiţi astăzi pe mapamond, mai subzistă în regiune, în faza finală de asimilare, în 8 aşezări din Grecia şi 3 în Macedonia, dintre care numai într-una îşi păstrează limba.</sciţi><br /><sciţi> Noi dislocări dinspre nord spre sud au fost provocate de penetrarea valului de migraţie turcic, condus de maghiarii finici, din Ţara Ungului, recent cucerită (896, în Ucraina subcarpatică de astăzi), după 903, în teritoriul dintre Tisa şi Dunăre al ducelui Salanus. Mulţi români vestici vor fi împinşi la est de Tisa, mulţi vor participa, în creuzetul pannon, la etnogeneza ungară, mulţi însă vor fi împinşi spre Adriatica şi Vidin (Dîiu), potrivit lui Anonymus, Simion de Keza şi Chronicon Pictum Vindobonense, întărind rândurile timocenilor şi rumerilor dar şi dislocând noi mase de ar(u)mâni spre sud, dacă este să dăm crezare anonimei “Descriptio Europeae Orientalis” (1308): “Este de notat aici că între Macedonia Achaia şi Thessalonic este un popor foarte mare şi răspândit care este numit Blazi, care şi altădată au fost păstori ai Romanilor şi care trăiau odinioară în Ungaria unde erau păşunile Romanilor din cauza terenului roditor şi plin de verdeaţă. Dar mai apoi fiind ei alungaţi de aici de unguri, au fugit în părţile acelea; ei au în abundenţă brânză foarte bună, lapte şi carne, mai presus de alte naţii".</sciţi><br /><sciţi> Confirmând aceste date, ca şi informaţia amintită a lui Benjamin de Tudela, din 1150, că nu există diferenţe între românii (vlahi) nordici şi sudici, Kekaumenos, într-o cunoscută diatribă împotriva lor, din 1078, insera ştirea că şi vlahii sudici se trag din neamul regelui Decebal care a fost înfrânt şi ucis de romani, iar Kinnamos, referitor la cei din armata ridicată în anii 1161-1168 de Manuel I Comunen împotriva ungurilor, nota că, despre ei “se spune că sunt colonişti de odinioară din Italia”.</sciţi><br /><sciţi> Purtând aşadar diverse nume derivate din “român, “rumâni” la nord de Dunăre, rumeri, “ar(u)mâni”, rămăni (timoceni) la sud, dacă li se îngustase aria, la est şi vest, depăşind în schimb linia Jareèek-Philippide-Skok spre sud, ajungând până în Cefalonia (1264), strămoşii noştrii păstrau conştiinţa dublei origini, traco-dace şi romane, şi făceau publică mândria de “romanus”, moştenitor al unui trecut plin de glorie. “Ei se fălesc că sunt romani şi lucru se vădeşte în limba lor, căci ei vorbesc ca romanii”, nota la începutul secolului XIV Ioan de Sultanieh, referitor la populaţia Bulgariei. La nord de Dunăre, în aceeaşi epocă, franciscanul Angelo di Spoleto, misionar papl se plângea că românii nord-dunăreni “parte din mulţimea naţiunii Romanilor” resping păstorii (misionarii catolici - n.n.) care nu le vorbesc limba. Într-adevăr, confirma un secol mai târziu Nicolae de Modrussa, “vlahii aduc ca argument al originii lor faptul că... vorbesc de la origine o limbă populară, anume latină, al cărei uz nu l-au părăsit deloc; şi când se întâlnesc cu străinii, care încearcă să intre în vorbă (cu ei) întreabă dacă ştiu să vorbească ROMANA”. “Se lăudau” aşadar cu păstrarea neatinsă a limbii lor deşi fuseseră copleşiţi de “valul de barbari” (Antonio Bonfini). Francesco della Valle, Jan Laski, Giovanadrea Gromo, Gáspar Héltai, confirmau în veacul XIV că vlahii toţi se consideră “romani”, motiv pentru care “ei îşi zic în limba lor romani şi dacă vreunul întreabă dacă ştie careva să vorbească în limba lor vlahă, ei spun în felul acesta <<şti romineşti?>> adică şti să vorbeşti în limba română, din cauza că limba lor s-a stricat”. Doi călători anonimi italieni notau în această perioadă că “Acest neam deşi e de rit grec, e totuşi prieten al numelui roman atât datorită limbii coruptă din latină cât şi datorită părerii pe care o au că descind din romani şi cu numele de romani se numesc între ei”. Mai mult, “Socotesc de ocară numele de valah, nevoind să fie numiţi cu alt cuvânt decât romani”.</sciţi><br /><sciţi> De ce respingeau cu îndârjire numele de valah, afirmându-se ca români? Pentru că “se fălesc şi astăzi - nota Farkas Kovacsoczy-în mod public că sunt romani”. Că este vorba despre neamul românesc (vlah) în integralitatea sa, nord şi sud-dunărean, au notat numeroşi observatori care au surprins formele dialectale ale numelui ROMÂN. Astfel, în veacul XVII, Johann Fröster scria că vlahii (olahii) îşi zic “Römer (rumeri), Rumuni (rumâni) sau Romani” pentru că sunt “urmaşi ai legiunilor romane de graniţă” care s-au înmulţit în timp, fapt probat prin: nume, latina rustică, vitejie, port, obiceiuri, ocupaţii, dansuri şi conştiinţa unicităţii, deoarece folosesc expresii de genul “Aşa grăiesc Românii!” sau “În mai multe ţări nu sunt Români”. </sciţi><br /><sciţi> În veacul XVIII, ungurul Joseph Benko demonstrează autohtonia şi dubla origine a românilor nordici, “pentru că mulţi romani împreună cu dacii indigeni au rămas pe loc, adăpostindu-se în munţi”, iar istoricul Martin Felmer şi geografl Johan Tomka Saski, puneau în circulaţie numele folosite de români pentru integralitatea teritoriului locuit de ei “ROMÂNIA”. Sintetizând, Georg Soterius definea în 1714 poporul român: “Românii sunt acele populaţii europene care stăpânesc nu numai Valchia (Muntenia) şi Moldova care se întâlnesc în mai aproape toate localităţile din Transilvania, unde chiar şi alcăuiesc comunităţile săteşti în întregime, dar se întind şi dincolo de Dunăre până în Grecia şi Dalmaţia. Grecii îi numesc Blakos, de unde a venit latinescu Blacki sau vlahi şi săsescul Bloch. Ei înşişi se numesc Romuni (români) sau Romani”. Iar în Germania, ţara în care astăzi, ia amploare, din raţiuni obscure, printre emigranţii ar(u)mâni, opinia că sunt o entitate distinctă de români, prin urmare o minoritate etnică inclusiv în România, apărea la Toppau, în 1785, Grosse Erdheschriebung care demontra că românii sau vlahii sunt unul şi acelaşi popor, fie că trăiesc la nord, fie la sud de Dunăre. “Românii, numiţi în genere de noi Valachen, care trăiesc în Transilvania şi Valachia (Muntenia şi Moldova-n.n.) au aceeaşi origine cu aceea a valahilor din Tracia, Macedonia, Thessalia şi Albania. Ei se numesc romane (romani) sau rumunje (rumâni) adică romani, deoarece strămoşii lor au fost supuşi şi cetăţeni romani. Numele de vlah pe care românii îl resping cu îndârjire, provine, se pare de la slavi; acesta este folosit şi de greci”.</sciţi><br /><sciţi> “Mândria” cu care îşi spuneau români "fălindu-se că sunt descendenţii romanilor”, “indignarea” cu care respingeau, atunci, ca pe o insultă, numele de vlah, dat de străini, convingerea că fac parte din unul şi acelaşi popor, denotă o conştiinţă naţională extrem de puternică, periculoasă pentru popoarele şi populaţiile balcanice ulterior stabilite ori rezultate ale unei etnogeneze pe pământ românesc şi aceasta a fost o altă cauză importantă a genocidului la care au fost supuşi românii cu începere din veacul XVIII, până în zilele noastre, deoarece genocidul etnic periodic este urmat în epoca noastră de genocidul cultural ca metodă de deznaţionalizare. Dacă grecilor români le evocau stăpânul roman de odinioară, al cărui Imperiu “romeii” îl uzurpaseră, slavilor şi slavo-bulgarilor le trezeau probabil aceleaşi sentimente ca şi amerindienii uzurpatorilor anglo-saxoni din America de Nord.</sciţi><br /><sciţi> Teama de valahi, stimulată de instinctul de conservare naţională al “colocatarilor” lor în Balcani avea o bază reală. În pofida deznaţionalizării şi contribuţiei lor în veacurile IX-XIV la etnogeneza noilor popoare balcanice, românii sau vlahii sudici rămăseseră încă extrem de numeroşi, deşi dispersat “puternicul neam al vlahilor (diaconul Ioan din Adrianopol, 1354) subzistând ca entitate distinctă în enclavele sale şi fiind, după Henri de Hainaut, împăratul latin de Constantinopol, “oamenii..cei mai puternici şi cei mai tari ai întregului Imperiu şi chiar ai pământului”. Conştiinţa de sine, conştiinţa legitimităţii drepturilor asupra teritoriilor, în calitate de adevăraţi moştenitori ai Romei, îi îndemna nu numai spre afirmare statală de-sine-stătătoare ci şi spre ideea imperială a refacerii stăpânirii romane, idee care i-a înspăimântat şi pe greci şi pe occidentali şi, ulterior, pe otomani. Elocvente sunt în acest sens acţiunile şi declaraţile lui Ioniţă Caloian(1197-1207) care, sprijinit de toţi românii balcanici, la rugămintea românilor nord-dunăreni de a reface România, solicita papei Inocenţiu III (1198-1216) recunoaşterea sa ca “domn” şi împărat al bulgarilor şi vlahilor” pentru că “se trage din sângele romanilor” (Hurmuzaki, I 26). Iar proaspeţilor cuceritori ai Constantinopolului, cavalerii “latini” (occidentali) ai Cruciadei a IV-a, le scria, în primăvara lui 1205: “Eu am mai multe drepturi asupra acestui pământ decât voi asupra Constantinopolului; eu n-am făcut decât să recapăt ceea ce strămoşii mei au posedat odinioară. Voi aţi năpădit într-o cetate şi într-un imperiu în care nu aveţi nici un drept. De altfel eu deţin în mod legal coroana din mâna pontifului suveran (papa - n.n.), în timp ce acela ce se intitulează basileus de Constantinopol, n-a făcut decât să o urzurpe pe a sa. Prin urmare imperiul trebuie să-mi revină mai degrabă mie decât lui. Eu pot să combat cu încredere sub baniera şi cheile Sf. Petru pe aceşti latini care poartă cruci false pe umerii lor. Ei m-au provocat, eu am fost obligat să mă apăr”.</sciţi><br /><sciţi> La 14 ianuarie 1205, o oaste de 14.000 de români sud şi nord-dunăreni, incluând şi cumani, l-a învins şi luat prizonier la Adrianopol pe împăratul Balduin care, închis la Târnova, avea să fie executat.</sciţi><br /><sciţi> Pericolul reînvierii puterii imperiale romane prin români era aşadar cât se poate de real la începutul Evului Mediu clasic. Un pericol de care a ţinut şi încă ţin seama, papalitatea, regatele (ungar, polon), imperiile Evului Mediu şi Modern (romano-german, otoman, rus) şi statele succesoare lor dar şi grecii, care au deformat prin Bizanţ ideea imperială romană în direcţia construirii unei Elade Mari, sau rudele “materne” ale românilor, albanezii, rupţi de tradiţia europeană prin islamizarea în masă din veacul XVI şi popoarele slave moderne, constituite printr-o contribuţie românească de sânge şi cultură definitorie şi catalizatoare: “ucrainienii”, polonii, cehii sau ceho-slovacii, bulgarii şi slavonii sau “sârbo-croato-slovenii (iugoslavii)”. Toţi au conspirat în diferite etape istorice la împiedicarea alcătuirii statale româneşti la est de Nistru, în Carpaţii Păduroşi, pe Tisa sau la sud de Dunăre, la unificarea etno-politică nord şi sud-dunăreană, acţionând în direcţia deznaţionalizării şi asimilării celor mai legitimi urmaşi ai vechilor romani - ROMÂNII! De teama revendicării moştenirii de drept - PĂMÂNTUL!</sciţi><br /><sciţi></sciţi></div><div style="text-align: right;"><sciţi style="font-weight: bold;">Dr. Mircea Dogaru</sciţi><br /><sciţi></sciţi></div>Administratorhttp://www.blogger.com/profile/03791660571700863396noreply@blogger.com21tag:blogger.com,1999:blog-4335014674134285826.post-41768869247573778632009-06-23T05:42:00.000-07:002009-06-23T05:44:26.926-07:00A dus “plocon” la Columna lui Traian: un pumn de ţărână românească<div style="text-align: justify;">Am plecat pe urmele lui Badea Cârţan: celebrul cioban transilvănean care a mers pe jos până la Roma ca să descopere cine sunt mama şi tatăl românilor... părinţii noştri. "Bucureştiul şi Roma ar trebui să le vadă tot românul, că, dacă nu ştie de Mamă-sa şi de Tată-său, zici de el că-i orfan", spunea Badea Cârţan. O legendă pentru unii, un om de treabă pentru alţii, un mare român ori un român celebru... aşa îl descriu oamenii de azi pe Badea Cârţan! Străzile care i-au purtat paşii au definit perfect locul său natal, Cârţişoara.<br /><br />Localitate unică din peisajul sibian. Aici, timpul curge altfel. E un loc în care ziarele nu ajung decât la Poştă... şi doar ziarul Tribuna. Chioşcurile sunt mici şi par că au de toate, dar informaţia nu se regăseşte decât în sufletele localnicilor. "Aici a trăit şi s-a născut Badea Cârţan!" Tot aici am dat şi noi timpul înapoi! Am căutat poveşti şi amintiri despre Badea Cârţan. Dar mai ales am căutat oameni şi urmaşii lui Badea Cârţan.<br /><br />În Cârţişoara, dacă vrei să simţi mirosul hârtiei tipărite de altădată, trebuie să ajungi la Casa Memorială Badea Cârţan. Muzeu care datează de la 1968, la ideea secretarului Primăriei de pe vremea aceea.<br /><br /><span style="font-weight: bold;">20 IUNIE 2009</span><br />În jurul prânzului ajungem la muzeul cu pricina. Nu ştiam la ce să ne aşteptăm... o fi vreun ghid sau nu? E plin de vizitatori? Mai vine cineva aici? Surpriza a fost că am auzit povestea vieţii lui Badea Cârţan "în versuri" de Valerica Solomon, ghidul de la Muzeul Badea Cârţan! Părea că recită cu patimă o poezie cu iz ardelenesc:<br /><br />"Eu vă zic în primul rând un «bun venit», stimaţi vizitatori... În această încăpere avem expusă biblioteca lui Badea Cârţan, care s-a născut la 1849 la Cârţişoara şi a murit la 7 august 1911 la Poiana Ţapului. Făcea parte dintr-o familie cu şapte copii. De la vârsta de 6 ani a fost dus de bunicul său pe munte, acolo a învăţat să scrie şi să citească, zgâriind piatra. A trăit 62 de ani şi arăta exact ca în acest tablou: îmbrăcat ca un dac, încălţat cu opinci din şorici de porc, deseori şi peticite. Cele de iarnă aveau şi călcâi.<br /><br />Desagii îi purta întotdeauna cu el, fiindcă din acei desagi «curgeau» cărţile româneşti. La şerpar avea un fluier făcut de mâinile sale. Tot ce vedeţi aici este lucrat de mâna lui. Cu aceşti desagi aducea cărţi din Ţara Românească, pe cărări ştiute doar de el prin munţi. Spunea că doar cucul îi ia vamă... Venea cu două perechi de desagi şi pe rând aducea cărţile. Câteodată lăsa o desagă în munţi şi venea numai cu una. Se odihnea şi se întorcea după cea de-a doua.<br /><br />Cu greutate răspândea cartea românească în ţinuturile noastre... aici fiind ocupaţie austro-ungară, Badea Cârţan era considerat agitator şi răspânditor de cărţi interzise".<br /><br /><span style="font-weight: bold;">MAICA ROMA</span><br />De trei ori, Badea Cârţan a călătorit la "Maica Roma"... Prima lui călătorie la Roma este făcută pe jos... are aici trei perechi de opinci care să amintească de acea perioadă. O călătorie care a durat 42 de zile. De gerul Bobotezei, când e frigul acela cumplit, Badea Cârţan s-a încumetat să călătorească pe jos până la Roma... 42 de zile a durat această călătorie! Printre multe fotografii, muzeul păstrează şi "se mândreşte" cu un tablou dintr-a treia sa călătorie de la Roma.<br /><br />În 1899, la Congresul Orientaliştilor, lui Badea Cârţan i-a revenit misiunea de a purta şi depune la Columna lui Traian coroana de lauri de bronz oferită în dar de delegaţia română. A fost invitat de onoare la acest congres, unde se aflau personalităţi din peste 40 de ţări.<br /><br />"Avem şi un tablou din faţa Primăriei de la Roma înainte de această vizită extraordinară. Cât de mândru s-a simţit el, fiind dus într-o caleaşcă alături de înaltele personalităţi", spune Valerica Solomon.<br /><br />"Se mai ştie despre Badea Cârţan că în 1896, pe când se afla la Roma, a fost găsit sub Columna lui Traian de un jandarm care spune autorităţilor: «Un dac a coborât de pe Columna lui Traian». Altă dată, Badea Cârţan merge la mama Roma să ducă un plocon şi ce credeţi că duce? Un pumn de ţărână din gospodăria lui, unul cu grâu şi unul cu secară pe care-i presară de jur-împrejurul Columnei lui Traian."<br /><br /><span style="font-weight: bold;">MOLIÈRE, ADUS ÎN DESAGI!</span><br />De-a lungul timpului, Badea Cârţan călătoreşte pe aproape toate meridianele lumii: ajunge în Franţa, la Budapesta, la Berlin, la Ierusalim. Intrând într-un magazin din Franţa, când vânzătoarea l-a rugat să-şi aleagă din magazin ce-şi doreşte, Badea Cârţan îl alege pe Molière.<br /><br />"L-a adus tot în desagi, şi noi îl păstrăm astăzi aici. De pe râul Iordan, de la Ierusalim, a adus pietre şi trestie de bambus... le regăsim aici exact aşa cum le-a adus el în 1899", continuă povestea Valerica Solomon.<br /><br />"Din păcate, aici, la muzeu, au mai rămas puţine exemplare dintre toate cărţile aduse de Badea Cârţan. Aducea cărţi de istorie, religie, aritmetică, citire, medicină umană şi veterinară şi chiar câteva cărţi cu dedicaţie pe care cu greutate le răspândea în ţinutul Făgăraşului. 76.000 de exemplare dintre cărţile aduse de el au fost arse la o fabrică de cărămidă de la Braşov. Fiind bătut de jandarmi, Badea Cârţan pleacă şi se plânge împăratului Austriei, acesta îi promite că o să-i facă dreptate, dar totul rămâne la nivelul vorbelor."<br /><br /><span style="font-weight: bold;">HARTA NOASTRĂ, CIOPÂRŢITĂ!</span><br />Printre multe cărţi şi fotografii, un interviu al lui Badea Cârţan după prima sa călătorie la Roma, tablouri cu memorandiştii, cei care au luptat pentru Unire, pe care Badea Cârţan îi vizita în închisoare... Şi deodată privirile noastre se aţintesc către o hartă... să fi fost România chiar aşa mică? Nu întrebăm deocamdată nimic, dar ghidul ne observă privirea surprinsă... Nici în cărţile de istorie parcă România nu a fost vreodată aşa!<br /><br />"Avem aici harta României, fără Transilvania, fără Basarabia, fără Bucovina, ciopârţită aproape de tot în acele timpuri. În 1896 aşa arăta harta noastră.<br /><br /><span style="font-weight: bold;">MULŢUMESC, DOAMNE, CĂ AM AJUNS LA CUIBUL MEU!</span><br />Ieşim din muzeu şi mergem şi în căsuţa... marelui Cârţan. Parcă era construită pentru un pui de om. Nu ne-am fi imaginat că impozantul ardelean ar fi locuit vreodată aici. Dar în câteva momente vine şi explicaţia ghidului:<br /><br />"Aveţi grijă la cap să nu vă loviţi, pentru că uşile sunt foarte joase, dar nu pentru că oamenii erau scunzi, ci pentru că înainte de a intra în casă se făcea o plecăciune. Aşa se intra în casa lui Badea Cârţan, închinându-se în faţa ei! Chiar şi părintele meu îmi spunea că înainte de a intra în casă se închina şi zicea: «Mulţumescu-ţi, Doamne, că am ajuns la cuibul meu!». Aşa se zicea la case: cuib. Se făcea deci această plecăciune... aşa că vă rog să poftiţi!<br /><br />La rândul nostru ne închinăm şi intrăm în casă. Am respectat regula şi am adus un surâs pe chipul celei care ne-a povestit cu atâta suflet despre Badea Cârţan: "Acoperişul s-a refăcut cu stuf, şura s-a refăcut în întregime, dar exact după modelul iniţial. Grinzile sunt închegate în coadă de rândunică. În spatele casei erau ţinute oile cu mieluţ, iar în şură erau ţinute uneltele agricole.<br /><br /><span style="font-weight: bold;">LADA DE ZESTRE</span><br />Un cuptor impresionant în care se cocea pâinea, cuşma lui Badea Cârţan, ceaunul în care se fierbea mămăliga, cântarul, balanţa, pietre şlefuite, putinei de bătut untul, fântâna din curte, o curcubetă, furci, fuioare, iată câteva dintre elementele care construiesc casa lui Badea Cârţan. În această căsuţă se afuma pastrama, se prepara untul, se afumau slănina şi cârnaţul. O furcă din lemn, foarte rară, acum nu mai există...<br /><br />La cuier sunt oale, vasele, blidul din care mânca Badea Cârţan, un pat cu paie şi cu perne, o tăbliţă (caietul elevului) pe care se scria pe o parte la română, iar pe cealaltă la matematică. Blide vechi şi foarte vechi, un ceas primit de Badea Cârţan din călătoriile făcute. Costumul de iarnă al lui Badea Cârţan e foarte vechi: cioarecii, opincile, pieptarul. O sobă foarte veche, cămara, pivniţa, pământ pe jos şi grinzi pe sus... o adevărată ladă de zestre.<br /><br /><span style="font-weight: bold;">LA MORMÂNTUL LUI BADEA CÂRŢAN</span><br />Bătrânul nostru ardelean rătăceşte pe cărări de munte, într-o ceaţă deasă, aducând cartea românească şi se îmbolnăveşte. Este dus şi îngrijit la Poiana Ţapului de un fost ministru al Romei (Lahovary). La 1911, când încă ne aflam sub ocupaţie austro-ungară, el cere să fie îngropat pe pământ liber românesc şi este înmormântat la Sinaia.<br /><br />Am ajuns în cimitirul cu pricina într-o sâmbătă pe la prânz, când nu era aproape nimeni pe-acolo. Unde să găsim mormântul lu' Badea Cârţan, printr-o mare de cruci? Dar pesemne că spiritul lui a vrut să-i găsim rapid locul unde odihneşte... Un mormânt deloc impozant, dar îngrijit, cu flori proaspete şi foarte curat. Puţin mai jos, trei bărbaţi meşteresc o piatră funerară şi o cruce.<br /><br />Îi întrebăm cine are grijă de mormântul lui Badea Cârţan, ştiind că puţinii săi descendenţi sunt la Cârţişoara. "Noi, cine altcineva? Mai vin de prin satul lui, pentru parastas, din partea Primăriei, dar noi nu putem interveni decât la curăţenie, pentru că-i obiect de patrimoniu...".<br /><br />"Avem aici două tablouri care ilustrează mormântul lui de la Cimitirul Sinaia pe care scrie: Badea Cârţan doarme visând întregirea neamului său! S-a înrolat ca voluntar în războiul de independenţă, dar a murit sărac, pe cheltuiala localnicilor, fiindcă a donat întreaga sa avere - adică 800 de oi! - Armatei Române", mai spune Valerica Solomon.<br /><br /><span style="font-weight: bold;">DORINŢĂ</span><br />Oamenii vin din ce în ce mai rar la Cârţişoara. Mai circulă legende despre Badea Cârţan, dar nu multă lume mai ştie despre el. A fost scos din cartea de istorie pentru a lăsa loc "marilor vedete". La şcoală nu se mai învaţă despre Badea Cârţan. Doar cei mai mici, elevii din clasa a patra, mai studiază despre el:<br /><br />"Să ştiţi că le-am dus dorul vizitatorilor, aş vrea să strig tare ca să răsune în toată România noastră cine a fost Badea Cârţan şi să vină tot românul să ştie despre el, pentru că a fost singurul român care a mers pe jos până la Roma pentru ţara noastră. Mai vin copii aduşi de profesorii lor, adevăraţii dascăli, şi nu vă pot spune ce bucurie am în suflet când vin aici", mărturiseşte Valerica Solomon.<br /><br />"Le şi spun: Nota 10, domnilor profesori, că veniţi aici ca să vadă şi cei mici cine a fost Badea Cârţan. Vin aici pe Transfăgărăşan atâţia oameni şi vă spun sincer că aş pune cuie peste tot măcar atât să ştiu că o pană de cauciuc i-a făcut să poposească la poarta lui Badea Cârţan. Îi duc la bar, la discoteci, dar aici nu îi aduc, pentru că ei se plictisesc pe motivul că e o casă veche. Avem fel de fel de vedete în manualul de istorie, dar pe Badea Cârţan, nu!!!<br />Localnicii, cei de la şcoala noastră şi chiar cei mici de la grădiniţă ne vizitează. De Ziua Eroilor, la noi se face o serbare în curtea Muzeului. Şi de Înălţare la fel. Copiii au un program artistic extraordinar, vine Primăria, vin părinţii... şi tradiţia merge mai departe. În fiecare an, împreună cu Primăria şi cu elevii mergem îmbrăcaţi în costum naţional şi facem un parastas la mormântul lui Badea Cârţan.<br /><br />Ne întâlnim cu cei de la Primăria din Sinaia care ne-au primit de fiecare dată cu mare căldură. Ultima oară am fost la Casa lui George Enescu şi urmează să mergem la Peleş şi la Pelişor. Am spus la toţi bucureştenii că s-a scos Badea Cârţan din manualele de istorie şi sunt supăraţi pe ei din această pricină, că nu au făcut nimic! Eu cred că merita să se înveţe despre el în manualul de istorie.<br /><br />Şi nu cei mici, ci cei mari trebuie să ştie despre el. Mulţi vin şi-mi spun că au auzit de Badea Cârţan, dar că nu ştiau că este din Cârţişoara. Poftesc tot românul să păşească pragul casei lui Badea Cârţan. Lucrez de mulţi ani aici, parcă fuge pensia de mine... dar vin cu atâta drag aici. Toate obiectele parcă îmi sunt întipărite în suflet şi în minte", încheie Valerica Solomon.<br /><br /><span style="font-weight: bold;">CARAGIALE PE PÂINE!</span><br />Badea Cârţan nu a fost căsătorit şi nu a avut urmaşi direcţi, dar din partea surorilor, fraţilor are urmaşi, mai aflăm de la ghidul muzeului. Ne luăm la revedere şi mergem spre urmaşi... dar urmaşul nu-i acasă! Se spune că Florian Cârţan este un nepot al celebrului Badea Cârţan! Vorbim cu o zi înainte la telefon cu domnul în cauză şi ne spune că ne aşteaptă a doua zi la ora două după-amiază. Adică ora doi, cum îi vorba pe-aci. Dar nu trecute fix! Zis şi făcut. Ne bucurăm... numai că a doua zi nu-l mai găsim. Are telefonul închis, în curte batem în toate geamurile, strigăm "Bună ziua" şi nimic, nimic...<br /><br />"După lupte seculare care au durat mai bine de 30 de ani", ne primeşte soţia, care ne relatează după cum urmează: "Mi-a spus soţul că, dacă veniţi, să vă spun că el a plecat la Braşov pentru o treabă urgentă..!". Pe principiul: "Domnul e acasă, dar mi-a zis să spun, dacă l-o căuta cineva, că-i plecat!"...<br /><br /><span style="font-weight: bold;">CE SE MAI ŞTIE ASTĂZI DESPRE BADEA CÂRŢAN?</span><br />Duminică, în jurul prânzului mergem la biserica din Cârţişoara... o adevărată sărbătoare a comunităţii. Toată lumea este îmbrăcată în straie de sărbătoare. Familia întreagă de la Cârţişoara este aici: copii, părinţi, bunici. Slujba e în toi, dar curtea bisericii este plină de oameni... pornim să vedem cine ce ştie despre Badea Cârţan. În aşteptarea părinţilor, copiii par că nu mai au răbdare.<br /><br />Se uită la noi, sunt atraşi de aparatele mari şi multe ale fotoreporterului nostru şi zâmbesc timid la cameră... Un grup de trei fete: cea mai mică este în clasa a patra, iar celelalte una într-a şaptea, alta în clasa a opta. Elevele mai mari nu ştiu de Badea Cârţan, pentru că nu au învăţat la şcoală. Doar au auzit de la părinţi şi de la bătrânii satului de el.<br /><br />Cea mai mică se prezintă şi vrea să ne spună ceva despre marele român! "Numele meu este Loredana şi sunt în clasa a patra. Am 11 ani, sunt din satul Cârţişoara şi m-am născut în anul 1998. Eu ştiu despre Badea Cârţan că a fost un mare român. Am învăţat la şcoală, scrie foarte mult despre el... dar acum nu ştiu să spun prea multe..."<br /><br />Ne îndepărtăm de grupul fetelor şi, la un moment dat, o voce ne strigă: "Auziţi, fetilor? Să ştiţi că eu ştiu şi în ce an s-a născut şi în ce an a murit Badea Cârţan! Şi mai ştiu că este înmormântat la Sinaia". Mergem mai departe: o altă fată... ne spune că are 24 de ani şi că nu ştie cine a fost Badea Cârţan. Motivul? Foarte simplu! Ea nu este din Cârţişoara, şi şcoala a făcut-o la Victoria! De aceea nu ştie ea cine e Badea Cârţan!<br /><br /><span style="font-weight: bold;">AVEM PREA MULTE GREUTĂŢI CA SĂ MAI VORBIM DESPRE ISTORIE</span><br />Pe banca din curtea bisericii stau trei oameni care par că aşteaptă o bucată de pâine. Sunt săraci şi din familii cu prea mulţi copii. Abia se ajung de azi pe mâine. Mergem totuşi la un bătrânel să vedem dacă ştie ceva despre Badea al nostru. Răspunsul este demn: eu înţeleg ce vreţi dumneavoastră de la mine, însă am prea multe greutăţi ca să mai vorbesc despre istorie!<br /><br />Un alt grup de bătrâni... ce să ştim despre Badea Cârţan: a fost un om de treabă! A călătorit în cioareci, în hainele naţionale până la Roma ca să aducă carte românească în Ţinutul Făgăraşului! Ştim despre el din bătrâni! Celălalt ne mărturiseşte: "Eu nu pot să vă spun decât că sunt de pe Rahova"!<br /><br />Se gată Liturghia şi vrem să aflăm ceva despre Badea de la preot. "Eu nu-s fiul satului, aşa că nu-s cel mai în măsură să vorbesc despre acest subiect!" Ultima haltă, la cârciumă. Unde merg bărbaţii după slujba de duminică decât acolo? Un bărbat mai în vârstă abia a ajuns. Sigur ştie câte ceva despre "subiectul" nostru.<br /><br />"Eu sunt venetic. Sunt însurat cu o femeie de prin partea locului, aşa că nu ştiu să vă spun de cine mă întrebaţi..."<br /><br /><span style="font-weight: bold;">În mijlocul Ţării Oltului</span><br />Cârţişoara este o comună din judeţul Sibiu, situată în mijlocul Ţării Oltului, la poalele munţilor. Până în 1968, comuna a fost compusă din două sate surori, Streza şi Oprea Cârţişoara. Aşezarea de pe malul drept al râului Bâlea se numea Streza, iar cea de pe malul stâng Oprea. În urma noii reorganizări teritorial-administrative, ambele s-au contopit sub numele de Cârţişoara.<br /><br />În unele acte din prima parte a secolului al XIII-lea se aminteşte de două aşezări cu numele Cârţa, ambele locuite de romani. Este vorba despre comuna Cârţa, situată pe malul stâng al râului Olt, şi de Cârţişoara. Data întemeierii acestui sat românesc medieval timpuriu nu este cunoscută. Prima atestare documentară a aşezării este din 1223.<br />Documentul emis în acest an de regele maghiar Andrei al II-lea se referă la evenimente petrecute între anii 1205-1206, respectiv la retragerea teritoriului satului de sub autoritatea juridică a locuitorilor săi. Documentar, comuna este atestată din secolul al XIII-lea.<br /><br /><span style="font-weight: bold;">Badea Cârţan a cutreierat lumea cu desaga pe umăr</span><br />Gheorghe Cârţan, o mare personalitate a timpului său, cărturar şi patriot român, a cutreierat cu desaga pe umăr cancelariile europene, Budapesta, Berlin, Paris. A fost de trei ori la Roma pe jos spre a vedea Columna lui Traian şi alte mărturii despre originea latină a poporului nostru. Prima sa călătorie la Roma a făcut-o pe jos, în 42 de zile.<br /><br />Aici, la "mama" Roma, un jandarm l-a descoperit într-o dimineaţă pe Badea Cârţan lângă Columna lui Traian, exclamând "A coborât un dac de pe Columnă". A adunat, fără bani de la autorităţi sau particulari, cantităţi enorme de cărţi şi publicaţii româneşti pe care le trecea, adeseori cu riscul de a fi închis, în Transilvania. Tot astfel a adunat cărţi valoroase de peste tot pe unde a umblat.<br /><br />A contribuit la adâncirea conştiinţei naţionale a românilor ardeleni, a ridicat cunoştinţele dascălilor din ţara sa şi a dat speranţe pentru ridicarea viitoare a neamului său. A murit la 62 de ani şi a fost înmormântat cu cinste la Sinaia de membrii Ligii Culturale la 7 august 1911.<br /><br /><span style="font-weight: bold;">Păstrăvi, curcubeu şi fontanel</span><br />Pe locul cunoscut cu numele "Glăjărie", la sud de comună, a existat o sticlărie, ale cărei ruine se mai puteau observa până nu demult. Glăjăria a fost înfiinţată în 1718, iar în 1781 se lucra la clădirea noii hute şi un an mai târziu au fost ridicate casele muncitorilor. La 1884, sticlăria a ars definitiv. Tot la sud de sat a existat o moară de hârtie, arsă în 1864.<br /><br />În tot cursul secolului al XIX-lea, comuna se afla într-o susţinută dezvoltare, mai ales după desfiinţarea iobăgiei, 1848, pentru ca perioada interbelică să găsească localitatea înfloritoare economic şi cultural. Până la apariţia industriei moderne, ocupaţiile tradiţionale au fost legate de exploatarea lemnului, creşterea animalelor, meşteşuguri cum ar fi prelucrarea textilelor, ceramica, fabricarea lumânărilor; o pondere mai mică a avut-o iniţial agricultura, până la apariţia cartofului în Transilvania.<br /><br />Astăzi, românul vine cel mai des la Păstrăvărie, că de Badea Cârţan nu mai are nimeni răbdare... Păstrăvăria, situată la 8 km de comună cu acces pe o ramificaţie desprinsă din drumul spre Bâlea. Staţiunea cultivă varietăţi de păstrăv curcubeu şi fontanel, pentru reproducere şi consum. Peştii se pot achiziţiona direct de la păstrăvărie, unde vă stă la dispoziţie un personal calificat.<br /><br /><span style="font-weight: bold;">În tinereţe, din dragostea de ţară a trecut munţii cu tot cu oi</span><br />Gheorghe Cârţan s-a născut în frământatul an 1849 al prefacerilor sociale, în casa unor ţărani săraci, foşti iobagi pe moşia contelui Teleki, la Cârţişoara. De mic a fost obligat să muncească pentru a-şi câştiga bucata de pâine. De când se topea zăpada şi până cădea alta se ducea cu animalele la păşune. Din această cauză nu a putut urma nici o clasă primară.<br /><br />Când a mai crescut un pic, mergea cu oile în păşunea alpină şi acolo, de la ciobanii mai în vârstă, a aflat pentru prima dată că dincolo de crestele munţilor se află tot români, fraţi de-ai noştri, de aceiaşi limbă şi lege şi că acolo se află unele locuri unde oile pot păşuna şi pe timp de iarnă. În anul 1867, la vârsta de 18 ani, în tovărăşia lui Ion Cotigă, a trecut munţii în Ţara Românească împreună cu oile lor. Ion Cotigă, fiu de subprefect, absolvent de liceu şi de doi ani de universitate, a fost primul dascăl al lui Badea Cârţan.<br /><br />În tovărăşia lui, timp de 10 ani, a învăţat să scrie şi să citească. Dragostea de carte, de istorie creştea necontenit împreună cu dragostea de ţară, dragoste care s-a transformat în fapte de dăruire totală pentru ţara şi neamul său aflat sub stăpânire străină.<br /><br /><br /><br /><span style="font-style: italic;">"Din când în când, la Muzeul nostru mai vin copii aduşi de adevăraţii dascăli şi nu vă pot spune ce bucurie am în suflet când vin aici. Le şi spun: Nota 10, domnilor profesori, că veniţi aici ca să vadă şi cei mici cine a fost Badea Cârţan. Vin aici pe Transfăgărăşan atâţia oameni şi vă spun sincer că aş pune cuie peste tot măcar atât să ştiu că o pană de cauciuc i-a făcut să poposească la poarta lui Badea Cârţan"</span><br /><span style="font-weight: bold;">Valerica Solomon, ghid muzeu</span><br /><a href="http://www.jurnalul.ro/stire-redescoperirea-romaniei/a-dus-plocon-la-columna-lui-traian-un-pumn-de-tarana-romaneasca-512309.html">http://www.jurnalul.ro/stire-redescoperirea-romaniei/a-dus-plocon-la-columna-lui-traian-un-pumn-de-tarana-romaneasca-512309.html</a><br /></div>Administratorhttp://www.blogger.com/profile/03791660571700863396noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-4335014674134285826.post-91839929267323056162009-06-18T03:48:00.000-07:002009-06-18T03:52:36.023-07:00NATO, OUG 31/2002 şi criminalii Grofi Wass de Ţaga<div style="text-align: right;">Moto: „Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au străvezit dinţii?” (Iezechiel, 18,2.)<br /></div><br /><br /><div style="text-align: justify;">În fiecare an, în perioada 20-23 septembrie ar trebui să ţinem măcar un moment de reculegere, în amintirea victimelor (români şi evrei) genocidului comis în 1940, în comunele Sucutard şi Mureşenii de Câmpie, plasa Chiochiş, fostul judeţ Someş (azi Cluj) de criminalii „conţi” de Ţaga, Adalbert sau Albert şi Endre Vass, cu ajutorul a două subunităţi de honvezi din Regimentul 19 Nyiregyhaza.<br /><br /><span style="font-weight: bold;">Contextul favorizant</span><br />Evenimentele s-au petrecut la trei săptămâni după ce Hitler, îngrozit de perspectiva ratificării pactului secret Bethlen-Molotov, care aducea, prin desfiinţarea României de către Ungaria fascistă şi Rusia Sovietică, pe ruşi în Europa centrală, impusese aşa-zisul arbitraj de la Viena (30 august 1940), în fapt diktatul menit să-i menţină şi pe români şi pe unguri de partea Axei. 43 492 km2 de pământ românesc, şi 2,6 milioane de locuitori (50,2 % români, 37,1% unguri, secui şi maghiarizaţi, 12,7% evrei, germani, ţigani şi alţii) au fost jertfiţi visului Ungariei milenare!<br />În noaptea de 4/5 septembrie 1940, trupele ungare şi autorităţile de ocupaţie au şi trecut frontiera, pentru cetăţenii români de altă etnie sau religie decât ungurii, secuii şi saşii, începând epoca holocaustului şi genocidului. Crăpând fragila pojghiţă de civilizaţie catolică, a ţâşnit din străfunduri, revărsându-se ca o lavă, cruzimea asiată, atrocităţile demne de timpurile şi trupele lui Attila sau Gingiz-han, obligându-l pe Nicolae Iorga să atragă atenţia opiniei publice mondiale, prin articolul „Resultatul”, din 24 septembrie că „Ce s-a petrecut acolo la luarea în stăpânire de armata şi administraţia ungară, sub ochii ei şi fără nici o încercare de a o opri, ba chiar cu binevoitorul ei concurs întrece orice închipuire şi se poate pune alături de cele mai groaznice scene din vremea năvălirii barbare când, cel puţin, setea de a omorâ nu era unită cu un sadism care aparţine vremurilor noastre. Spânzurări cu capul în jos, răstigniri, baterea cuielor în cap, presărarea cu var nestins a rănilor, acestea au fost după câte ştim până acum – şi martiriul se desluşeşte tot mai mult – semnele civilizaţiei poporului care s-a dezonorat prin asemenea acte”. Tot Nicolae Iorga sugera, în spiritul înaintaşilor noştri, primii creştini căzuţi victime persecuţiilor imperiale, de la Nero la Diocleţian, atitudinea pe care românii vor trebui să o adopte faţă de criminali: „Statul român va face ce crede! Din partea noastră, n-avem decât un sfat. A nu se clinti un fir de păr din capul unui cetăţean maghiar al României. E cea mai teribilă pedeapsă dată chinuitorilor şi asasinilor!” Şi, ignorând faptul că respectivele bestii umane ar fi trebuit să posede măcar un dram de civilizaţie reală şi de conştiinţă, ca să se simtă astfel pedepsite, am urmat acest sfat orbeşte, dincolo de limitele legii şi ale bunului simţ care ne avertizau că „Dacă-i dai nas lui Ivan/ El se suie pe divan” şi „Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti”!<br /><br /><span style="font-weight: bold;">Era genocidului</span><br />Cum de a fost posibil ca acele cumplite atrocităţi să aibă loc, au explicat cu obiectivitate, în spirit european, la vremea respectivă, câţiva istorici şi publicişti unguri obiectivi. Astfel, descriind atitudinea armatei ungare de ocupaţie, Kelemen Sandor şi Szencsi Laszlo, notau în lucrările „Situaţia din Ardeal” şi, respectiv, „Chestiunea ungaro-română”, publicate la Budapesta, la un an de la terminarea războiului: „Comandanţii militari au fost în cea mai mare parte de orientare fascistă, şovină, ofiţeri cu o slabă capacitate…Cea mai importantă muncă a comandanţilor militari a constat în acţiuni „de curăţire” (etnică)”. La rândul ei „Soldăţimea, pătrunsă până în măduva oaselor de teoriile fasciste, odată ajunsă în nordul Transilavniei a săvârşit atrocităţi odioase faţă de locuitorii neapăraţi ai satelor româneşti”. Alte mărturii vizând atitudinea alogenilor fascizaţi au fost trimise de martorii oculari Ministerului Român de Externe care le-a utilizat la tratativele de pace şi se regăsesc în volumul 108 al fondului „Conferinţa de pace de la Paris”, din arhivele acestuia:<br />„Soldaţi, jandarmi şi bande înarmate de „patrioţi” civili cutreierau satele româneşti, devastând locuinţele şi schingiuind populaţia românească paşnică şi fără apărare. Unora li s-au zdrobit oasele cu ciomegele, alţii au fost împunşi cu baionetele, altora li s-au scos ochii, li s-au tăiat urechile, unei fetiţe de 4 ani din Şuncuiş (jud. Bihor) i-au turnat petrol în cap şi i-au dat foc, altora le-au sfărâmat dinţii, li se smulgea părul cu carne (cazul femeii Maria Dobra din Cluj), li se tăiau buzele (Suciu Tănase din Cluj), alţii au fost siliţi să bea sângele ce le curgea din răni, două fete, una de 18 şi alta de 14 ani din comuna Mihai Bravu (jud. Bihor) au fost schingiuite bestial fiindcă nu au lăsat să fie violate, unora li se punea sodă caustică pe piele, peste care se turna apoi apă caldă (cazul lui Cocoi Florca din Voiniceni jud. Someş) lui Dumitru Matei din Oradea i-au scos ochii cu baioneta…” şi aşa mai departe. Cât despre grofi, aceştia au fost cei mai sadici, edificator fiind îndemnul lansat de baronul Aczel Ede, şeful circumscripţiei regionale X Cluj a organizaţiei tiraliorilor într-o cuvântare rostită la Şimleul Silvaniei şi păstrată în arhiva MAE, fond Transilvania, 1940-1944, volumul 362, filele 39-44, din care spicuim: „Pe aceşti valahi opincari trebuie să-i extirpăm, să-i ucidem ca pe duşmanii noştri… Preoţii predică poporului iertarea dar aceasta este numai o momeală fiindcă D-zeu nu ajută decât forţa brută şi această forţă brută noi cu toţii trebuie să o întrebuinţăm pentru a ucide şi extermina pe aceşti valahi…Vom organiza o noapte a Sfântului Bartolomeu… şi vom ucide şi copiii în pântecele mamelor lor!” Ceea ce s-a şi întâmplat la Mureşenii de Câmpie, din ordinul lui Albert Vass!<br />Explicaţia urii demente a grofilor a dat-o scriitorul ungur Benami Sandor în lucrarea memorialistică „Am trăit în secolul XX”, publicată tot la Budapesta, în 1966, invocând tocmai cazul criminalului conte Albert Vass care „purta o ură neîntreruptă românilor care primiseră de la statul român, prin reforma agrară, o bună parte din moşia sa”. Explicaţia este însă simplistă deoarece, prin reforma lui Ferdinand, au fost împroprietărite în Ardeal, pe lângă 227.953 familii de ţărani români şi 82.630 de familii de ţăranii unguri şi secui. Dincolo de furia cauzată de pierderea, prin despăgubirea pământurilor furate tot de la români, de altfel, se întrezărea, cel puţin în cazul contelui Albert Vass, ura viscerală a călăreţului pustiei împotriva victimelor care încercau să-i opună rezistenţă. Adept al teroarei, individul se considera şaman şi predica în lucrarea sa „Hagyatec” – „Moştenirea” – pentru abandonarea de către unguri – un popor de sinteză eurasiatică, a tradiţiilor europene creştine şi întoarcerea la moştenirea maghiară asiatică, ancestrală. O moştenire preluată de la şi transmisă mai departe în cadrul confreriei secrete a aşa-zişilor „Şamani de Covasna”, al căror loc sacru era biserica din Inliceni şi, din rândul cărora Igaz Karuj şi Bakk Balasz i-ar fi servit contelui-şaman drept modele.<br />În zone de acţiune, situată la 5-7 km de noua graniţă cu România, primele unităţi de honvezi au ajuns, după „euroregionalizarea” Ardealului şi crearea „euroregiunii” Ungaria Mare, ca să fim pe înţelesul domnilor Sabin Gherman şi Kurt Treptow, pe data de 8 septembrie la Sucutard, sub comanda stegarului Pakucs şi la Mureşenii de Câmpie sub comanda lt. Csordas Gergely, Vass Albert aşteptându-i cu listele pregătite.<br /><br /><span style="font-weight: bold;">Teroare la Sucutard</span><br />După 11 zile de acalmie, 11 ţărani din Sucutard, din familiile Bota, Mărginean, Mureşan, şi Gorgan au fost arestaţi. Duşi în arestul provizoriu, de la şcoală, vor reuşi, deşi bătuţi bestial, să evadeze, în timp ce honvezii năvăleau prin surprindere, în noaptea de 19/20 septembrie, la ora 1:30 în casa familiei Ibuzan. Toţi membrii acesteia au fost torturaţi, tânărul de 18 ani Sever Ibuzan decedând.<br />A doua zi au fost arestaţi şi torturaţi fostul primar Petre Mărginean, fiica sa adoptivă Mariana Mureşan şi comerciantul evreu Rosenberg Iacob. Eliberaţi la intervenţiile făcute de prietenul acestuia din urmă, comerciantul Geza Ordentlich, au fost înlocuiţi în arest de ţăranul Ioan Câţ, „vinovat” de a-l fi reclamat în 1938 pe conte pentru vătămări corporale, Iosif Moldovan, „vinovat” de a se fi căsătorit cu o unguroaică, Zsuzana Kiss, şi cumnatele lui Rosenberg, Estera şi Rozalia Mihaly, „vinovate” de a fi evreice, duse la castel spre a fi torturate şi batjocorâte de însuşi groful Albert, asistat de tatăl său. De menţionat că, implorând în ungureşte milă pentru soţul său, Zsuza Kiss a fost schilodită în bătaie şi tăiată cu baionetele de echipa de torţionari a adjutantului Polgar.<br />După două zile de torturi, Ioan Câţ, Iosif Moldovan şi surorile Mihaly au fost duşi duminică, 22 septembrie, pe malul Bălţii Ţaga, puşi să-şi sape singuri groapa şi împuşcaţi.<br />În bătaie de joc, cei doi ţărani români şi evreicele Rozalia şi Estera au fost îngropaţi împreună, unii peste alţii, sugerând actul sexual, groapa fiind păzită de santinele timp de opt luni pentru ca familiile să nu le ia cadavrele şi să le îngroape potrivit ritului creştin, respectiv mozaic. Era modalitatea prin care o minte bolnavă înţelegea să-şi anunţe cinic ura faţă de popoarele român şi evreu şi faţă de tradiţiile lor.<br /><br /><span style="font-weight: bold;">Genocid la Mureşeni</span><br />A doua zi, 23 septembrie, la orele 22, honvezii locotenentului Csordaş au năvălit pe uliţele comunei Mureşenii de Câmpie, trăgând pentru ca lumea să nu iasă din case. I-au ratat pe fostul primar Alexandru Fuia şi pe învăţătorul Petre Gheorghe, care au reuşit să fugă peste graniţă, dar au prins în casă întreaga familie a preotului greco-catolic Andrei Bujor pe care, contele Vass, aşa cum avea să declare martorii la proces “avea supărare…din cauza unui teren de vânătoare şi pentru că vedea în dânsul un mare român”, familie formată din soţia sa Lucreţia, fiica cea mare, Lucia Lucreţia de 24 de ani, licenţiată în litere şi filozofie şi doctorand la Paris, mezina Maria, de 22 de ani, studentă la Cluj şi băiatul Victor de 17 ani, elev la Târgu-Mureş, aflaţi în vacanţă. Aici au fost aduse, în lovituri cu patul puştii, soţia învăţătorului fugar, Natalia Petrea, fiica sa Rodica de 4 ani şi soacra sa Ana Miron, apoi cantorul Ioan Gurzan şi soţia sa Valeria, gravidă în luna a noua. Prima victimă a fost însă unguroaica Juhos Saroltha, de 18 ani, al treilea copil din cei 10 ai familiei Miklos şi Sara Juhos din Palatca Mare, angajată a preotului Andrei Bujor.<br />În încercarea disperată de a salva viaţa fetiţei de numai 4 ani, Sari a strâns-o la piept, s-a prosternat în faţa locotenentului Csordas cerând clemenţă, dar a fost izbită cu picioarele, tăiată cu baionetele şi în fine mitraliată, gloanţele care au răpus-o ucigând-o şi pe micuţa Rodica. Celelalte 9 victime au fost torturate până la 2 noaptea, apoi împuşcate. Toţi cei 11 au fost îngropaţi în curtea casei preotului, aceasta fiind pusă sub pază. În bătaie de joc, Zimund Gyergely, ofiţerul cu stare civilă, avea să treacă în registrul notarial al primăriei, la rubrica “Decese”, următoarele explicaţii: “căzut pe câmpul de luptă” sau “decedată prin împuşcare . . . cu ocazia unei mişcări şi nesupuneri la ordine!”<br /><br /><span style="font-weight: bold;">Minunea din Lacu</span><br />Ultimele victime de pe lista luiu Albert Vass, ucigaşul de români şi de evrei, Simion Băgăcean şi soţia sa, atacaţi la ora 130 în noaptea de 24/25 septembrie în propria lor casă din satul Lacu, au fost salvate in extremis de recrutul ungur, de 22 de ani, Marton Ferenc, fostul lor coleg de scoală, care s-a strecurat în locuinţă cu doar câteva minute înainte ca aceasta să fie înconjurată, avertizându-i şi ajutându-i să fugă în România.<br />Totalul victimelor grofului Albert Vass s-a ridicat astfel în Sucutard şi Mureşenii de Câmpie la “doar” 16 torturaţi şi ucişi, nemaipunând la socoteală copilul nenăscut al soţiei cantorului.<br /><br /><span style="font-weight: bold;">Blestemul</span><br />Când, după trei zile, groapa comună de la Mureşeni a fost deschisă pentru ca doar trupul Sarolthei să fie trimis în sicriu închis la Palatca, groparii au rămas îngroziţi întrucât nici sexul cadavrelor nu mai putea fi determinat, într-atât era de mutilate. Evenimentul s-a produs deoarece, venit în grabă din Palatca Miklos Juhos a stat trei zile în faţa comandamentului honvezilor rostind unul şi acelaşi blestem: “Domnule ofiţer, mai am acasă 9 copii . . . veniţi şi împuşcaţi-I pe toţi! Criminalilor! Şi eu sunt ungur, dar în viaţa mea nu am crezut că sunteţi în stare să măcelăriţi oameni nevinovaţi! Pe cei care I-aţi împuşcat I-am cunoscut şi am trăit cu ei ca fraţii! M-aţi împuşcat cea mai frumoasă fata! Să vă bată Dumnezeu . . . criminalilor!”<br />Dumnezeu nu i-a bătut, cum nu-i bate nici astăzi, pe cei care neagă faptele! A încercat în zadar şi încă mai încearcă, justiţia umană! Însoţit de tatăl său Endre, Albert Vass a fugit, în octombrie 1944, cu trupele germane în Ungaria. Apoi s-a refugiat în Germania şi, în 1952 în SUA unde, nu din cauza remuşcărilor ci după o viaţă trăită în teama de comandourile evreieşti care-i vânau pe criminalii de război, având mâinile pătate de sângele Rozaliei şi Esterei Mihaly, s-a sinucis în 1998, la vârsta de 90 de ani de supărare că Victor Orban, spre a nu-şi păta imaginea “europeană” i-a refuzat cetăţenia ungară.<br /><br /><span style="font-weight: bold;">Condamnarea</span><br />Zeci de martori oculari, români şi unguri, depuseseră mărturie împotriva sa în faţa tribunalului Cluj, în martie 1946. Iar aceasta potrivit dispoziţiilor articolului 14 din Legea nr. 312/1945 hotărâse condamnarea la moarte în contumacie a criminalilor de război: Albert şi EndreVAss, Csordas Gergely lt. Şi lt. Mj. În Regimentul 19 honvezi Nyiregyhaza, în baza articolului 3, aliniatul II şi la 25 de ani de muncă silnică a adjutantului Polgar, în baza articolului 3, aliniatul V, combinat cu articolele 121 şi 123 cod Penal, sentinţe confirmate de Tribunalul Internaţional pentru Crime de Război.<br />Aceasta este istoria! Şi a nega crimele abominabile ale sadicului grof şaman Albert Vass, este tot una cu a nega Holocaustul din motive politicianiste! Numai că, în 1990, profitând de entuziasmul general postdecembrist şi de bunătatea care, la români merge până la uitare, până la prostie, vechii fascişti şi terorişti, care au comis atrocităţi în Ardealul cedat, s-au trezit la viaţă, iar fantomele s-au întors!<br /><br /><span style="font-weight: bold;">Reîntoarcerea contelui-şaman!</span><br />Introdusă pe furiş în ţară, urna cu cenuşa grofului de Ţaga a fost îngropată în parcul castelului Brâncoveneşti din judeţul Mureş. Nu martirilor li s-a făcut dreptate , nu memoria lor a fost cinstită ci, ca o supremă insultă la adresa efortului lumii civilizate de lichidare a manifestărilor fasciste, rasiste, xenofobe şi teroriste, fasciştii cu masca democraţiei pusă pe capul de mort au promovat şi în ţara noastră cultul persoanelor vinovate de săvârşirea unor grave infracţiuni contra omenirii şi păcii. Propus în mai multe localităţi, în campania din februarie 1990, de înlocuire a numelor româneşti cu nume ungureşti, numele criminalului de război Albert Vass, odiosul ucigaş de români şi evrei, a fost dat Şcolii generale din satul Lunca Mureşului, comuna Aluniş, judeţul Mures. Tot aici, preotul reformat Bartha Jozsef I-a ridicat un bust în curtea parohiei. O plăcuţă comemorativă purtându-I numele, a fost pusă pe zidul şcolii din satul Mugeni, judeţul Harghita şi, parcă pentru a dovedi ca forţele Întunericului sunt atotputernice, la 12 august 2001 şi Biserica Romano-Catolică din Reghin, la iniţiativa preotului Benedek Pako a dezvelit în propria-i ogradă, bustul aceluiaşi criminal şi anticreştin conte-şaman Albert Vass!<br /><br /><span style="font-weight: bold;">A venit timpul</span><br />Dacă legislaţia de până acum s-a dovedit a fi, în România, prea blândă cu bestiile umane, 13 martie 2002 ne-a adus însă, din fericire, la exact 56 de ani de la condamnarea la moarte în contumacie a asasinului conte-şaman, Ordonanţa de urgenţă nr. 31 care prin Art.1, interzice între altele şi promovarea cultului “persoanele vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii”, prin aceasta înţelegându-se potrivit art. 2, alin. C “orice persoană condamnată definitiv de o instanţă judecătorească română sau străină (iar groful Albert Vass corespunde ambelor situaţii) pentru una sau mai multe infracţiuni contra păcii şi omenirii, precum şi orice persoană condamnată de o instanţă penală internaţională pentru crime de război sau crime împotriva umanităţii” (ceea ce este din nou cazul grofului de Ţaga).<br /> A sosit astfel timpul ca vechii fascişti şi complicii lor, persoane fizice sau juridice să plătească, fie şi … post mortem! Iar pe epigonii lor… iată-I avertizaţi! Promovarea cultului criminalului de război Albert Vass, atrage, potrivit ordonanţei 31/2002, Art. 5 combinat cu art. 8 aliniatul C o pedeapsă “cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi” pentru persoanele fizice şi amenzi “de la 25.000.000 la 250. 000.000 lei pentru persoanele juridice vinovate. Prin urmare, odată avertizaţi cei vinovaţi, ca şi factorii de decizie implicaţi din necunoaştere sau prostie, sunt obligaţi, sub pedeapsa legii, să remedieze situaţia prin înlăturarea, la Lunca Mureşului, Mugeni şi Reghin a simbolurilor fasciste care promovează cultul criminalului de război, odiosul ucigaş de români şi evrei şi anticreştinul Albert Vass. Şi se mai impune, în baza amintitei Ordonanţe 31, o serioasă şi extrem de urgentă verificare a tuturor noilor nume de străzi ori instituţii şi a noilor monumente postdecembriste, spre a vedea pe cine ascund în realitate. Altfel ne vom trezi introducând în NATO simboluri fasciste, şi cultul criminalilor de război, ucigaşi de români şi evrei, în fostele teritorii cedate!<br /><br /><span style="font-weight: bold;">Epilog cu papagali politici şi de presă</span><br />Acesta a fost mesajul nostru la 22 septembrie 2002 când se împlinea o viaţă de om de la crimele comise de Albert Vass. Mesaj transmis la Radio România Actualităţi în emisiunea (desfiinţată la presiunea fanilor contelui-şaman din CNA) „Istoria cea dintâi carte a unei naţii sau… cine uită nu merită”, şi în mai multe publicaţii din Capitală şi din ţară, sub titlul –“Nepedepsitele crime ale contelui-şaman”. Justiţia a înţeles! Nu şi “europenii” contrafăcuţi! Ce va aduce viitorul în acest caz, numai Dumnezeu ştie…. Noi, în calitate de cronicar al vremurilor pe care nu le-am dorit dar le trăim, suntem obligaţi însă, de principiu călăuzitor al mesei noastre. “I Iistoria –sine ira et studio”, să lăsăm moştenire generaţiilor viitoare, următoarele informaţii:<br />În contextul procesului de integrare a României în NATO, mizând pe incultura, indolenţa ăi interesul majorităţii “politicienilor” şi “gazetarilor” români, postrevoluţionari, forţele Răului s-au reactivat, încercând să vopsească “albul” în “negru” şi “negru” în “alb”! Concomitent cu reluarea ofensivei neobolşevice împotriva memoriei lui Ion Antonescu, ele au declanşat, cu noul limbaj de lemn ”european”, o amplă campanie mediatică în favoarea prezentării momentului antiromânesc şi antislav, al Ungariei Mari, de la rad, drept simbol al “Libertăţi” şi “Prieteniei” şi al sceleratului Albert Vass drept victimă a comuniştilor şi figură umanistă de primă mărime a scriitorilor unguri din România. În baza acestei imagini, directoarea Laszlo Emma şi inspectorul şcolar Ferenc Asztalos au ignorat hotărârea Ministrului Educaţiei Naţionale din vara lui 2000 ca scelerata plăcuţă comemorativă să fie dată jos de pe zidul şcolii din Mugeni. Iar astăzi, pe post de avocat, fostul Gheoghe şi actualul Gyorgy Frunda invocă în apărarea “Măcelarului” acceptarea pe teritoriul SUA din 1952, care nu ar fi fost posibilă în cazul unui criminal de război, de parcă americanii nu I-ar fi preluat, în contextul Războiul Rece pe toţi SS-iştii de care aveau nevoie, başca întreagă organizaţie Gehelen. Asta ca să nu-I mai punem la socoteală pe cei ce le-au înşelat vigilenţa, măsluindu-şi trecutul şi, adesea, identitatea. “Argumentele” reale sunt însă oferite de “pilele” a 3 din cei 6 copii ai lui Albert Vass –unul profes universitar în SUA, altul, Andreas, la Hamburg şi director tehnic al firmei Volkswagen din Wolfsburg şi, în fine, cel mai important, Hubba Vass, general american despre care s-a lansat, la începutul lui 2003, la Bucureşti, zvonul că ar fi comandantul forţelor NATO dislocate în Ungaria şi viitorul comandant al forţelor NATO din Europa de Est. În faţa unei astfel de “pregătiri de artilerie” se mizează pe faptul că pigmeii politici de pe malul Dâmboviţei nu pot decât să cedeze. Pe bani grei, editura “Mentor” (acţionează cu 20%, Marko Bela) din Târgul-Mureş, se pregăteşte să publice în ediţie de lux “Albert Vass –Opere complete”.<br />Dumnezeu să apere România! Speranţa urmaşilor victimelor, români şi evrei, este că “Operele complete” vor cuprinde şi cele 16 morminte ale martirilor de la Sucutard şi Mureşenii de Câmpie! Deja o amplă campanie de presă speculează cu abilitate trecutul de “cavaler Jder” al lui Hubba Vass (Hubba Vass în ţara de adopţie): şef de promoţie la West Point, erou în Vietnam, mare strateg în Războiul din Golf, etc., potrivit “Evenimentului zilei” Nr. 3310/12 martie 2003, care acreditează ideea că cel numit “creierul operaţiunii “Furtună în deşert” ” ar fi o fire sensibilă care nu vrea decât restabilirea memoriei tatălui său, scriitorul ungur Albert Vass, nedreptăţit de comunişti pe criterii sociale. Adevăraţi “europeni” în “cazul Antonescu” pe care l-ar fi ponegrit pe nedrept deoarece era…conte! Nimeni nu se întreabă însă de ce , în numele regelui, Legaţiunea Regală a României la Budapesta a protestat în aprilie-mai 1944 pe lângă guvernul ungar (adresele 297/29 aprilie şi 4428/P/22 mai) obţinând anularea hotărâri numirii lui “Albert Vass ca ofiţer de legătură pe lângă Comisia germană de ofiţeri din Braşov”. Nimeni nu ia în calcul atitudinea ulterioară, constant şovină şi antiromânească a Contelui Vass, liderul emigraţiei ungare din SUA, patron al editurii “Danubian Press” şi autor a 20 de volume în care nu revendică “drepturi” pentru minoritatea ungurească ”asuprită” în România (în care a adus comunismul) ci… Ardealul! Nimeni nu ia în calcul adevărata atmosferă în care a fost crescut generalul ungaro-american Wass… Hubba (nume păgân, primitiv-maghiar, în concordanţă cu opţiunile anticreştine ale lamanului Albert)! Nimeni nu se întreabă în ce scop “contele” “Hubba de Csege” (Adică Ţara domnilor jurnalişti!) şi fratele său Andreas au înfiinţat în 1996 la Fort Myers, Florida “Fundaţia Wass Albert de Czege” şi în 1999 la Reghin, pe Strada Pandurilor, nr.48/B, filiala ei… “transilvană”. Nimeni nu îşi pune întrebarea ce urmăreşte lobby-ul unguresc din Congresul american prin impunerea rezervistului Hubba Vass drept comandant al forţelor NATO din Europa de Est! Dimpotrivă, media noastră este gata să contribuie la manipulare, sugerându-ne că ar trebui să ne mândrim că “românul” Huba Vass, la fel de “român” ca şi criminalul de război “Schiffer” pe care ni-l bagă pe gât aceeaşi presă de tot râsul în toamna lui 2002, şi-ar fi “păstrat cetăţenia română”, fiind născut la Cluj în …1941, după declaraţiile unui oarecare Gherman, la fel de dus cu pluta ca toţi purtătorii acestui nume care au vânat popularitatea în ultimii ani! Huba Vass s-a născut în Ungaria horthystă, într-un oraş răpit prin diktatul de la Viena. A fost prin urmare cetăţean ungur, nu român, ca şi părinţii săi care nu mai erau cetăţeni români de la 30 august 1940! Şi a crescut în casa unui criminal de război ungur a cărui ură faţă de creştini şi mozaici, de români în primul rând, dar şi de evrei, s-a manifestat până la moarte! Acesta este “eroul” care va comanda inclusiv armata română? Pentru memoria măcelarului Vass de Ţaga şi visurile demente privind Transilvania, trebuie să ne vărsăm noi sângele în Irak?<br />Domnilor naivi de peste Ocean, domnilor pseudo-politicieni, domnilor pseudo-analişti politici, pseudo-oameni de cultură şi pseudo-gazetari…În memoria celor 16 victime de la Sucutard şi Mureşenii de Câmpie, aparţinând unor etnii şi religii diferite, răspunsul poporului român nu poate fi decât unul singur –NIET! Sau, ca să ne păstrăm în ton cu vremurile… „LA!” căci “Iată, vin zilele, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel, şi cu a lui Iuda legământ nou” (Ieremia. 31,31.)!<br /></div><div style="text-align: right; font-weight: bold;">Dr. Mircea Dogaru<br /></div>Administratorhttp://www.blogger.com/profile/03791660571700863396noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-4335014674134285826.post-41743407799484320252009-05-28T14:22:00.000-07:002009-05-28T14:37:14.173-07:00Unguri, Secui, Români, Maghiari<div style="text-align: justify;"><a onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}" href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhWF2Y3IjjGLscmCXO9zcQrPjsAR8hVlTB4sqEJTfghpH6YEk1-OLkzcu2-jSfcxcwe_83dWx7QgrLPkHfsVrfGqVTkQgnaEXYIU2Byfgc5pirqvIHxcbUnN0r5eUF3EPq4kL-eXDpamw/s1600-h/1170013911.jpg"><img style="margin: 0pt 10px 10px 0pt; float: left; cursor: pointer; width: 304px; height: 320px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhWF2Y3IjjGLscmCXO9zcQrPjsAR8hVlTB4sqEJTfghpH6YEk1-OLkzcu2-jSfcxcwe_83dWx7QgrLPkHfsVrfGqVTkQgnaEXYIU2Byfgc5pirqvIHxcbUnN0r5eUF3EPq4kL-eXDpamw/s320/1170013911.jpg" alt="" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5340992020111133010" border="0" /></a>Lipsa culturii istorice ne poate juca adesea feste, facandu-ne victimele unei propagande absurde dar tenace, menita, asa cum lesne se poate observa in conflictele majore din ultimele doua decenii, sa transforme albul in negru si negrul in alb, vinovatii in victime, tradatorii si asasinii in eroi, adevarul in contrarul lui, hotul in negustor cinstit' genocidui in cruciada a pacii si pretentiile utopice ale unor fosti calai in revendicari ,,democratice" si ,,europene", in numele unor imagianare ,,drepturi colective" si in detrimentul: drepturilor inalienabile ale cetatenilor, popoarelor si natiunilor. Astfel, daca o intreaga elita politica si nu numai, punea ieri semnul egalitatii intre ,,germani si nemti", intre „ romani" si ,,vlahi", ceea ce era corect, astazi se straduieste sa demonstreze ca ,,moldovenii" si ,,vlahii" nu sunt romani, cu alte cuvinte ca ,.bavarezii" si ,,nemtii" n-ar fi germani, ceea ce este absurd, in timp ce accepta echivalenta ,,unguri-maghiari", ceea ce, in realitate, este tot o absurditate ,,implementata" in constiinta europeana si universala de terorismul de stat al unei politici de genocid etnic si cultural.<br /></div><div style="text-align: justify;"> In acceptiunea etnica a cuvintelor, ,,ungurii" nu sunt ,,maghiari", tot asa cum romanii nu sunt traci, italienii-romani, englezii-saxoni si francezii-celti. In acceptiunea politica in schimb, in conformitate cu legislatia epocii dualiste (1867-1918), daca ,,ungurii" erau ,,maghiari", nu toti ,,maghiarii" erau etnic unguri; tot asa cum ,,rusii" erau ,,sovietici" dar nu toti ,,sovieticii" erau rusi. Chiar daca si unii si altii au incercat fabricarea in jurul lor a unor natiuni ,,omogene" prin ,,maghiarizare", respectiv ,,sovietizare".<br /> Ca mai toate popoarele moderne europene, inclusiv cel român, si ungurii sunt rezultanta unui proces indelungat si complex de etnogeneza.<br /><br /> Originari din Asia Centrala, maghiarii finici au constituit o minoritate, dar una conducatoare in cadrul valului de populatii turcice in fruntea carora, maghiarul Almus a incercat pe rand, la sfarsitul veacului IX, sa se infiltreze pe cele doua rute ale migratiilor, prin coloarul dobrogean si nordul Peninsulei Balcanice spre Bizant sau prin Carpatii Padurosi si Pannonia spre mirificul Occident. Pe langa cabarii, bulgarii, bascurzii, etc. care-l urmau la Kiev, lui Almus i s-au alaturat multime de pecenegi, apoi slavi si, poate, romani nordici (volohoveni) dupa cum ar indica numele capeteniei Ursu, toti: nemaghiarii fiind numiti generic, de gestele unguresti tarzii -,,cumani", desi cumanii vor participa la etnogeneza ungara masiv, abia in secolele XII - XIII.<br />Greu loviti de ,,romani si slavi" (Nestor) la trecerea prin Carpatii Padurosi spre Tara Romanilor care traiau ,,la apus de varegi" (,,Urus"), ocazie in care a fost ranit mortal Almus, el nemaiputand ,,intra in Pannonia" (Chronicon Pictum Vindobonense) ei au debusat in 896, sub conducerea lui Arpad, fiul si mostenitorul decedatului intr-o regiune numita cu un cuvant romanesc - ,,munca" in sens de ,,truda" -,tocmai pentru ca au luat-o cu mare efort - Muncaci. Aici au ridicat o fortificatie, apoi alte 3 in jur (Simon de Keza), total 7, de unde confuzia voita a multor istorici revizionisti cu Transilvania numita abia patru secole mai tarziui de colonistii sasi Siebenburgen -Septemcastra. In realitate, ,,noua patrie" maghiara era ceea ce astazi se numeste Ucraina subcarpatica. Aici a inceput, din 896, procesul etnogenezei ungare, in care au fost implicati maghiarii care, dupa Simon de Keza erau ,,108 familii nu mai multe", restul adica majoritatea fiind sau straini (turcii) sau robi (localnicii romano-slavi)".<br /> Conglomeratul a dobandit un nou nume dupa cucerirea cetatii si tarii Ungului sau Unguarului de pe raul omonim si lichidarea conducatorului local numit romaneste in textele latine -DUCA. Arpad s-a impamantenit casatorindu-se cu fiica defunctului, crestina-ortodoxa. ,,Duce de Unguar", el avea sa coboare cu soldatii sai, numiti ,,oarecum in bataie de joc - unguari" (Anonymus) de viitorii adversari fie ca erau maghiari, turci sau slavo-romani supusi, abia in anul 903, in teritoriile ducelui Salanus dintre Tisa si Dunare. De aici avea sa treaca in sfirsit in mult laudata Pannonie care trebuie precizat ca se afla in dreapta Dunarii Mijlocii, pentru ca, in general, se face confuzie intre aceasta si teritoriile romanesti din Transdanubia. Tot asa cum voit se incearca explicarea numelui dobandit de ,,unguri" prin ,,onogunduri-numele membrilor unei federatii turcice de pe Volga, fara legatura cu valul lui Almus sau sau prin ,,huni", din care ar fi derivat ,,hunguri" spre a se legitima stapanirea in Pannonia prin pretinsa mostenire al lui Attila.<br />Dupa lupte care au durat decenii, sfarsind prin alungarea lui Salanus la Vidin, romanii, slavii si bulgarii dintre Tisa si Dunarea Mijlocie au intrat in creuzetul care va da nastere, prin amalgamare, noului popor modern, european, ungar. La fel si locuitori Pannoniei: "latinii" sau ,,romanii" bastinasi (romanitatea central-europeana, din care mai subzista astazi doar romansii in Elvetia), ,,teutonicii adica urmasii francilor stapanitori in veacurile VIII-IX slavii moravi si cei supravietiutori ai regatului lui Samo (623-658), romanii timoceni si ,,guduscani,, refugiati aici cu ducele Borna, de teama bulgarilor, in 814(,,messianii") ca si romanii vestici (,,pastorii romanilor") care-si purtau turmele, in cadrul transhumantei, pana la lacul cu nume romanesc Balaton. Apoi, dupa crestinarea fortata a asiaticilor maghiaro-turcici, (fiindca populatia europeana, acel ,,mult popor" peste care se instapanise Arpad era deja crestina) - performanta realizata de cel de-al cincilea ,,duce de Unguar", Voicu (997-1038), cel care era crestin-ortodox si vorbea, potrivit Cronicii Pictate de la Viena, romaneste in familie, dar care, rebotezat catolic Stefan si primind de la papa Silvestru II (999-1003) titlul regal (25 decembrie 1001) va deveni pentru ,,unguari" Szent Istvan, puzderie de cavaleri europeni ratacitori sau lipsiti de dreptul de primogenitura, germani, francezi, italieni, spanioli, au fost atrasi cu promisiuni in noul regat (Simon de Keza). In fine, pentru pastrarea echilibrului si ramura asiatica avea sa fie intarita prin colonizarea de noi valuri de pecenegi incepand cu domnia lui Zulta (907-947)- ginerele ducelui bihorean ,,Menumorut' si cumani masiv raspanditi prin satele Ungariei si fortati sa realizeze casatorii mixte de regele Bela IV (1235-1270) in preziua marii invazii mongolo-tatare din 1241.<br /> Similar si contemporan procesului etnogenetic desfasurat in Anglia, unde din romanici, saxoni, danezi si normanzii francofoni s-a nascut in secolele X-XV natiunea engleza, poporul ungar s-a conturat in veacurile XV-XVI, decisiv pentru afirmarea mentalitatii de ,,hungarus" fiind conflictul indelungat cu otomanii (1388-1526) si, indeosebi, ca o reactie de aparare a societatii, pierderea statului propriu prin ,,Mohacsi vesz" (,,pieirea de la Mohacs" - 1526), chiar daca in veacul XVIII inca mai exista constiinta ,,cuna" la buna parte din locuitorii Pannoniei, un Ladislau Khan cerand de pilda, Mariei Tereza, dreptul la invatamant in limba cumana. Asa cum traco-dacii s-au topit, in români, si maghiarii s-au topit prin urmare, in noul popor ungar, dar, posedand un etraordinar instinct de conservare, tocmai pentru ca erau initial putini si profitand de faptul ca asigurau conducerea conglomeratului de triburi asiatice si populatii europene, au facut-o impunandu-si limba si, ca politica statala - casatoriile mixte. Si au transmis acest instinct si teama de disparitie si noului popor rezultat, redus si el numericeste si obsedat in consecinta de inmultirea pe cale nenaturala ,,prin absorbirea permanenta si maghiarizarea a tot felul de natiuni straine''(Fabrizius, 1 august 1940). Teama pe care nu si-a putut-o niciodata infrange, asa cum nu si-a putut reprima nici obsesia originii componentei primare, de strat fino-turcic-Asiatic. In toate timpurile, elita noului popor a folosit in retorica, obsedant, cuvantul Europa, a incercat sa se considere mai europeana decit europenii si mai catolica decat papa, tocmai pentru a sterge amintirea componentei asiatice care ar fi dus cu gandul la ideea de implant strain in centrul continentului divinizat.<br /> Numita cu indarjire maghiara, asa cum limba slavilor sud-dunareni se cheama astazi bulgara, limba ungara de astazi, exceptand gramatica si fonetica, are insa prea putin in comun cu limba vorbita de Arpad, datorita miilor de cuvinte si expresii slave, germane si române patrunse in vocabular. Ca românii creatori de cultura, civilizatie si popoare in Europa central-rasariteana se pot regasi si in ungurii de astazi, o dovedesc atat cele peste 2500 de cuvinte romanesti identificate de savantii unguri in limba lor, cat si, elocvent, onomastica. Romanul Radu a devenit ungurul Raduly, Cojocaru-Kozsokar, Columb-Kolumban, Damacea-Domokos, iar fiii lui Ban Banffy, ai lui Drag-Dragffy si mari romanofobi in perioada 1867-1918, pentru ca mai-catolicii-decat-papa au existat in toate timpurile si la toate popoarele, vehementa lor tinand de refuzul prozelitului de asumare a propriei identitati.<br /><br /><br /> N-au fost amintiti in acest excurs istorie secuii deoarece, asemeni celtilor neromanizati care n-au participat la etnogeneza engleza, pastradu-si propriul destin, nici acesti urmasi ai avarilor, alungati din Pannonia in Transdanubia, apoi peste Tisa, la ,,romanii din Muntii de zapada" (Jansen Enikel) de trupele lui Carol cel Mare(768-814), nu au luat parte la etnogeneza ungara. Colonizati ca aliati de regii de la Buda, cu 8-900 de ani in urma mai intai in Bihor, apoi in centrul Transilvaniei si in final, in Carpatii Orientali pentru a-i dispersa si neutraliza pe romani, ei si-au pastrat in tot cursul Evului Mediu limba proprie, organizarea sociala, traditiile, obiceiurile, portul, constiinta de sine. Dictata de ratiuni nu atat sociale cat politice si de instinct de supravietuire, Unio Trium Nationum din 1437 a avut conotatii etnice, trei grupuri alogene distincte dandu-si mana pentru a exclude masa majoritara a romanilor autohtoni de la decizie.<br /> Secuii n-au devenit prin urmare unguri, ci, treptat si decisiv dupa 1867, prin deznationalizare... ,,MAGHIARI"! Cum a reaparut termenul si cu ce semnificatie noua? Pentru cine studiaza ,,legile de maghiarizare" si intelege ca a ,,bulgariza" inseamna, de fapt, a slaviza, raspunsul este simplu.<br /> Primind la sfarsitul lui 1867, in cadrul statului dualist, sumedenie de teritorii slave, romanesti si chiar germane, pe care le-au declarat abuziv mostenire de la "Szent Istvan", ungurii s-au trezit minoritari intr-un stat himeric numit ,,Ungaria Sfantului Stefan". Drept care instinctul lor tenace de supravietuirire prin cucerire i-a facut sa treaca rapid la o politica oficiala si ,,stiintifica" de deznationalizare, meticulos programata, a neungurilor, in scopul confectionarii unei natiuni "omogene". Astfel au decis sa nu mai vorbeasca despre existenta unor popoare in cuprinsul statului lor ci despre un singur popor, asa cum rusii, preluandu-le exemplul, aveau sa treaca, ulterior, de la ,,popoarele sovietice" din vremea lui Stalin la ,,poporul sovietic", in timpul lui Brejnev. Numai ca ungurii nu au folosit un termen abstract pentru a defini poporul ,,unic" ci unul concret, extras din propria istorie.<br />Prin ,,legile de maghiarizare" de dupa 1867, indeosebi prin aceea din decembrie 1871, ei au dezgropat numele de ,,maghiar" si au proclamamt ca in Ungaria dualista nu mai existau unguri, slovaci, germani, croati, sloveni, romani, evrei, tigani ci ...maghiari, maghiarii fiind ,,fii patriei", unguri, slavi, romani etc, care acceptau sa invete limba, sa-si schimbe numele si credinta si recunosteau hotarele asa zise ale lui Szent Istvan. Ar fi ca si cum noi, romanii, am fi proclamat pe 2 decembrie 1918 ca in Romania Mare nu mai existau romani, unguri, tigani, secui si altii ci TRACI, tracii fiind fii patriei care vorbeau limba traca, adica romana si recunosteau hotarele lui Burebista. Bizar este faptul ca, in deceniul pregatitor al revolutiilor ,,spontane" din Est, au aparut si la bulgari si la ucraineni si la noi astfel de teorii aberante, ba chiar prolifereaza masa de manevra a amatorilor de istorie, care echivaleaza romanii cu dacii, care vad ,,daci adica romani" de la Urali la Atlantic in preistorie si maimute sarind din craca in craca si recitand ,,Luceafarul" in limba lui Eminescu, pe vremea cand nu se nascuse inca Homo Sapiens.<br /> La noi sunt insa doar curente care, oferind celor slabi de inger evadarea din prezentul apocaliptic, intr-un glorios trecut himeric, starnesc haz de necazul specialistilor, in timp ce in Ungaria dualista si horthysta, ca rezultat al unei politici de stat, astfel de idei si termenii "implementati" atunci au prins si continua sa provoace confuzie pentru ca este greu sa te dezbari, nu-i asa, de ... ,,dezastruoasa mostenire a trecutului". Dovada ca, astazi, ungurii isi spun ,,maghiari", in timp ce secuii si ceilalti deznationalizati care n-au fost niciodata unguri, doar ,,maghiari". Iar numele de ,,ungur" ,,Ungaria" si ,,maghiar" se amesteca intr-un carusel ametitor pana si in noua lege de maghiarizare care se vrea o ,,lege a statului maghiarlor din tarile vecine", mai putin cele apte de riposta, ca Austria. Citam din articolul 6 al Proiectului care afirma ca scopul noii gaselnite a Budapestei este ,,asigurarea apartenetei maghiari lor de dincolo de hotare la natiunea ungara pentru propasirea lor pe pamantul natal, precum si pentru asigurarea constiintei lor identitare". De unde putem intelege ca ungurii din Ungaria dau unora din "afara cetatii" numele de ..maghiar" si ,,constiinta identitara" corespunzatoare cu, evident, conditia sa ramana pe pamantul strain respectiv, care, astfel, devine ca ,,natal" si el parte a natiunii si patriei... ungare.<br /> Dar cadourile nu li se fac respectivilor doritori oricum, ci doar daca sunt buni propagandisti, ,,in semn de recunoastere a activitatii lor exemplare, deosebite, destasurate in slujba maghiarimii, in sporirea valorilor umane maghiare".<br /><br /> In concluzie ca sa fii" maghiar", poti sa nu fii ....ungur. Datorita ,,criteriilor complementare", poti sa te declari ,,maghiar", turc sau japonez fiind, daca ai copilul, de exemplu, la o gradinita ,,maghiara". II faci maghiar intai pe ala micu', pe urma ceri reintregirea familiei! Si daca nu pricepi ca din cecen ajungi sovietic, adica rus, domnul Gyula Kestely, reporter BBC, este in masura sa-ti explice la o adica, asa cum a facut-o pe 28 mai a.c. la ora 08:00 ora Romaniei, ca legitimatia in cauza este o ,,anumita forma de identificare, mai putin decat un pasaport si mai degraba, UN SOI DE LEGITIMATIE ETNICA". Adica, vorba Lapusneanului, ma vreti, nu ma vreti, eu tot va voi, ca ponoasele le va trage, ca de obicei, acarul Motoc!<br /></div>Administratorhttp://www.blogger.com/profile/03791660571700863396noreply@blogger.com80tag:blogger.com,1999:blog-4335014674134285826.post-37417751976865669202009-05-21T07:24:00.000-07:002009-05-21T08:30:18.729-07:00Totul despre Transnistria<a style="" onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}" href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEigVXCI48DYXBrG7CnuXCkKXVzXALg3YTjdBUR7PGZEKeBYMvAjnxbZRge6Oc2iS-iOI4JtDURK3PCY7DN0GLhsujPbmIxo_cIA9btQe8qFGPXSRDmWRD81uexR-ZO9udjBiShxuNL50w/s1600-h/Romanii+din+Transnistria+Harta+Etnica+Romania+Mare+Basarabia+Pamant+Romanesc.JPG"><img style="margin: 0pt 10px 10px 0pt; float: left; cursor: pointer; width: 320px; height: 231px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEigVXCI48DYXBrG7CnuXCkKXVzXALg3YTjdBUR7PGZEKeBYMvAjnxbZRge6Oc2iS-iOI4JtDURK3PCY7DN0GLhsujPbmIxo_cIA9btQe8qFGPXSRDmWRD81uexR-ZO9udjBiShxuNL50w/s320/Romanii+din+Transnistria+Harta+Etnica+Romania+Mare+Basarabia+Pamant+Romanesc.JPG" alt="" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5338283334500204354" border="0" /></a><br /><div style="text-align: justify;"> Transnistria în sens geografic este delimitată de malul de 800 km al Nistrului, de malul de 600 km al Bugului şi litoralul de 150 km al Mării Negre1.Prin români transnistrieni înţelegem însă pe toţi cei de dincolo de Nistru,cuprinzând Podolia şi mergând până la Nipru ba chiar Don, în Crimeea, Caucaz şi Siberia.<br /><br /> Începuturile întinderii marginii estice a românităţii la est de Nistru se regăsesc în simbioza dintre tyrageţi (geţii de la Tyras sau Nistru), deci între supuşii lui Burebista care la gurile Bugului stăpânea Olbia şi romanii ale căror urme se găsesc la tot pasul.<br /><br /> Din vremuri foarte vechi a început între români şi ruteni sau ucrainieni un vădit proces de interpenetraţie etnografică şi demografică continuat în decursul veacurilor prin colonizări şi emigrări ale acestor două rase. Stăpânirea cnejilor bolohoveni se afla pe cursul râului Sluci şi pe Bugul superior care sunt şi cei care îi vor preceda pe cazaci2. Istoricul ucrainian V.B.Antonovici scria în 1885 că nici dreapta nici stânga Nistrului ,,nu a aparţinut nici principilor halicieni nici altor principi ruşi”.3 Lupta corp la corp cu triburile slave şi turaniene nu va împiedica realizarea statului moldovean în sec.XIV, principatul de la Baia alăturîndu-se altor aşezări româneşti mai vechi, unele răspândite până în Polonia şi Volhinia.4 Între voievozii bolohovenilor mai cunoscuţi sunt Alexandru din Belţi şi Gleb al lui Ieremia.5 Încă la debutul mileniului al II-lea, această romanitate era destul de puternică, surse scandinave din veacul XI semnalând prezenţa ,,blakumenilor” dincolo de Nistru, iar o cronică veche rusească menţionează pe aceiaşi ,,volohove” în zonă.6 În Crimeea ne întâmpină la 1287 un Crăciun, la 1280 o ,,unguroaică Mărioara” de la Caffa, iar în sec.XV ,,ungurii” Radu, Stanciu, Stoica în aceeaşi colonie7, elementul românesc cunoscând iată din excesul său de vitalitate şi fenomenul de diasporă.<br /><br /> La 25 mai 1455 orăşenii din Cetatea Albă nemulţumiţi de acţiunile piratereşti ale genovezilor din castelul Lerici de la gurile Niprului pun stăpânire pe această fortificaţie şi îi trimit captivi domnitorului Petru Aron pe conducătorii cetăţii.87<br /><br /> Podolia epocii lui Ştefan cel Mare este socotită de N. Iorga ca aparţinând ,,de fapt nimănui” deşi succesiv ţinuse nominal de cnejii tătari, Marele Cnezat al Lituaniei şi Polonia. Pe nesimţite s-a născut o Moldovă ,,nouă” dincolo de Nistru cu sate din ce în ce mai numeroase. Cetatea Lerici este ocupată de Moldova între 1455-1475.<br /><br /><span style="font-weight: bold;">Cazacii români</span><br /><br />Ştefan Bathory într-o scrisoare către înalta Poartă arată că întinderile dintre Bug şi Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din poloni litvani, moscali şi români. Cazacii sunt strânşi dintre moscali şi români.8 Prin denumirea de cazac, tătarii înţelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vişnovieţchi se cobora dintr-o soră a lui P.Rareş. A pretins şi scaunul Moldovei.9 După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvăli în Moldova de mai multe ori aducând cu ei ,,Domnişori” -fii adevăraţi sau închipuiţi de dincolo de Nistru ai domnilor de odinioară ai Moldovei.<br /><br /> Ioan Nicoară Potcoavă a fost primul hatman ales de întreaga Sece Zaporojeană. El va reuşi să ocupe pentru scurt timp tronul Moldovei şi acelaşi noroc si-l vor încerca şi alţi români din fruntea cazacilor: Alexandru şi Constantin Potcoavă10, Petre Lungu, Petre Cazacu. Rangul suprem de hatman al cazacilor îl vor mai deţine dintre românii transnistrieni Ion Grigore Lobodă, Tihon Baibuza, Samoilă Chişcă, Ion Sârcu, Opară, Trofim Voloşanin (Românul), Ion Şărpilă, Timotei Sgură, Dumitru Hunu şi eroul legendar al cazacilor în lupta pentru independenta Ucrainei, Dănilă Apostol. Pe tot parcursul sec XVI - XVIII, înalte ranguri printre cazaci le-au avut polcovnicii Toader Lobădă, (în Pereiaslav), Martin Puşcariu (în Poltava), Burlă (în Gdansk), Pavel Apostol (în Mirgorod), Eremie Gânju şi Dimitrie Băncescu (în Uman), Dumitraşcu Raicea (în Pereiaslav) comandantul Varlam Buhăţel, Grigore Gămălie (în Lubensc), Grigore Cristofor, Ion Ursu (în Raşcov), Petru Apostol (în Lubensc). Alţi mari comandanţi de unităţi căzăceşti dintre ,,dacii transnistrieni” sunt: Ţopa, Scapă, Ţăranul, Moldovan, Munteanu, Procopie, Desălagă, Drăgan, Gologan, Polubotoc, Cociubei, Turculeţ, Chigheci, Grigoraş, Bogdan, Radul, Focşa, Basarab, Grigorcea, Borcea, etc. Mulţi din ei vor fi semnatari ai documentelor de unire a Ucrainei cu Rusia de la 18 ianuarie 165411, iar alţii precum generalul Ciorbă şi coloneii Mândra, Ghinea şi Brânca vor intra în servicul Rusiei.12<br /><br /><span style="font-weight: bold;">Domnii Moldovei au stăpânit Transnistria</span><br /><br />După ce în 1574, Ion Vodă Armeanul pomenea de ,,ţara noastră a Moldovei de dincolo de Nistru”, după ce în 1602 boierii 13 vorbesc de neamurile lor de peste Nistru, Ghe. Duca devine la 1681 ,,Despot al Moldovei şi Ucrainei”14 împlinind pe lângă rolul de domnitor al Moldovei şi rostul de hatman15 şi administrator al Ucrainei, unde în vremea aceasta se vor scrie şi acte redactate în româneşte.16 Dacă până acum doar hotarul etnic depăşise Nistrul, Duca va duce şi hotarul politic în zona transnistreană având în stăpânire toate teritoriile dintre Carpaţi şi Nipru. După el au mai deţinut conducerea Ucrainei, Ştefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino şi Ene Drăghici iar cu mari funcţii au fost şi Simeon Paliş şi Sandu Colţea.17<br /><br /> Consecinţă a stăpânirii lui Duca Vodă (care a ridicat curţi domneşti la Ţicanova pe Nistru şi Nimirov pe Bug) Moldova continuă până la 1765 să administreze şi malul stâng al Nistrului.18<br /><br /> Importantele centre ale Transnistriei erau Movilăul, Dubăsari, Silibria, Iampol, Jaruga, Raşcov, Vasilcău. În noua oblastie formată de ruşi la Oceakov (la a cărei construcţie Petru Şchiopu participase cu 15.000 salahori şi 3.000 care) au primit în sec. XVIII pământuri boierii: Cantacuzino, Rosetti, Catargiu, Badiul, Sturza, Manuil, Macaresu, Cucu, Boian, Iliescu, Sabău, Cananău, Crăciun, Pascal, Hagilă, Săcară, Nicoriţă, Ghenadie, Dodon, Zurucilă etc. Cetatea a fost cerută de Mihai Viteazul la 1600 şi apărea încă de pe atunci, ca fiind unul din oraşele Moldovei). Într-un recensământ din 1793, între Nistru şi Bug din 67 de sate, 49 erau exclusiv romăneşti.19<br /><br /><span style="font-weight: bold;">Biserica transnistreană subordonată din vechime bisericii române</span><br /><br />Ţinutul gravita şi bisericeşte spre Moldova, astfel la 1657 mitropolitul Sucevei hirotoniseşte pe Lazăr Branovici ca episcop la Cernigov.20 Într-un act dat la Thighina în 1769 se face următoarea precizare privind subordonarea bisericească: ,,mitropolitul Proilavei (Brăilei), al Tamarovei (Reniului), al Hotinului, al tuturor marginilor Dunării şi al Nistrului şi al întregii Ucraine a hanului”.21 În câteva rânduri ţinutul dintre Nistru şi Bug a intrat sub jurisdicţia episcopiei Huşilor. După 1792 (dată la care ruşii ating Nistrul) Transnistria va aparţine bisericeşte de Ecaterinoslav în fruntea căreia însă era românul Gavril Bănulescu-Bodoni care după anexarea Basarabiei va reuni sub aceeaşi mitropolie Chişinăul, Hotinul şi Oceacovul ,,fiindcă în ţinutul Oceacovului precum şi în Basarabia locuiesc moldoveni, vlahi, greci, bulgari şi colonişti de diferite neamuri, iar ruşi sunt foarte puţini”. Din 1837 se va înfiinţa eparhia Chersonului şi Tauridei cu reşedinţa la Odessa.22 Pe malul stâng al Nistrului şi pe alocuri şi în stepa Chersonului până la Bug, erau aşezări în care fiinţau cam 100 de biserici moldoveneşti, iar tot sudul Rusiei până aproape de Kiev era în stadiul de colonizare abia cu două decenii înainte de răpirea Basarabiei.23<br /><br /> În 1717 domnul Moldovei, Mihai Racoviţă, atestă printr-un act o dăruire de moşie făcută peste Nistru lui Apostol Leca.24<br /><br /><span style="font-weight: bold;">Viorel Dolha</span><br /><br /><span style="font-weight: bold;">Totul despre Transnistria (II)</span><br /><br /><span style="font-weight: bold;">Capitala unei ţări poartă numele unui român transnistrean</span><br /><br />Ruşii vor ajunge în 1772 la Bug, în 1792 la Nistru şi în 1812 la Prut. La fiecare din aceste etape Rusia avea şansa să obţină clauze privind dreptul supuşilor creştini rămaşi sub suzeranitate turcească să se mute între graniţele ei pentru a-i coloniza. Ţarii doreau ca sudul Ucrainei să nu rămână nepopulat. Astfel la 1739 Constantin şi Dumitraşcu Cantemir (urmaşi ai celui ce la 1711 a trecut cu sine Nistrul 4.000 moldoveni) conduceau voluntarii moldoveni în luptele cu turcii şi încheiau la 5 septembrie o convenţie cu Rusia obţinând recunoaşterea independenţei ţării.25 La retragerea ruşilor aceştia au luat cu ei pentru colonizări peste 100.000 de suflete.<br /><br /><span style="font-weight: bold;">Ecaterinei a II-a ne-ar fi mutat pe toţi la est de Nistru</span><br /><br />La 1769-1774 la curtea Ecaterinei a II-a se făceau proiecte de ,,transplantare a populaţiei amânduror Principatelor”, iar la 1792 se raporta că au fost aşezaţi între Nistru şi Bug ,,două treimi din locuitorii Moldovei” fiind vorba că acestei ,,Moldove Noi” să i se dea autonomie şi domn pe A.I.Mavrocordat.26 Acordând scutiri de serviciu militar şi dări, acoperind cheltuielile de călătorie, asigurând autonomie, biserică românească, magistraţi români, şcoală de limbă populară, tipărire de cărţi în limba română şi chiar pecete cu capul de zimbru, Ecaterina a II-a atrăgând deja români din principate şi Transilvania reuşeşte la 1783 să aşeze chiar dincolo de Bug 2.000 de familii cu 15 biserici româneşti.27 Se făceau colonizări chiar şi în jurul Kievului dar şi în sudul Rusiei, aducându-se câte 25-40 de familii pentru o aşezare. Ciobanii din Ardeal s-au aşezat în Crimeea, la Marea de Azov până în Caucaz sau în Dombas. Salariaţi din direcţia oficiului de studii sub conducerea lui A.Golopenţia în cercetările etnografice şi folclorice efectuate dincolo de Bug între 1942-1944 găsesc în oraşul Melitopol de la Marea de Azov, unicul restaurant din localitate cu numele de Bucureşti. Bătrânii spuneau că fiecare familie primise 50 ha, două perechi de boi, scutiri pe 50 de ani, şi că sosiseră din sudul Basarabiei.28<br /><br /> Cu gust pentru numele antice, Ecaterina a II-a va construi puternice fortăreţe pe malul stâng al Nistrului: Tiraspol în faţa Tighinei şi Ovidiopol în faţa Cetăţii Albe.29 Marea majoritate a transnistrienilor fiind români, aceeaşi Erhani, Soltani, Buşilă, Codreanu, Munteanu, Braşoveanu, Ardeleanu, Eşanu vor fi mâna de lucru la ridicarea Odessei, dar şi printre fruntaşii locali. Bănulescu e cel care sfinţeşte temelia oraşului Odessa şi contribuie la planul de organizare al oraşului, iar Manole e menţionat ca arhitect pe lângă guvernator. Pe firmele Odessei apăreau ciobotarul Ştirbei, croitorul Sturza, restaurantul Catargi, iar suburbia ,,Moldovanca” populată cu români va deveni un oraş întreg cu peste 40.000 de locuitori.30<br /><br /><span style="font-weight: bold;">Românii pun bazele culturii ruse</span><br /><br />În 1796 la Dubăsari ori Movilău s-a tipărit primul volum de versuri în limba română (versuri originale şi traduceri de I.Cantacuzino).31 În 1799 rusul Pavel Sumarcov notează că în Ovidiopol, Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Mălăieşti majoritatea locuitorilor sunt moldoveni.32<br /><br /> Cultura românească a influenţat şi cultura ucrainienilor şi ruşilor prin românii ce şi-au găsit rosturi în Rusia. Petru Movilă a devenit mitropolit al Kievului şi întemeietorul Academiei ruseşti. Călugărul român Paul Berândă este întemeietorul lexicografiei ruseşti. Milescu Spătaru pe lângă activitatea diplomatică şi ştiinţifică a fost învăţătorul lui Petru cel Mare. Dimitrie Cantemir a depus o rodnică activitate ştiinţifică fiind şi consilier intim al împăratului. Herăscu (Hirăstov) a fost literat şi întâi curator al universităţii din Moscova.33 Dosoftei va ajunge episcop al Azovului, Antonie ( trecut peste Nistru împreună cu cei peste 100.000 moldoveni la 1739) a devenit mitropolit de Cernigov şi Bielgorod. Mihail Strilbiţchi din Moldova îşi va muta tipografia la Dubăsari apoi la Movilău. Ioan Silviu Nistor în ,,Istoria românilor din Transnistria” mai aminteşte de un român Turcu ca autor al codului penal rusesc, de Mihail Voloşaninov ca organizator al Ministerului de externe rus şi Grigore Voloşeninov (Românul) de asemenea diplomat al Rusiei.34 Literatura rusă recunoaşte că poezia rusească modernă începe cu Antioh Cantemir. Prin D.Cantemir, prin Spătaru Milescu (care în China la popasuri dă comandă cazacilor să îi cânte ,,Dunăre,Dunăre”), prin Leon Donici şi alţii capătă nişte mari oameni de cultură.35<br /><br /> În 1737 se năştea în Rusia, Nic Bantânş Camenschi urmaş de boier moldovean ce va deveni membru de onoare al Academiei ruse şi universităţii.36 Mihai Frunză geniu militar al Armatei Roşii, mort în 1925 la 40 de ani, este cel al cărui nume l-a purtat capitala R.S.S.Kirghiză (Frunze) şi Academia militară a URSS. Acesta se născuse în Turkestan, urmare a unor colonizări ale basarabenilor şi transnistrienilor în 1878 în regiune.37 În 1854 se stingea la Odessa Al.Sturza, filozof al religiilor. N.Donici a întemeiat în 1908 la Dubăsarii Vechi, Observatorul de astronomie fizică.38 Guvernul rus refuză oferta lui Mihail Stroescu (fratele filantropului V. Stroescu) de a finanţa deschiderea unei catedre de limba română la Universitatea din Odessa.<br /><br /> Academicianul sovietic L.S.Berg, afirma: ,,Moldovenii ce locuiesc în Moldova, Basarabia şi până în guberniile învecinate, Podolia, Herson, iar într-un număr mai mic în gubernia Ecaterinoslav sunt români”, iar Take Ionescu privitor la Rusia ,,este duşmanul nostru natural”.39<br /><br /><span style="font-weight: bold;">Toponimia confirmă românitatea Transnistriei</span><br /><br />Iată în continuare o serie de nume ale localităţilor de dincolo de Nistru: Singuri, Voloşovca, Cioban, Beseni, Voloşschie, Caracinţi-Valahi, Cotiujani, Uşiţa, Voloşcovţâ, Bârliadca (lângă izvoarele Bugului); Glodoasa, Troianca, Mamaica, Adăbaşi, Alexandria, Perepeliţino, Şantuia, Malai (pe lângă Kirovograd); Buric, Fundescleevca, Vărsaţi, Curecni (între Cigirin şi Novomirgorod); Băbanca, Burta, Tecucica (lângă Novoarhanghelsk); Răzmeriţa, Şelari, Moldovca, Moldovscaia, Odaia, Moldovanca (lângă Olviopol); Arcaşi, Cantacuzinca, Moldovca Braşoveanovca, Pădureţ, Urâta, Şerbani, Arnautovca (lângă Voznerensk); Baraboi, Grădiniţa, Dobrojeni, Grosulovo, Moldovanca (lângă Odessa); Coşuri, Guşa, Şura-Bondureni, Buda, Soroca, Chişleac, Bursuci, Odaeva, Şura (lângă Gaisân) etc.<br /><br /> Th. Burada înfăţişează din gubernia Cherson în 1893 următoarele sate moldoveneşti: Iasca, Grădiniţa, Sevărtaica, Belcauca (spre Ovideopol), Mălăieşti, Floarea, Tei, Coşarca, Buturul, Perperiţa, Goiana, Siclia, Corotna, Cioburceni, Speia, Caragaciu, Taşlâc, Doroţcaia, Voznisevsca (pe Bug), Moldovca şi Cantacuzinovca. Acelaşi aromân Burada în 1906 găseşte în Podolia satele româneşti: Lescovăţ, Ruda, Ivaneţ, Rogozna, Studeniţa, Uşiţa, Lipciani, Serebia, Buşa, Coşniţa, Gruşca, Ocniţa, Camenca, Lăpuşna, Sărăţei, Râbniţa, Botuşani, Pietrosul, Slobozia, Domniţa, Balta, Moşneagul, Senina, Bursucul.40<br /><br /> Tot atunci potrivit cifrelor oficiale existau în Cherson şi Podolia 532.416, în Ecaterinoslav 11.813, iar în Taurida (Crimeea) 4.015 români. Aprecierile asupra cifrelor reale merg până la 1.200.000. Încă de la mijlocul secolului XIV se găseau în Transnistria peste 400 de sate curat româneşti.41<br /><br /> Alexis Nour (care a identificat în Transnistria o localitate ,,Nouroaia”) numeşte ca ultime sate ale zonei compact româneşti spre răsărit Glodoşi -cam la aceeaşi paralelă cu Cernăuţiul şi Şerbani -la o paralelă cu Iaşul însă la 200-250 km de la Nistru.42 Acesta a găsit în Kiev un liceu care purta numele celui care îl întreţinea prin donaţii uriaşe ,,Pavel Gălăgan”. La fel de vestiţi erau cei din familiile Funduclea (numele îl purta şi o stradă în Kiev), Cordunean, Frunzetti, Macarescu, Bontaş, Gredescu etc.43<br /><br /> Dintre numele de ape din Transnistria amintim Tiligul, Ingul, Inguleţul, Baraboi, Volosica, Balacliica, Berezan, Cuciurean, Tigheci, Putred, Soroca, Ocniţa, Dârla, Udici, Sahaidac (veche denumire pentru desagă), Moldovca, Buşa, Tătrani, Humor, Merla, Uşiţa etc.44<br /><span style="font-weight: bold;">Viorel Dolha</span><br /><br /><span style="font-weight: bold;">Totul despre Transnistria (III)</span><br /><br /><span style="font-weight: bold;">În 1918 Transnistria cânta ,,Deşteaptă-te române”</span><br /><br /> Între 1909 şi 1913 ieromanahul Inochentie a condus în Transnistria la Balta o ,,mişcare” pentru reintroducerea limbii române în biserică. Zeci de mii de moldoveni veneau în pelerinaj la Balta unde li se vorbea şi li se împărţeau gazete în limba lor. Apărat de ţărani (60 vor cădea ucişi), Inochentie este ridicat de cazaci şi închis. Autorităţile vor permite însă folosirea limbii române în biserici.45<br />Pe vremea când ni se oferea Odessa<br /><br /> <span style="font-weight: bold;">În 1914 Austria promitea României ,,toată Basarabia cu Odessa “ promisiune ce o va reînnoi.46</span><br /><br /> Prezenţa voluntarilor ardeleni şi bucovineni în Ucraina a avut un rol benefic în redeşteptarea conştiinţei naţionale la românii din Imperiul Ţarist. Ofiţerii români vor desfăşura o vie activitate culturală atrăgând de partea lor studenţii din Kiev. La Odessa se aflau 40.000 de ostaşi şi ofiţeri români din armata rusă care vor avea şi ei o puternică înrâurire asupra studenţilor din Odessa şi împreună vor organiza un congres la 23 martie 1917. În 18 aprilie la Odessa a avut loc o manifestare a soldaţilor români la care au luat parte 12.000 de ostaşi şi studenţi basarabeni şi transnistrieni. La 9 aprilie ziarul ,,Cuvânt moldovenesc” publicase programul P.N.M. care cuprindea printre altele şi drepturi naţionale pentru românii de dincolo de Nistru, iar în 14 aprilie se înfiinţase ,,Asociaţia învăţătorilor moldoveni din Basarabia şi de dincolo de Nistru”.47 Congresul învăţătorilor români din Rusia ţinut la Odessa a cerut pentru transnistrieni serviciu divin, şcoli, inspectorat şcolar, episcopie la Dubăsari, seminar la Odessa, toate în limba română.<br /><br /><br /><br /><span style="font-weight: bold;">,,Pe noi cui ne lăsaţi?...”</span><br /><br />În şedinţa Radei ucrainene deputatul Ion Dumitraşcu (transnistrean) va protesta împotriva pretenţiilor Ucrainei asupra Basarabiei.48 Acelaşi împreună cu Ion Precul şi Valeriu Cicate vor conduce ,,Deşteptarea -societate naţională a românilor din Ucraina” înfiinţată la Kiev la 26 noiembrie 1917”.<br /><br /> Congresul ostăşesc moldovenesc de la începutul lui noiembrie 1917 din Chişinău a avut pe ordinea de zi la punctul 8 ,,Moldovenii de peste Nistru” şi a hotărât ca în Sfatul Ţării, românii de peste Nistru să deţină 10 mandate.49 S-a mai cerut Ucrainei să recunoască românilor de peste Nistru, din Caucaz, din Siberia aceleaşi drepturi pe care Basarabia le recunoaşte minorităţilor etnice. Chişinăul mai cerea administraţiilor transnistriene să notifice numărul copiilor români de vârstă şcolară.50 La acest congres ţăranul transnistrean Toma Jalbă a întrebat ,,şi cu noi care trăim pe celălalt mal al Nistrului, cum rămâne fraţilor, pe noi cui ne lăsaţi?”.51<br /><br /> La 17 decembrie s-a organizat un congres al românilor transnistrieni la Tiraspol precedat fiind de adunări pregătitoare la Tiraspol în 16 noiembrie şi Grigoriopol în 21 noiembrie hotărându-se ca fiecare sat să trimită doi delegaţi. Ţinut sub semnul tricolorului, congresul a votat pentru crearea de şcoli naţionale cu predare în limba română şi alfabet latin; introducerea limbii române în biserici, justiţia în limba băştinaşilor, medici români la sate, moldovenii să facă armată în oastea naţională şi alegerea a opt reprezentanţi în Rada ucraineană. S-a mai hotărât tipărirea de gazete, împărţirea moşiilor la ţărani şi să se facă tot posibilul ca Transnistria să fie alipită Basarabiei. şi cum nu ştiau dacă Basarabia va lupta pentru această alipire, sublocotenentul transnistrean Bulat atenţiona ,,dacă vom lăsa Ucraina să taie o ramură azi, alta mâine, din copacul nostru va rămâne buturuga”.52 Trimisul Radei ucrainene a urat în încheiere ,,Slavă Moldovei slobode”.<br /><br /> Comitetul Naţional Român ales a deschis 52 şcoli româneşti, Rada ucraineană a aprobat manualele româneşti tipărite la Chişinău cu litere latine, Consiliul Zemstvei din Tiraspol a început să introducă si în administratie şi în justiţie cunoscători ai limbii române. Timotei Pleşca şi Toma Jalbă au organizat batalionul românesc, ostaşii primind echipament, armament, cazarmă. Cadrele didactice nu au fost silite să urmeze cercurile de vară în limba ucraineană, ci 30 dintre ele au urmat cursuri la Chişinău. În satul Lunca s-a jucat chiar ,,Piatra din casă” de V.Alecsandri. Până ce teroarea bolşevică va pătrunde peste tot, pe alocuri, în şcoli şi în 1919 se mai cânta ,,Deşteaptă-te române”.<br /><br /> În 9 ianuarie 1918 Ion Precul, moldovean din stânga Nistrului în calitate de deputat în Rada ucraineană ia cuvântul şi cere drepturi egale pentru compatrioţii lui.53 Se preconiza un congres general al românilor din Ucraina în iunie 1918 dar abia în decembrie 1919 la o Adunare naţională au cerut organizarea lor într-un stat naţional. La 21 martie 1919, în urmărirea bandelor bolşevice, românii trec Nistrul şi ocupă pentru scurt timp Tiraspolul şi Razdelnaia.<br /><br /> La Conferinţa de pace de la Paris, România nu a reclamat Transnistria şi rămân de domeniul istoriei motivele pentru care dezrobirea fraţilor transnistrieni nu s-a înfăptuit atunci, fiind siliţi să înfrunte încă o epocă de suferinţe, după spusele lui Dominte Timonu (născut în Măhala lângă Dubăsari, membru mai apoi al Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor din România) perioada a fost ,,mai grea şi mai cumplită”.54 Într-o cuvântare ţinută la Varşovia în noiembrie 1920, Take Ionescu spunea că ,,600.000 de români trăiesc dincolo de frontiera estică”.55 În aprilie 1920 încep mari revolte ţărăneşti, răsculaţii conduşi de Tutunică ocupă Balta, răscoala întinzându-se în raioanele Codâma şi Ananev (raion despre care ,,Marea enciclopedie rusă” spunea că ,,moldovenii sunt locuitorii autohtoni ai raionului”). În 1922 sub conducerea lui Chirsula revolta a reizbucnit. După înăbuşirea în sânge a acestora s-au făcut deportări în masă.56<br /><span style="font-weight: bold;">Viorel Dolha</span><br /><br /><br /><span style="font-weight: bold;">Totul despre Transnistria (IV)</span><br /><br /><span style="font-weight: bold;">RASSM-un stat românesc între Rusia şi România Mare</span><br /><span style="font-weight: bold;">Opoziţie ucraineană la crearea RASSM</span><br /><br />După declaraţia din 3 august 1923 a Guvernului Sovietic privind nationalităţile şi libera folosire a limbii materne şi ca urmare a tendinţelor hotărâte de ucrainizare, la 3 septembrie se întrunesc la Balta delegaţii satelor româneşti. Ucrainienii au făcut opoziţie la organizarea unei republici autonome.57<br /><br /> Şi totuşi în 12 octombrie 1924 se crează Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească58 în cadrul Ucrainei, capitală fiind Balta, iar din 1928 Tiraspolul cu graniţa vestică fixată declarativ pe Prut. La Bârzula în aprilie 1925 Congresul Pan-Moldovenesc a fixat graniţele şi Constituţia recunoscută de ucrainieni la 10 mai.<br /><br /> Cu o suprafaţă , la 1934, de 8.434 km2 şi o populaţie de 615.500 locuitori din care 80% români, noua republică cuprindea raioanele: Balta, Bârzula, Camenca, Crut, Dubăsari, Grigoriopol, Ananiev, Ocna Roşie, Râbniţa, Slobozia, Tiraspol. A fost creată pentru a aţâţa pe nemulţumiţii din Basarabia. Vintilă Brătianu considera cu luciditate că ,,crearea unui stat român între Rusia şi noi” va permite dezvoltarea în URSS ,,a unei vieţi naţionale româneşti”.59<br /><br /><span style="font-weight: bold;">Tiraspolul în alfabet latin</span><br /><br />Moştenirea lăsată de ţarism era înfiorătoare: populaţia agramată, şcoli de limbă maternă lipsă, conştiinţa naţională stinsă, oamenii în mare parte neştiind de unde se trag şi cine sunt, limba la condiţia de limbă păsărească.60 Demn de menţionat că în RASSM i s-a spus limbii pe nume după cum reiese din paginile săptămânalului ,,Plugarul roşu” din 21 august 1924 (ce apărea din 1 iulie): ,,s-a hotărât ca în şcoale, case şi în aşezăminte de cultură românească să se întrebuinţeze limba românească”.61<br /><br /> Au funcţionat 145 şcoli româneşti gimnaziale, 18 şcoli româneşti de rang liceal, institut agronomic, unul pedagogic şi politehnică, cu o populaţie şcolară românească totală de 24.200 din care 800 studenţi. Din 1933 se introduce alfabetul latin. Apar publicaţii cum ar fi: ,,Plugarul roşu”, ,,Moldova Socialistă”, ,,Comsomolistul Moldovei”, ,,Moldova literară”, ,,Octombrie”, ,,Scânteia leninistă”. Mai existau staţie radio la Tiraspol, Corul de Stat ,,Doina”, teatrul de stat şi secţie română la Şcoala teatrală din Odessa, institut de cercetări ştiinţifice şi tânăra republică avea un Congres General al Sovietelor, parlament local, guvern şi chiar un preşedinte de republică.62<br /><span style="font-weight: bold;"><br />Revenirea la ,,limba moldovenească” s-a făcut cu puşca</span><br /><br />În 1937 însă, intelectualitatea din RASSM a fost acuzată că a făcut jocul duşmanului de clasă63 şi exterminată în mod barbar. Începând cu întregul guvern al republicii şi terminând cu inimoşii scriitori transnistrieni între care: Nicolae Smochină, Toader Mălai, Nicolae Ţurcanu, Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitrea Marcu, Alexandru Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrâncea, Nistor Cabac. Atrocităţile staliniste au mers până acolo încât în satul lui Toma Jalbă (Butor-raionul Grigoriopol) au fost împuşcaţi 167 bărbaţi din cei 168.64<br /><br /> Datorită colectivizărilor forţate şi închiderii bisericilor (încheiată în 1938) a avut loc un adevărat exod peste Nistru atât de intens încât a fost nevoie de un lagăr pentru refugiaţii transnistrieni, iar numărul intelectualilor originari de dincolo de Nistru ajunsese atât de mare încât la Chişinău, Cluj şi Iaşi, apar reviste ale acestora: ,,Tribuna românilor transnistrieni”65 condusă de Şt. Bulat, ,,Transnistria” redactată de Ilia Zaftur, respectiv ,,Moldova Nouă” redactată de N.Smochină. Grănicerii ruşi trăgeau fără milă în cei pe care îi descopereau trecând Nistrul. Astfel de evenimente erau obişnuite, însă la 23 februarie 1932 a fost un adevărat masacru fiind ucişi 40 de bărbaţi, femei şi copii, fiind un subiect de discuţie în parlament şi în presa internă şi internaţională.66<br /><br /><span style="font-weight: bold;"> Înainte de 28 iunie 1940 şi în zilele următoare se vorbea despre reunirea noilor teritorii dintre Prut şi Nistru cu RASSM.</span><br /><br /> Agenţia RATAU transmitea din Balta despre mitingul consacrat susţinerii ,,întrunirii poporului basarabean cu poporul RASSM.” Ecouri ale intenţiei CC al PC din URSS din 11 iunie 1940 se regăsesc în paginile Moldovei Socialiste din 13 iulie 1940: ,,cu mare bucurie am aflat noi că Sovietul Comisarilor Poporului din CC al PC Unional au susţinut rugămintea organizatorilor Moldovei şi au intrat cu propunere în Sovietul Suprem al URSS de a întruni locuitorimea Basarabiei cu locuitorimea RASSM şi organiza Republica Confederativă SSM”.<br /><br /> Kremlinul comandase culegerea de date în vederea luării hotărârii privind structura administrativ teritorială a RSSM. Un asemenea raport datat la 15 iulie 1940 şi semnat A.Scerbacov care ţinând cont de considerente etnice, istorice, economice, propune pe lângă cedarea dintre judeţele basarabene doar a Hotinului (care împreună cu Cernăuţiul să aparţină Ucrainei), iar din RASSM să cedeze Ucrainei doar raioanele Balta şi Pesceansc. Viitoarea Moldovă urma să aibe 5 regiuni: Bălţi, Chişinău, Bender, Akkerman şi Tiraspol cu raioanele Ananiev, Valea Hoţului, Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Codâma, Cotovsc, Ocna Roşie, Râbniţa, Slobozia, Tiraspol şi Cerneansc). Regiunea Tiraspol ar fi avut 518.385 locuitori.67<br /><br /> Conducerea fostei RASSM propune şi ea cedarea către Ucraina pe lângă Bucovina de Nord doar a Hotinului, Ceţătii Albe şi Chiliei, iar de la est de Nistru să fie cedate doar raioanele Codâma, Balta şi Pesciana.68<br /><br /><span style="font-weight: bold;">Sfâşierea Transnistriei</span><br /><br />Kievul însă prin preşedintele Sovietului Suprem al Ucrainei, M.Greciuha cerea la 22 iulie 1940 ca Ucrainei să-i revină pe lângă Bucovina de Nord, Hotin, Akkermann, Chilia şi a Ismailului, Bolgradului şi a opt din raioanele RASSM (Codâma, Balta, Pesciana, Ananiev, Valea Hoţului, Ocna Roşie, Cerneansc, Kotovsk).69 Deşi în urma analizării propunerilor Ucrainei şi RASSM, A.Gorkin, secretar al prezidiului Sovietului Suprem propunea lui G.Malenkov secretar al CC al PCUS să se adopte varianta RASSM70, în 2 august 1940 Sovietul Suprem a adoptat legea formării RSSM în varianta propusă de Ucraina.71<br /><br /> La 10 mai 1941 se respingeau demersurile cetăţenilor din următoarele localităţi transnistriene de a trece din componenţa Ucrainei în componenţa Moldovei: Timcov (raionul Codâma) Stanislavca (raionul Kotovsc), Culmea Veche ( raionul Kotovsc), Grebenichi şi Slaveano-Serbca ( raionul Grosu) şi dau curs doar cererilor satelor Doroţcaia Nouă şi Sadovo (raionul Ocna Rosie).72<br /><br /> Iată câteva din numele localităţilor din fosta RASSM care treceau la Ucraina: Lunga, Hârtop, Visterniceni, Borş, Dabija, Carleşti, Şerpa, Culmea Veche şi Nouă (raionul Bârzu); Valea Hoţului, Tocila, Grecu, Perişori, Handrabura, Şalpani (raionul Nani); Păsat, Holmu, Pârlita, Păsăţel, Mironi, Bănzari, Bursuci, Moşneanca, Raculova, Herbina (raionul Balta), Budăi, Buza, Strâmba, Broşteni, Slobozia, Buchet, Timcău, Ploţi, Şerbi (raionul Crutâi); Ocna Roşie, Clăveni, Tiscolung, Tiscol, Odaie, Ideia, Coşari, Dihori, Mironi, Slobozia, Dubău, Ţâbuleanca, Sahaidac, Topala, Ciorna, Perlicani, Basarabia, Bahta, Mălăieşti, Ilie, Brânza, Untilovca, Găvănosu (raionul Ocna Roşie). Multe din numele românesti vor fi schimbate: Bârzu în Kotovsk, Mărculeni în Dimovka, Voloşca în Pisariovka, Întunecata în Svetloe, Nani în Ananiev, Vrabie în Vradievka, Valea Hoţului în Dolinskoie, Mălai în Karataevka, Urâta în Elenovka etc.73<br />Numele moldovenilor au fost ucrainizate, şi ele: Sandu, Rusu, Buzatu, Cherdevară au devenit peste noapte: Sandulenko, Rusulenko, Buzatenko. Kerdevarenko.74<br /><span style="font-weight: bold;">Viorel Dolha</span><br /><br /><br /><span style="font-weight: bold;">Totul despre Transnistria (V)</span><br /><br /><span style="font-weight: bold;">Transnistria-a XI-a poruncă a decalogului românesc</span><br /><span style="font-weight: bold;">Sub administraţie românească</span><br /><br />Între 19 august 1941 şi 29 ianuarie 1944, România a avut sub administraţie temporară ,,Transnistria” ce se întindea între Nistru şi Bugul de până la limanul Niprului, iar în nord până la apa Niomjâi şi a Rovului. Teritoriul în suprafaţă de 44.000 km2 şi o populaţie de 1,2 millioane locuitori a fost împărţit în 13 judeţe: Ananiev, Balta, Berzovca, Dubăsari, Golta, Jugastru, Movilău, Oceacov, Odessa, Ovidiopol, Râbniţa, Tiraspol, Tulcin. În vederea deschiderii şcolilor la 1941, primarii urmau să consulte imediat obştile locale spre a stabili limba de predare a învăţământului (rusă sau moldovenească) după alegerea obştei.75<br /><br /> Păstrând vechea împărţire în 64 de raioane, din cei 1.623 funcţionari, doar 398 proveneau din România. Din cele peste 1.000 de biserici desfiinţate de comunişti, în 1943 nu erau încă reparate doar 76. Alături de 219 preoţi localnici mai slujeau 250 preoţi din ţară. S-au organizat cursuri pentru 800 cadre didactice, româneşti din Transnistria, apar publicaţii ca: ,,Transnistria”, ,,Glasul Nistrului”, ,,Bugul”, ,,Gazeta Odessei”, ,,Ţara Bugului””, ,,Molva”. La Tiraspol s-a înfiinţat Liceul românesc ,,Duca Vodă”, iar cinematografe în Tiraspol, Ananiev şi Odessa. Reprezentaţii cinematografice au avut loc în toate satele Transnistriei.76 În satul Hârjău au fost repatriaţi români din Kuban (504 familii de dincolo de Bug au fost repatriate între Prut şi Bug la începutul acţiunii).77 Din relatările bulibaşei Coca din Sinteşti - Ilfov, pe malul Bugului era amenajat un fel de lagăr unde au fost adunaţi 2.600 ţigani.78<br /><br /> În 1944 odată cu înaintarea frontului, cea mai mare parte a Transnistriei a fost încorporată în RSS Ucraineană, iar raioanele Camenca, Râbniţa, Dubăsari, Grigoriopol, Tiraspol, Slobozia în componenţa RSS Moldoveneşti, situatie existentă şi în prezent.<br /><br /><span style="font-weight: bold;">O Românie extrem-orientală</span><br /><br />În 1966 R.Udler precizează că 240 localităţi cercetate în cadrul Atlasului Lingvistic Moldav se aflau în Ucraina (Transcarpatia, Cernăuţi, Odessa, Nicolaev, Kirovograd, Dniepropetrovsk, Zaporojie, Doneţk, Lugansk), în RSSA Abhazia, în Khirghizia. Mai erau materiale necartografiate şi pentru Omsk şi Primorsk. V.Buescu aduce date noi privind diaspora românească de peste Ural. În regiunea Orenburg şi Turgai există sate pur moldoveneşti. În satul Berdianski locuiesc basarabeni ce mai întâi fuseseră colonizaţi în Simferopol. În satul Abiarski a întâlnit familii cu numele Şeptechiţă. În regiunea Samarkand există un sat exclusiv moldovenesc iar în satul Orheievka din Semipalatinsk trăiau coloni din Orhei. Sate româneşti sunt în jurul Omskului şi Akmolinskului şi în regiunea Tansk. În jurul oraşului Irkutsk există români, unul din sate fiind Ceremskov. Lângă Vladivostok pe fluviul Usuri există sate ca:Teiul, Zâmbreni, Bogatârca, Kişinovka, Bălcineşti, Dunai, Basarabia Nouă, Logăneşti cuprinzând la 1968, 30.000 moldoveni. Pe Amur, lângă Habarovsk, există sate ca: Inul, Aur, Dunărea. În Manciuria erau înainte de război 20.000 de români. S-au semnalat pescari români din Primorsk care au cerut azil în Japonia.79<br /><br /> Între multele valuri de deportări, emigrări, colonizări ale românilor spre est, un rol important l-a avut şi strămutarea în Siberia şi Kazastan între 1906-1914 a 60.000 basarabeni şi crearea unei adevărate Românii extrem-orientale.80<br /><span style="font-weight: bold;"><br />Câţi aţi muri pentru tricolor? Ea a făcut-o!</span><br /><br />În Ucraina, la recensământul din 1989, existau la est de Nistru români în regiunea Odessa care cuprinde însă şi sudul Basarabiei (149.534), Nikolaev (16.673), Kirovograd (10.694) şi alte regiuni (73.128).81 Exista în 1992 la Odessa o Societate Culturală Românească ,,Luceafărul” care edita şi un săptămânal cu acelaşi nume condus de Vadim Bacinschi. Maria Margarit din Ananiev spunea de acest săptămânal că este un ,,alin pentru durerea ce mă încearcă” şi că ,,ne dor schimbările cărora au fost supuse cândva denumirile satelor noastre” şi vorbeşte de ,,existenţa de veacuri a noastră pe aceste locuri”.82<br /><br /> Interesele ruseşti în zonă a căror expresie este conflictul început în 1992 şi tendinţele centrifuge continuate până în prezent împiedică accesul la viaţa naţională măcar pentru românii transnistrieni din raioanele Moldovei. Dacă la început 26.000 elevi din Transnistria au cerut grafie latină, în urma presiunilor rusofonilor au rezistat doar şcolile nr. 20 din Tiraspol (despre care T.Tabunşcic vicepreşedinte al Societăţii ,,Transnistria”83 anunţă că a crescut de la 30 la 700 de elevi); nr.4, 17, 18, 19, din Bender (Thighina) şi nr. 12 din Râbniţa84. În întreaga Transnistrie moldovenii deţin 40% din populaţie (ruşii şi ucrainenii deţin doar 22, respectiv 28%); în Tiraspol unde în 1940 aveau 65% mai deţineau în 1989 abia 12%.86<br /><br /> În Cocieri (satul transnistrian care i-a dat pe prozatorul şi regizorul Ioviţă Vlad şi academicianul I.Capiton Lupol) învăţătoarea Maria Gherasim Isaicul în timpul conflictului pleca şi se întorcea de la şcoală purtând cu ea, tricolorul. Într-o noapte au ucis-o şi au aruncat-o în fântână.85 Ferice de copiii ce au avut-o în frunte. Vai nouă ce le permitem unor analişti români (nu doar lui Smirnov şi armatei a XIV-a) să afirme categoric că nu avem interese în Transnistria şi că aceasta nu aparţinuse nicicând României.<br /><br /> Cu gândul la aceşti bravi români transnistrieni va fi zis probabil C.Coposu că ,,integritatea noastră teritorială până la frontierele estice ale neamului este o obligaţie sfântă, ca a XI-a poruncă a decalogului românesc”.<br /><br /> Autorităţile autoproclamatei Republici Moldovene Transnistriene de azi controlează pe lângă raioanele de la est de Nistru şi oraşul Tighina care este în Basarabia. În 1992, după ce armata Moldovei a intrat în Tiraspol, a primit ordin de la Snegur să se retragă. Ostaşii au plâns de necaz. Chişinăul este îndreptăţit conform dreptului internaţional să restabilească ordinea constituţională în zonă însă a avut şi are nişte ezitări cel puţin suspecte.<br /><br /> Sper, stimate cititorule, că te-ai convins că avem oarece interese şi dincolo de Nistru, cu toate că probabil eşti tipul de român ce se revoltă că americanii nu ştiu de spaţiul nostru mioritic, dar care permite cu seninătate să fie ţinut în beznă de o şcoală ce nu i-a dat nici cele mai elementare date despre fraţii săi din Transnistria, Transcarpatia, Pocuţia, Bucovina de Nord, Basarabia de Nord, Herţa, Basarabia de Sud, Cadrilater, Timocul sârbesc şi bulgăresc, Banatul de Vest, Ungaria de est, despre fraţii săi aromâni, meglenoromâni şi istroromâni. Americanii sunt nişte nesuferiţi superficiali. Ca bun român, continuă să cauţi soluţii de a mai face români verzi din încă câţiva unguri şi nu îţi pune problema celor 12 milioane de români din afara României ce nu au acces la limba maternă. Nu îţi fă inimă rea ci treci mai bine la pagina sportivă.<br /><div style="text-align: right;"><span style="font-weight: bold;">Viorel Dolha</span><br /></div><br />NOTE<br />1. A. Nour, Basarabia nr.1/1992 pag. 82.<br />2. G. Brătianu, ,,Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti”, Bucureşti 1980, pag. 170.<br />3. A. Boldur, Teritoriul Moldovei faţă de principatele..., ,,Patrimoniu” nr.4 1991, pag. 14.<br />4. S. Mehedinţi, Fruntaria României spre răsărit, ,,Neamul Românesc”, Chişinău nr. 1/1991, pag. 6.<br />5. I.S. Nistor, ,,Istoria românilor din Transnistria”, Bucureşti 1995, pag.13.<br />6. E. Lozovan, Românii orientali de la Nistru la Vladivostok, ,,Neamul Românesc, pag. 31, nr. 1/1991.<br />7. Ghe. Brătianu, op.cit. , pag.170.<br />8. I. Nistor, ,,Basarabia” nr.10/1990, pag.159.<br />9. N. Iorga, ,,Istoria românilor pentru poporul românesc”, Chişinău 1992, pag.103<br />10. A. Boldur, ,,Istoria Basarabiei”, Bucureşti 1992, pag. 177.<br />11. D. Pocitarencu, Cetatea Thighina, ,,Patrimoniu” nr.2/1991, pag.22, Chişinău.<br />12. I.S. Nistor op.cit., pag. 16.<br />13. E.Şt. Holban, Figuri basarabene, ,,Basarabia” nr.3/1992, pag.89.<br />14. A. Crihan, Basarabia nr. 10/1991, pag.69.<br />15. XXX ,,Istoria României în date”, Chişinău 1992,pag. 138.<br />16. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti 1981, pag. 276.<br />17. I.S. Nistor, op.cit. , pag.19.<br />18. N. Iorga, Românii de peste Nistru, ,,Basarabia”, nr. 11/1992, pag.87.<br />19. E. Lozovan, Românii orientali..., ,,Neamul Românesc”, nr.1/1991, pag.32.<br />20. I.S. Nistor, op.cit., pag.23.<br />21. E.Şt. Holban, Figuri basarabene, ,,Basarabia”, nr.1/1992.<br />22. I.S. Nistor, op.cit., pag 26.<br />23. Şt. Ciobanu, Cultura românească în Basarabia, Chişinău 1992, pag.23.<br />24. E.Şt. Holban, Prin veacurile învolburate..., ,,Basarabia”, nr.1/1992.<br />25. M. Iacobescu, Din istoria Bucovinei, Bucureşti 1993, pag.35.<br />26. N. Iorga, Românii de peste Nistru, ,,Basarabia”, nr.11/1992, pag.89.<br />27. I.S. Nistor, op.cit, pag.,27.<br />28. A. Raţiu, Avertismentul, ,,Neamul Românesc”, nr. 1/1991, pag.29.<br />29. D.A. Lăzărescu, ,,Imaginea României prin călători”, Bucureşti 1986, vol. II, pag. 102.<br />30. A. Nour, op.cit., pag.82.<br />31. XXX Istoria României în date, pag.156.<br />32. N. Iorga, ,,Istoria românilor prin călători”, Bucureşti 1981, pag.445.<br />33. Şt. Ciobanu, op.cit., pag.250.<br />34. I.S. Nistor, op.cit., pag32.<br />35. Al. Matcovski, ,,Basarabia”, nr.5/1990, pag.143.<br />36. Ibidem, nr.11/1991, pag.157.<br />37. I.S. Nistor, op.cit. pag.109.<br />38. Şt.Holban,Prin veacurile învolburate…,în’Basarabia’ nr.5/1992<br />39.F.Bichir, ,,Baricada”,nr.178,pag.6<br />40.N.Iorga, Românii de peste Nistru, în ,,Basarabia” nr.11/1992,pag92<br />41.I.S.Nistor,op.cit.,pag.35<br />42.A.Nour,în ,,Basarabia” nr.1/1991,pag82<br />43.Ibidem,pag.85<br />44.I.S.Nistor,op.cit.,pag.35<br />45.Ibidem,pag.39<br />46.A.Boldur,op.cit..,pag.512<br />47.E.Şt.Holban, Figuri basarabene, în Basarabia,nr.3/1992,pag.89<br />48.Ibidem,pag.91<br />49.C.Botoran,M.Retegan, 1918-Făurirea României Mari, Buc.1993,pag.48<br />50.I.S.Nistor,op.cit.pag.49<br />51.A.Chiriac, Mic dicţionar al membrilor Sfatului Tării, Patrimoniu nr.4/1991, pag.77<br />52.Şt.Bulat, Şedinţele Sfatului Tării, Patrimoniu, nr.2/1991,pag.140<br />53.E.Şt.Holban, Figuri basarabene , Basarabia nr.12/1991,pag.97<br />54.D.Timonu, în Basarabia nr.12/1992,pag.198<br />55.XXX 1918,vol.VI,Buc.1986,pag466<br />56.I.S.Nistor, op.cit.,pag.60<br />57.Ibidem,pag.61<br />58.M.Bruhis, Rusia,România,Basarabia, Chişinău ,1992,pag.343<br />59.I.S.Nistor, op.cit.,pag.68<br />60.L.Lari, Labirintul basarabean, în Îndemn la înălţare în istorie, Chişinău 1990, pag.185<br />61.V.Mândricanu, în Nistru nr.2/1990,pag.69<br />62.I.S.Nistor, op.cit. pag.65<br />63.L.Lari, op.cit., pag.185<br />64.N.Dabija, în Literatura şi Arta, Chişinău nr.22/1996<br />65.I.Datcu, Basarabia nr.11-12,an1993,pag.191<br />66.E.Şt.Holban, Figuri basarabene, Basarabia 1/1992<br />67.A.Văratec, Dezintegrarea Basarabiei la 1940, Revista Istorică nr.1-2/1992, pag.154<br />68 XXX Pactul Molotov-Ribbentrop ,pag.82,Chişinău1992<br />69. XXX Ibidem,pag.90<br />70.XXX Ibidem,pag.83<br />71.XXX Ibidem,pag.93<br />72.XXX Ibidem,pag110<br />73.N.Dabija, Literatura şi Arta, Chişinău 1996<br />74.Ibidem<br />75.O.Verenca, Realităţi economice în guvernământul Transnistriei, Revista Istorică, nr.1-2/1992,pag.137<br />76.I.S.Nistor, op.cit.,pag.97<br />77.Ibidem,pag.95<br />78.R.Toma, Nordul poetic, Flacăra, aprilie 1997,pag.6<br />79.E.Lozovan,op.cit.,pag.32<br />80.N.Negru, Îndemn la înălţare în istorie, Chişinău 1990, pag.165<br />81.V.Trebici, Ucraina şi minoritatea etnică românească, România Liberă 29.03.1997<br />82.M.Mărgărit, ,,Luceafărul”-Odessa, nr.19/1992<br />83.*** Românul nr.28/1997<br />84*** Moldova Suverană nr. 119/1994<br />85.E.Nirca, Basarabia nr.10/1992,pag.205<br />86.N.Dabija, Literatura şi Arta, 22/1996<br />87.*** Istoria României în date, pag.9</div>Administratorhttp://www.blogger.com/profile/03791660571700863396noreply@blogger.com15tag:blogger.com,1999:blog-4335014674134285826.post-82408346013356738122009-05-19T17:10:00.000-07:002009-05-19T17:13:53.171-07:00Secuii deznationalizati - agenti de "maghiarizare"<div style="text-align: justify;">Restabilind adevarul istoric la începutul erei Romaniei Mari, Nicolae Iorga preciza: "Cu secuii avem o simbioza, adica o viata împreuna. Cu ungurii, numai o vecinatate. Deosebirea este esentiala". Numai ca aceasta "simbioza" a facut ca, practic sub ochii parintilor nostri, sa se nasca din romani si secui... "maghiari".<br /><br />Cu doua secole mai devreme, în 1711, esua ultima încercare a romanilor, ungurilor si secuilor de a stavili împreuna ofensiva imperiala si catolica a Habsburgilor - Razboiul Curutilor (1703-1711). Un mare istoric, secuiul Cserei Mihaly (1668-1750), îsi îndemnase compatriotii : "Cel putin de acum încolo sa înveti, Transilvanie/ Tu, draga mea tara,/ Sa traiesti în pace alaturi de fratii tai sub/acelasi acoperis;/ Nu-i mai apara cu atata usurinta pe cei din Ungaria/ Ca sa nu mai suferi cum suferi acum din pricina/ cumplitei nedreptati".<br /><br />Deznationalizati treptat prin ofensiva catolica a veacurilor XIII-XV, prin legislatia ungara privind statutul de nobil si limba oficiala, apoi prin Contrareforma si ofensiva catolica romano-germana, în veacurile XVI-XIX, secuii au cazut prada "legilor de maghiarizare" din 1867-1918. Chiar daca au trait sute de ani "amestecati" cu romanii. Si o data "maghiarizati", au devenit un agent patogen extrem de virulent de transmitere a "bolii".<br />Sate romanesti în secolele XIII-XIX, ca Bodogaia, Eliseni, Porumbenii Mari etc. din bazinul Tarnavei Mari, sunt astazi "secuiesti", adica "maghiare"! Atestat ca sat romanesc din 1211, Miclosoara mai aminteste astazi de romani doar prin crucile din cimitir pe care se pot citi nume ca: Ola Miclos, Bocor Gyorgy, Vaida, Dragus, Pintea, Macovei, Baduy, Vaszi Istvan etc.<br /><br />La 1584, Antonio Possevino nota ca printre secui traiesc multi "vlahi" care nu stiu ungureste. Dar care continuau sa treaca la catolicism, precum cei din Vlahita. Si o data trecuti... Lexiconul lui I. Lenk din 1835 nota ca, din cele 500 de sate ale secuimii, 130 sunt romanesti si în 122 populatia este amestecata. Intre 1920 si 1940 doar în 30 din satele mentionate mai erau vorbitori de romana. Astazi... Ultimul recensamant oficial unguresc, din 1910, recenza în secuime 612 000 persoane, din care 114 270 vorbitori de romana. Dar, ciudat, ortodocsi erau mai multi - 138 763!<br /><br />Tragand cu tunurile în romanitate si ortodoxism, generalul Bucov mentiona la 1761 ca, în cel mai intens ungurizat "scaun" de secuime, Odorhei, din 102 sate, 99 sunt locuite de romani. Cinci decenii mai tarziu, Alexa Dusa pentru Covasna si groful Domokos Teleki (el însusi urmas al renegatului roman Mihai, "porcarul valah" care, potrivit Suzanei Lorantffy, adoptase numele satului Teleki) pentru Trei Scaune consemnau ca "mare parte dintre tarani fiind romani sunt de credinta veche; aici romanii îsi uita graiul pe care aproape numai popii lor îl cunosc: confesiunea si-o pastreaza însa peste tot".<br /><br />Dupa revolutia de la 1848, cand romanii ardeleni au luptat alaturi de imperiali împotriva bandelor lui Kossuth, pentru pastrarea fiintei lor nationale, guvernatorul Wolgemuth propunea (1849-1850) masuri de stavilire a maghiarizarii romanilor din secuime. Tardiv - nota ziarul budapestan "Kronika" în 1867, deoarece fusesera deja "maghiarizati" 30 000-40 000. In sate romanesti, ca Tulghes, Lunca de Jos, Joseni, Ditrau, Remetea, Lazarea, Valea Stramba, la 1839, doar antroponimele mai amintesc de romani (Csortan, Baicu, Danciu, Ivancso, Lucacs, Ghenciu, Moga, Olah, Sztupar, Bogdan, Vakar, Todor, Koszta, Koszma, Tofan, Koszti, Buszdugan, Kolumban, Krojitor, Kozsokar, Puja etc.). La Ciceu, Soimeni, Lazaresti, Tomesti, declarate "curat" unguresti în 1900, se constata ca toata antroponimia era romaneasca. La Madaras, Frumoasa, Racu, înca întalnim pe "ungurii" Babes, Buta, Gheorghi, Korbea, Markus, Raduly, Szava, Stefan etc., iar la Jigodin si Sancraieni pe alde Serban, Boricz, Danko, Vakar, Kozma, Nedelko, Vasuly, Popul etc.<br /><br />Istoricul HĂşnfalvi Pal, pe numele de nastere Paul Hunsdorffer, deci el însusi un maghiarizat, nota la sfarsitul veacului XIX: "In general, consideram neîndoielnic faptul ca, între secuii de azi, o parte este de obarsie romaneasca". Iar etnograful german Rudolf Bergner (1860-1899) era în masura sa stabileasca etapele procesului: I. etapa bilingvismului - acceptarea ca a doua limba a "maghiarei" (se dadea ca exemplu satul Voslobeni de langa Gheorghieni); II. etapa uitarii limbii natale, dar pastrarea confesiunii ortodoxe (ex. Satul Joseni); III. etapa finala, a pierderii confesiunii.<br /><br />Asa s-a facut ca, numai în ultima suta de ani, zeci de sate romanesti au devenit "secuiesti", adica unguresti: Varghis, Racosu de Sus, Aita Mare, Beliu, Ivanesti, Cernatu de Sus si de Jos, Dobolii, Brates etc. In alte zeci de localitati, doar bisericile ortodoxe parasite mai amintesc de originea romaneasca a locuitorilor: Bodogaia, Lazareni, Curteni, Sarata, Budin, Martinis, Daia, Corund (catolicizat la 1720), Anghelus, Ghidfalau, Olteni etc. In multe altele, doar vechile cimitire mai amintesc originea curat romaneasca a locuitorilor, chiar daca, uneori, si numele de pe cruci au fost maghiarizate: Jigodin, Soimeni, Pauteni, Ciceu. Iata de ce, cand procesul continua sub ochii nostri, la Zagon, de exemplu, cand alde Damacea (Domokos), Cojocaru (Kozsocar), Columba(n) sau Radu(ly) sustin în parlamentul tarii nu interesele romanesti ci pe cele ale "Europei", ar trebui sa ne îngrijoram si sa luam masuri. Cel putin sa explicam autenticei Europe, nu "Europei" Sfantului Stefan care moare de dragul si de grija noastra, ca tot tam-tam-ul cu deznationalizarile în Romania în timpul regimului "comunist" si dupa nu este altceva decat povestea hotului care striga, cand e prins, ... "Hotii".<br /><br />O datorie civica si europeana - sa-i sprijinim pe secui sa redevina ei însisi!<br />Entitate asadar distincta, traind un mileniu în mediul romanesc, influentati de si influentand la randul lor pe romani, secuii au rezistat cu eroism tendintelor regalitatii ungare de a le încalca privilegiile, i-au sprijinit pe autohtoni sa-si realizeze aspiratia milenara de unitate, în epoca lui Mihai Viteazul, dar au sfarsit prin a fi "maghiarizati" prin religie si limba. Si au actionat, la randul lor, ca agenti de maghiarizare în mediul romanesc si continua aceasta actiune asupra ceangailor (romani catolici în satele din Subcarpatii Moldovei).<br /><br />Problema secuilor, initial avari, apoi si romani maghiarizati, problema acuta astazi, a stat în atentia oamenilor politici din deceniile interbelice ale "democratiei-etalon", pentru unii, "solutia" cea mai potrivita pentru toate partile fiind propusa atunci de Nicolae Iorga în sedinta Senatului din 8 aprilie 1935: "Cate comune din secuime le-ati trecut la Roman, Bacau, Putna? Desi trebuie tratata conform legilor, secuimea este un ghimpe în mijlocul tarii noastre. Si nu tin a-i preface în buni romani, dar cel putin sa-i deprind cu tara aceasta; sa nu stea ariciul acolo, bagat în cuibul lui, ci sa-l scoti din vagauna, sa vina sa vada romanul la fata; sa nu-si închipuie ca romanul e numai un functionar, un jandarm, un soldat; din contra, sa-l vada în fata ca e un om zdravan, cu calitati si însusiri pe care un secui, adesea si el un roman desnationalizat, s-ar putea sa nu le aiba!<br /><br />Ceea ce ati început sunt lucruri bune, dar este un început; trebuie daramata bariera si orice aminteste faptul ca poporul romanesc a trait în provincii create si dominate de straini trebuie sa dispara!"<br /><br />Vom tine oare astazi seama de sfatul inegalabilului Iorga? Sau, de dragul asa-zisei integrari în Europa, vom adopta opiniile asasinilor sai si vom da o mana de ajutor "latrones gentium", sprijinindu-le ultima gaselnita în domeniul "armelor de nimicire în masa" - asa-zisa "legitimatie de maghiar". (Atentie! Nu de ungur, ci de "maghiar" cum scrie la Constitutia Ungariei dualiste.) "Spiritul european", nu tolerant, ci umanist si reparator vis-à-vis de minoritati, ne-ar impune sa ne aplecam cu dragoste asupra secuilor de astazi. Pe cei de origine romana sa-i ajutam sa revina acasa, iar pe ceilalti, urmasii avarilor, sa-si redescopere trecutul "de neam ales", limba, traditiile, uncitatea. Chiar si prin excursii de studii si documentare în Caucaz si nordul Mongoliei! Pentru ca ar fi absurd ca, din romani si avari, la început de mileniu III, sa continue sa se nasca himera dualista numita "maghiari"!<br /></div><div style="text-align: right; font-weight: bold;">Dr Mircea Dogaru<br /></div>Administratorhttp://www.blogger.com/profile/03791660571700863396noreply@blogger.com19tag:blogger.com,1999:blog-4335014674134285826.post-80535566698194349182009-05-16T03:25:00.000-07:002009-05-17T15:24:24.609-07:00Europa si "Bătălia pentru România"<a style="" onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}" href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj88aoALUBZzYDpztQhKKv5Vwqd87Wf6ngtkFq-8f4N0yMfylfV2yhqoIxofYAX1zjQWxKZfcShVgYIE8CwQcf2dr8lui2n6ovik1ebPDz5JK2aADKvd8ZvBvucEpcbjrnSk9zVfjNtZQ/s1600-h/3464420-afp-mediafax-foto-vadim-denisov.jpg"><img style="margin: 0pt 10px 10px 0pt; float: left; cursor: pointer; width: 320px; height: 213px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj88aoALUBZzYDpztQhKKv5Vwqd87Wf6ngtkFq-8f4N0yMfylfV2yhqoIxofYAX1zjQWxKZfcShVgYIE8CwQcf2dr8lui2n6ovik1ebPDz5JK2aADKvd8ZvBvucEpcbjrnSk9zVfjNtZQ/s320/3464420-afp-mediafax-foto-vadim-denisov.jpg" alt="" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5336366980699907394" border="0" /></a><div style="text-align: justify;"> In politica nu exista sentimente! In politica exista doar interese si inteligenta! Cine vorbeşte de sentimente in relaţiile internaţionale... ori face propaganda de circumstanţa, ori face, voluntar sau involuntar, jocul adversarilor! Din aceasta perspectiva, lupta pentru unitatea politica a romanilor, declanşata in veacul XVI al Renaşterii romaneşti si nefinalizata in integrum nici astăzi, înregistrând victorii strălucite dar cunoscând si momente de regres, poate fi definita drept un război psihologic si imagologic, purtat in domeniul politico-diplomatic si, uneori si militar, pe parcursul a 4 secole, in cadrul unor jocuri de interese interne si intemationale, având aliaţi sau adversari conjuncturali atât in interiorul cat si in afara graniţelor.<br /> Reuşita lui Mihai Viteazul din anii 1599-1600 a fost rodul acţiunii politico-militare si diplomatice in cadrul unui conflict internaţional - "Nemce Seferi" sau Războiul Ligii Creştine împotriva Imperiului Otoman, Mihai având adversari interni - aristocraţia alogenilor ocupanţi sau colonişti in Transilvania, conservatorismul si obiectivele unor vârfuri ale elitei romaneşti care puneau interesul personal si de grup deasupra interesului naţional si adversari externi care vizau stăpânirea, sub o forma sau alta a spaţiului romanesc: Imperiul Romano-German, Republica Polona si Imperiul Otoman. Pentru a reuşi, el a început, urmărind stabilirea unor raporturi pe baze noi cu Imperiul Otoman, prin a sprijini militar Liga Creştina, după care, aliat al sultanului, sub spectrul ameninţării cu spargerea Ligii, sau prin ameninţări directe otomane la adresa Poloniei, a înfăptuit Unirea. Reacţia Europei catolice - care nu putea accepta apariţia unei mari puteri ortodoxe in relaţia cu Islamul - a fost prompta si violenta - asasinarea domnului tuturor romanilor pe Câmpia Turzii la 9/19 august 1601.<br /> Planul Unirii, elaborat de generaţia Mihai Viteazul a fost urmat de generaţia următoare, a domnilor moldo-munteni si a principilor transilvani din casele Bathory, Bethlen si Racokzi, pana in anii 1661-1662, când, urmare a stingerii ultimelor focare de conflict din Europa, cauzate de războiul de 30 de ani, peisajul politic internaţional s-a schimbat. In ofensiva, imposibil de oprit după asediul eşuat al Vienei (1683), împotriva Imperiului Otoman, Imperiul Romano-German a acaparat, in perioada 1684-1718, Transilvania, Maramureşul istoric, Crişana, Banatul, celelalte teritorii romaneşti din Partium pana la Tisa si, temporar, Oltenia (1718-1739), introducând in aceste teritorii, ca mijloace redutabile de opresiune, administraţia imperiala, armata imperiala si biserica romano-catolica. In răsărit, in locul Poloniei, s-a ridicat, după 1686, un adversar infmit mai periculos, cu pretenţii de dominaţie universala, inclusiv de stăpânire asupra teritoriilor romaneşti extracarpatice - Imperiul Rus. In aceste condiţii, Imperiul Otoman, anacronic din punctul de vedere al structurilor economice, sociale, politico-administrative si militare, susţinut insa de Franţa si Anglia, din interese proprii, ţinând de păstrarea unui echilibru in Europa in fata pretenţiilor ruso-germane, a devenit, tot din interes, aliatul natural al Partidei naţionale romaneşti. Aceasta s-a con turat la Bucureşti si laşi, pe fondul războaielor ruso-austro-turce din veacul XVIII si in Transilvania la Blaj si Alba lulia, pe fondul luptei romanilor, la început in haina greco-catolica, sub conducerea episcopului unit Ioan Inochentie Micu Clain, pentru afirmarea ca naţiune egal indreptatita a romanilor din teritoriile ocupate de germani, apoi, după eşecul si alungarea acestuia la Roma in 1744, pe cale revoluţionara in haina ortodoxiei, in cadrul mişcărilor declansate sub conducerea lui Visarion Sarai (1744), Sofronie din Cioara (1754-1761), Horia, Closca si Crisan (1784-1785), si pe cale politico-diplomatica, parlamentara, sub stindardul bisericii unite, de catre corifeii Scolii Ardelene.<br /> Obiectivul Partidei nationale era acela de a realiza, asa cum avea sa scrie Nicolae Balcescu, in preajma revolutiei de la 1848 "o natie, una puternica si libera, prin dreptul si datoria noastra, pentru binele nostru si al celorlalte natiuni", prin unirea la care eram si suntem "indreptatiti prin nationalitate, prin aceeasi limba, religie, obiceiuri, simtaminte, prin pozitia geografica, prin trecut... in sfarsit, prin nevoia de a ne pastra si mantui"! Ori aceasta insemna declansarea unui razboi deschis sau de culise impotriva Europei marilor interese, atat occidental^ cat si orieniala! Un razboi purtat de trei generatii care au stiut sa lase, pentru cateva clipe, in numele idealului general, deoparte traditia politica: nepotismul, coruptia, promovarea incompetentei, orgoliile si ambitiile nefondate, interesele personale si de grup, pentru a se tine, cum avea sa o ceara Mihail Kogalniceanu - "hotarat si uniti sub marele si nobilul steag al Unirii"!<br /> Adversari permanenţi împotriva Unirii romanilor care le ameninţa propriile interese, au fost cele doua mari imperii vecine, Imperiul Roman-German si cel rusesc, adversari conjuncturali in anumite perioade, si in funcţie de propriile interese in regiune, alte state europene, iar aliat de circumstanţă Imperiul Otoman, care avea nevoie de un scut, de un stat-tampon in fata ofensivei ruso-germane!<br /> Planul Unirii, cel care avea sa fie urmat neabătut pana la 1918, s-a conturat, in cadrul uni^ lungi perioade de cautari in ceea ce priveste lactica, la inceputul razboiului ruso-turc din anii 1768-1774, o contributie fsentiala avand-o transilvaneanul Sofronie din Cioara, refugiat la Arges dupa infrangerea miscarii revolutionare a romanilor ardeleni de catre trupele de ocupatie romano-germane ale generalului Buccow. Corespondenta sa cu Partida nationala de la Bucuresti si lasi, dezvaluie ce se ascunsese de fapt in spatele miscarii pentru ortodoxie. Sofronie declara ca are un imens tezaur, ca satele ardelene continua sa-i trimita zeciuiala si propunea inchegarea cu acesti bani a unei armate mixte munteano-moldo-transilvane, deci a unei armate nationale care sa sprijine Unirea principatelor extracarpatice mai intai, obtinerea independentei noului stat si care, apoi, sa treaca muntii pentru eliberarea si Unirea Transilvaniei. Acesta a fost planul (mai putin ideea de unire a statului in jurul unei armate), care avea sa fie aplicat, punct cu punct, pana in 1916-1919.<br /> Ocazia a fost oferita de razboiul amintit, armata nationala a fost realizata si incredintata lui Raducanu si Parvu-Cantacuzino, dar liderii nostri, inselandu-se, crezand ca Rusia ortodoxa poate fi un aliat sincer, i-au atacat pe otomani si acestia au zdrobit-o la Comana la 16 noiembrie 1769. Persistand in greseala, invitati de rusi la Congresul de pace de la Focsani-Bucuresti, liderii Partidei nationale, in loc sa ceara obladuirea Rusiei, cum spera aceasta, au cerut unirea Principatelor sub garantia marilor puteri europene, adica ceea ce avea sa se intample abia la 1856-1859. A urmat ocupatia ruseasca si introducerea abia acum, la 1774, a fanariotilor ca agenti ai tarului in Principate, potrivit lui Karl Marx care a si fost cenzurat pentru vina de a fi dat reperele istoriei reale moderne a romanilor, ca istorie antiruseasca si antigermana.<br /> In conditiile in care, mai mult de 2/3 din teritoriul national era sub ocupatie straina, romano-germano-rusa ori otomana, Partida nationala, a invatat din gafa de la 1772-1773 si nu a mai proclamat niciodata Unirea deschis. Toate scrierile liderilor politici insa au invocat-o! La fel, dupa 1789, anul izbucnirii revolutiei masonice in Franta, toate programele asociatiilor carbonare sau fratiilor secrete romanesti! Oficial, Tudor nu a inscris-o in programul sau ea transparand discret in corespondenta cu moldovenii si din agitatia ardelenilor gata sa-1 aclame ca pe domnul lor de drept. La fel la 1848, Unirea apare doar in programele din emigratie, in scrierile si declaratiile individuale de presa, in aclamatiile marilor multimi, incat era limpede pentru toata lumea ca natiunea romana in intregul ei, din Carpatii Padurosi pana in Pind unde puteai ajunge, potrivit lui Balcescu, trecand tot ,,prin sate romanesti", de la Tisa la Nipru, ,,nu un popor", cum proclama grupul de la Cernauti ,,ci o natie puternica si de sine statatoare" visa si lupta peniru ceea ce Ion Cimpineanu, Dimitrie Filipescu, Aaron Florian, loan Trifu Marinescu, Eftimie Murgu, Damaschin Bojinca anuntasera la 1838. ,,o patrie libera si independents a tuturor membrilor raspanditi ai natiei"! ,,Un frumos unic, regat rotund cu hotare pe care parca le-a ridicat natura" scria Dimitrie Golescu... Un regat care sa se cheme ROMANIA, cerea in Parisul revolutionar, Costache Negri. Romania si nu altcum! Acesta era atunci visul romanilor! Dar pentru implinirea lui trebuia prudenta, o strategic inteligenta, deoarece adversarul era insasi Europa, unita in 1815 intr-o mare familie, sub o noua ordine, (cuvinte la fel de vechi ca si ambitiile pe care le ascund astazi ca si ieri) - Sfanta Alianta ai carei artizani erau exact cele doua imperii hoate de pamant romanesc - eel habsburgic si eel rus. ,,Era foarte primejdios pentru romani a proclama principiul de unire intre dansii la o epoca cand amandoua imperiile de care atarnau cea mai mare parte a lor erau inca puternice, nota Ion Ghica. Mai mult, sublinia Balcescu ,,ciocnirea de interese dintre marile puteri in aceasta parte a Europe! a facut ca nici una dintre ele sa nu se identifice cu problema unitatii romanilor". Ar fi deci timpul sa renuntam la legendele despre bunavointa unora sau altora fata de problema romanilor. Adversarul unirii noastre era intreaga Europa politica, interesata in zona iar aliatul - Europa celor ce-si revendicau libertatea si a celor ce doreau pastrarea satu-quo-ului.<br /> Tinand cont de realitate, generatia pasoptista a avut probleme in stabilirea tacticii adecvate. Cei mai putin profunzi, visau, ca de obicei. o actiune violenta, o ridicare generala armata care sa deschida portile Unirii si au organizat in acest scop un conclav secret la Manjina la 21 mai / 8 iunie 1848, dar ideea unei ,,actiuni generale a tuturor romanilor" sustinuta de emisarul lor Grigore Gradisteanu la Brasov, Sibiu, Fagaras si Alba-Iulia, a fost primita cu rezerve. Ardelenii sustineau calea parlamentara, reinviind planurile lui Petru Rares din 1542. - ,,Sa staruim ca sa facem, un congres general dintre toti romanii", ii scriau ei la 21 iunie 1848 lui Balcescu. In fine, grupul de la Cernauti inclina spre o solutie mixta, demonstrativ-violenta. Spre crearea in emigratie a unui ,,centru care, intemeiandu-se atat pe puterea armelor din tara, cat si mai vartos pe puterile din Transilvania si Banat, ar fi in stare sa faca manifestatii mult mai serioase si mult mai mantuitoare in intelegere cu Valahia".<br /> A prevalat solutia nationala, oferita de istorie, vechiul plan al lui Sofronie: ca prima „ chestie de viata si putere - unirea Principatelor deocamdata" explica Balcescu. In paralel, ii continua explicatia Andrei Saguna, urma sa se realizeze o ,,intrunire a tuturor romanilor din statele austriece intr-o unica natiune de-sine-statatoare", cu ,,un cap al natiei" si ,,unul bisericesc". O unire a tuturor romanilor din Republica Moldova, Transnistria, Bugeac, Basarabia istorica, Herta si fosta ,,Bucovina de Nord", am traduce noi astazi!<br /> ,,Cand deci cele doua mari grupuri de 4 milioane si de 3 milioane si jumatate se vor constitui unul alaturi de celalalt, cine le va mai putea impiedica sa se uneasca? Romania noastra va exista, deci!", concluziona Balcescu.<br /> In fata adversitatilor interne si externe, romanii trebuiau sa-si asume asadar si si-au asumat riscul intrarii intr-un conflict indelungat, sub amenintarea ca, daca nu li se vor recunoaste dreptul si dreptatea, acesti ultimi romani, uitati de istorie in Carpati, isi vor dezgropa armele paraginite - cum comenta un analist german - si vor provoca o explozie continentala, ducand la distrugerea celei de-a ,,n"-a Noi Ordini stabilite in favoarea acelorasi eterni profitori, de la caderea Romei si pana in epoca revolutiilor. Sa retinem deocamdata ca obiectivul generatiilor unirii a fost crearea unui stat numit ROMANIA si nu altfel. Acesta era si este numele real al poporului inca supravietuitor in aproape Intreg spatiul Europei central-rasaritene. Pe spatiul amintit si descris cu obiectivitate de Georg Soterius la 1714, ,,natio Romano-valahica" a lui Inochentie Micu, voia Romania nu Principatele Unite, nu Moldo-Vlahia, nu Moldo-Vlaho-Transilvania ci ROMANIA! Prin dreptul descinderii din vechea Romanie si cel dat de numele poporului care-si proclama intaietatea in casa construita de el insusi - Europa! Romania! Un nume pe care, nu intamplator istoricul si geograful Ioannes Tomka Szaszki il punea in circulatie in 1748, adica exact in perioada in care se inchega partida nationala din cele trei principate nord-dunarene si planul lui Sofronie, planul Unirii celei mari, un plan legat dintru inceput de cele doua puteri capabile sa unifice politic natiunea - puterea duhovniceasca a bisericii ortodoxe si puterea militara.<br /> Din pacate, planul Unirii,si angajarea romanilor in ceea ce am putea Batalia pentru Romania, au fost intuite de toti cei interesati, atat in plan intern, cat si pe plan international. Astfel, sasii faceau cunoscut, prin pana lui St. Ludwig Roth ca, ,,ideea unui imperiu daco-roman a cuprins mii de inimi', iar marele nostru adversar, magnatul Wesselenyi Miklos il avertiza pe Lajos Kossuth, cu mult inainte de 1848, sa nu declanseze revolutia ungara fiindca aceasta va duce la maturarea nobilimii unguresti si la victoria romanilor, deoarece ,,planurile lor si sperantele lor constau in unirea in viitor intr-o natiune si o tara, a tuturor populatiilor romane, de origine si limba comune. Ei vor sa unifice nu numai cele doua principate, dar pretentiile lor se intind de asemenea asupra numerosilor locuitori ai Bucovinei si Basarabiei, deci asupra acestor doua provincii din care prima fusese smulsa Moldovei cu 50 de ani inainte iar cea de-a doua numai in 1812. Iar pretentiile lor se intind de asemenea si asupra Transilvaniei si a partilor din Ungaria unde locuiesc romani." De aceea, pentru Wesselenyi, orice conllict violent de tip revolutie sau razboi era un pericol mortal, grabind unirea romanilor, care era inevitabila deoarece ,,In actuala epoca a nationalitatilor evoluate si in curs de evolutie, spiritul elevat al sentimentului national a inspirat de asemenea si pe oamenii si neamurile de origine si de limba romana. Acesti oameni, a caror origine si limba vin, in mare parte, de la marea ginta a Romei, oricat au fost de apasati si umiliti de opresiune si dominatie de-a lungul secolelor, nu si-au uitat niciodata cu totul nobila lor origine. Si acum ei simt cu putere ca un popor de cca. sapte milioane, care are o origine a lui, o limba a lui si chiar obiceiuri si un mod de existenta proprii numai lui, un popor care traieste pe un teritoriu al Europei, impartit, este adevarat, politic in mai multe parti, dar unitar sub aspect geografic, vast ca intindere si daruit de natura cu cele mai mari bogatii, poate avea un viitor al lui si se vede chemat la o existenta nationala" proprie. Wesselenyi recunostea asadar, unitatea spatiului romanesc, fiindca nu se nascuse inca fictiunea propagandistica a latrones gentium, numita ,,Bazin carpatic".<br /> Mai mult, in privinta drepturilor ancestrale asupra pamantului transilvan, la care renuntam cu usurinta uluitoare astazi, datorita stupiditatii sau inculturii in domeniul juridic, legiferand, sub lozinca repararii ticalosiilor comuniste, drepturi de uzufruct, de exemplu in privinta padurilor, datand din evul media, conditionate de obligatii militare, anulate de Franz Iosif in 1848, Wesselenyi era transant: romanii isi intemeiau, spunea el, pretentiile de unire politica, juridic, tocmai ,,pe drepturile lor de odinioara asupra pamantului, pe proprietatea originara niciodata pierduta ci numai limitata si restransa prin agresiune s uzurpare - si pe multe lucruri de acest gen".<br /> Kossuth avea sa-i inteleaga mesajul abia dupa infrangere, dupa ce, pana la confruntarea cu fortele imperiale si tariste, floarea trupelor revolutionare ungare fusese macinata de legionarii lui Avram lancu si luptatorii pentru unirea poporului slavon - fiii aceluiasi neam, vorbind aceeasi limba zisa sarbo-croata, condusi de banul Jellacic. Mult prea tarziu, meditand asupra erorilor, Kossuth, si-a dat seama ca nici o oculta si nici un plan globalizator nu pot izbandi, pentru ca ,,nu exista putere omeneasca care sa impiedice ca sentimentul, dorinta si instinctul (national) sa ramana vii in constiinta popoarelor"!<br /> In ceea ce priveste marile puteri europene grupate de la 1815 in acea "Uniune" menita "a reprima orice miscare de insurectionare", numita Sfanta Alianta, acestora nu le puteau scapa actiunea Partidei nationale romanesti, bazata pe vointa majoritatii populatiei si faptul ca intreg spatiul romanesc, datorita tensiunilor acumulate, se transformase intr-un butoi cu pulbere, care ameninta Noua Ordine postnapoleoniana. Un emisar polon, deci al unei natiuni care se afla intr-o situatie mult mai cumplita decat a noastra, fiind sfasiata si mghitita de vecini, facea public, la 1838, faptul ca ,,ideea unirii tuturor populatiilor romanesti sub acelasi sceptru ocupa toate inimile".<br /> Cat despre Germania, Imperiul Romano-German conlinuase ofensiva in spatiul romanesc rapind nordul Moldovei in 1775 si transformandu-1 in comitatul Moldovei de Nord pana in 1786 cand, pentru a masca furtul, in plan imagologic, serviciile speciale germane au inventat numele de Bucovina. Este drept, Napoleon a desfiintat Imperiul, intre 1806-1815 conturandu-se doua German ii - una gravitand in jurul Prusiei, iar cea de-a doua, cea austriaca, a Habsburgilor, fiind o Germanic pestrita, in care germanii erau minoritari, deoarece ingloba aproape toate teritoriile slave, romanesti si unguresti, rapite de defunctul Imperiu. Ambele erau ingrozite de planul romanilor despre care consulul prusac Rihtoffen, transmitea din lasi la 22 iunie 1848 urmatoarea nota informativa:<br /> Afirmarea romanilor din Transilvania ca natiune de-sine-statatoare va avea in mod necesar cele mai importante urmari asupra Principatelor Moldova si Valahia ca si asupra Bucovinei si poate si asupra Basarabiei, dinire care ultimele doua, odinioara provincii moldovenesti, apartindnd acum Austrici, respectiv Rusiei, sunt de nationalitate romana.<br /> Daca Transilvania ramane in aceeasi situatie de pana acum, la Ungaria si Austria, atunci s-ar putea ca romanii (cel mai numeros si in orice caz cel mai vechi neam din Transilvania , care pana acum a fost sclav al celorlalte trei natiuni, unguri, sasi si secui, sa fie recunoscuti ca a patra natiune prin superioritatea numericd a neamului lor si s-ar putea sa reuseascd sa impund revendicarilor lor la viitoarele diete... O nationalitate ajunsd in acest mod la o pozitie destul de compactd nu se va dizolva, fireste, intr-o nationalitate straind, ca cea a ungurilor, ci va voi mai curind Basarabia si Bucovina, s-au prezentat ca o populatie neamestecata de circa sapte milioane de romani.<br /> Aceasta tendinta a aparut deja la adunarea de la Blaj, la care s-participat masiv din toate partile romanesti... "<br /> Franta, sora noastra mai mare, ne tradase in 1807 si 1812 cand Napoleon i-a a dat verde tarului Alexandru I sa rasluiasca, sub numele de Basarabia, extins de diplomatia rusa de la zona litorala a Dunarii maritime, dintre varsarea Prutului si Chilia, initial intre Siret si Nistru, Cetatea Alba si Hotin - intreaga Moldova de la est de Prut, desi, fusese informata de consulul Ledoulx ca acolo traieste ,,0 singura natiune... Acelasi dialect, aceleasi obiceiuri, aceeasi religie, aceleasi resurse, totul este comun". Cel mai mare adversar era insa Rusia care a inteles ca nu poate ocupa dintr-o singura lovitura Principatele si, prin planul Prozorovski,a militat pentru divizarea Tarii Moldovei in doua parti egale sub numele de Moldova si Basarabia, si a Tarii Muntenesti tot in doua, Muntenia si Oltenia, care aveau sa fie ocupate, una dupa alta si transformate in gubernii. Un plan functional de vreme ce si in veacul XX, principiul enuntat de euro-germanul Leopold Kohr - ,,tot ce este mic este minunat", s-a materializat de doua ori prin impartirea Cehoslovaciei, care n-a avut inspiratia sa refuze numele compus, in doua state, si a Regatului sarbo-croato-sloven, care si-a zis prea tarziu Jugoslavia, tot de doua ori in sase natiuni spirituale.<br /> De aceea inspaimanta numele de Romania care, spre deosebire de Moldo-Vlahia, sau Moldo-Vlaho-Transilvania, nu lasa perspective redivizarii, presupunand un efort de Sisif spre a-i momi ulterior pe romani spre reregionalizare sau federalizare! Atentie deci la posturile noastre de televiziune care anunta ca ninge sau ploua nu in judetele, din centrul ori din estul tarii, ci intr-o Transilvanie sau o Moldova care nu mai exista demult pe harta politico-administrativa a Romaniei !<br /> Rusia era constienta ca ,,inceputul, religia, obiceiurile, si cea de un fel limba a salasluitorilor, precum si cele deopotriva trebuinte sunt indestule elemente de o mai indeaproape a lor unire, care, pana acum, s-au fost poprit" de vreme ce a introdus aceste cuvinte in Regulamentul organic. Si a facut-o inspaimantand Europa politica oculta a Sfintei Aliante cu mesaje de genul celui semnat de ministrul sau de externe Nesselrode: ,,factiunile unioniste stabilesc legaturi, organizeaza corespondente si lucreaza fara incetare ca sa pregateasca o rasturnare politica ce urmeaza, dupa planul lor, sa cuprinda nu numai Valahia si Moldova dar si toata partea din Transilvania si Banat unde locuieste o populatie de aceeasi origine". Circulara dupa circulara, trimise de la Petersburg, au informat pana la 1848 membrii Sfintei Aliante, ca societatile secrete romanesti, prin ,,emisari si afiliati" pregatesc o ,,rasculare al carui rezultat trebuie sa fie rasturnarea ordinei stabilite - tot de Rusia, prin Regulamentul Organic - si unirea celor doua principate intr-un singur stat, fara vreo legatura cu Rusia sau Poarta otomana". Temerea era atat de mare incat guvernul tarist s-a hotarat sa-l informeze si pe sultan la 19/31 iulie 1848 ca romanii vor un ,,regat daco-roman, un nou stat separat si independent, la formarea caruia cheama pe fratii lor din Moldova, Bucovina, Transilvania si Basarabia".<br /> In conditiile in care otomanii erau favorabili unui astfel de stat - obstacol in calea ambitiilor ruso-germane, Europa politica crestina, grupata in Sfanta Alianta, a contracarat prin metode coercitive, zdrobind cu armele orice incercare de insurectionare sau asasinandu-i pe lideri ca la 1821. Butoiul cu pulbere romanesc ameninta insa sa explodeze din moment in moment, astfel incat, cea mai interesata putere, Rusia a clacat si, la 21 iulie 1853, 80.000 de soldati rusi au ocupat prin surpindere Principatele.<br /> Astfel a murit noua ordine europeana introdusa de Sfanta Alianta, echilibrul geo-politic s-a prabusit si s-a declansat, din cauza romanilor si pentru romani, razboiul cunoscut sub numele de Razboiul Crimeii, un razboi ,,ivit in conditii asa de favorabile Principatelor noastre, incat imi vine sa cred - nota Alexandru Cretzianu - ca Providenta l-a provocat intr-adins pentru romani !<br /> In plin razboi, beligerantii, Anglia, Franta, Austria, apoi Turcia si chiar adversarul de pe campul de lupta, Rusia, s-au intalnit in secret la Viena in decembrie 1854 si martie 1855, principalul scop fiind discutarea soartei romanilor.<br /> Punandu-se de acord, ne-au oferit reparatii teritoriale (Cahul, Ismail si Cetatea Alba), garantia marilor puteri in fata suzeranitatii otomane si dreptul de a fi consultati in privinta organizarii interne. Nici un cuvant insa despre Unire! Dar, in pofida agentilor de influenta, a raspandirii cu generozitate a banilor lui Iuda si a manipularii Armaghedonilor de atunci, care au compromis alegerile, transformand efervescenta politica in stare revolutionara, adunarile au cerut in 1857 Unirea si, prin glasul lui Mihail Kogalniceanu, Unirea sub numele de Romania.<br /> Speriati, suveranii Angliei si Frantei au decis in secret la Osborne, la 6-9 august 1857, un simulacru de Unire pentru depasirea crizei si, sub presiunea lor, Conventia de la Paris a marilor puteri le-a oferit romanilor o unire de tip caragialesc. "Sa se uneasca, primim, dar sa nu se schimbe nimic!" Un asa-zis stat, pe ideea moldo-vlaha, nici macar o federatie, sub numele de: ,,Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei", cu doi domni, 2 guverne, 2 parlamente, 2 capitale, 2 armate s.a.m.d., avand in comun doar o comisie centrala de justitie si o curte de casatie la Focsani! In vederea alegerilor celor doi domni, banii tradarii si agentii de influenta s-au revarsat din nou asupra Iasilor si Bucurestilor dar natiunea a reactionat inteligent si in forta.<br /> Ambitiile Sturzestilor, Mihail si Grigore (tata si fiu), au fost spulberate, in noaptea de 3/4 ianuarie partida pro Romania impunand la Iasi canditatura colonelului Cuza care a fost votat pe data de 5 ian.<br /> La Bucuresti, I.C. Bratianu, ,,rosu" la data aceea si autor al unor articole despre inutilitatea clasei boieresti si obtinerea prin furt a proprietatilor de catre aceasta, a conceput alegerile, pentru infrangerea celor ce faceau atunci jocul Europei impotriva Romaniei, ca pe o operatie militara. 30.000 de bucuresteni ridicati la ordinul sau de fostul tribun pasoptist N.T. Orasanu si tarani adusi din satele vecine de fostul deputat-taran Mircea Malaieru, au ocupat Dealul Mitropoliei scandand ,,Jos aristocratii" si ,,Traiasca Unirea!" Aceasta ,,mare vie ale carei valuri abia se puteau misca si care amenintau sa navaleasca pe usi si pe ferestre in Camera ca sa-si sustina drepturile" a spulberat sperantele partidei pro Europa marilor puteri de a-si impune candidatul: Barbu Stirbei sau Gheorghe Bibescu. La 11 dimineata, in ziua de 24 ianuarie, cu 64 de voturi, Cuza a fost ales si la Bucuresti, pentru ca ambitiile si lacomia diversilor cavaleri ai Apocalipsei romanesti au fost invinse de frica de moarte. Dand socoteala Austriei, prin consuluI Eder, conservatorii declarau ca n-au putut face nimic fiind ,,convinsi ca n-ar fi parasit in viata sala de sedinte".<br /><br /> Elaborat dupa 1683, enuntat la 1769, perfectat in anii 1848-1850, planul Unirii incepea asadar sa se deruleze. ,,Am inceput domnilor, abia am inceput, dara nu am terminat, ramane sa continuam si sa terminam!"- anunta liderul Partidei nationale pro Romania din Ardeal, Timotei Cipariu, in timp ce in Principate, Cuza prelua conducerea bataliei pentru Romania, unificand, simbolic, misiunile diplomatice ale Moldovei si Munteniei la Constantinopol. Inghitind pacaleala romanilor, Rusia, Anglia, Franta, Prusia si Sardinia au recunoscut la 1 aprilie dubla alegere a lui Cuza, in schimb Austria si, sub presiunea ei Turcia, abia la 25 august/6 septembrie 1859. Supralicitand, domnitorul a infaptuit uniunea vamala in vara lui 1860, a deschis prima agentie diplomatica unica la 26 august la Paris si a incheiat, in scopul consolidarii recunoasterii, prima conventie internationala la 3/15 decembrie 1860 - Conventia Telegrafica cu Rusia.<br /> Pentru a contracara planul Unirii aflat in derulare, Habsburgii s-au reorientat spre aristocratia ungureasca, au redat Transilvaniei, in scopul destabilizarii Partidei nationale romane - statutul de stat autonom la 8/20 octombrie 1860 dar, in fata cererilor formulate de aceasta la Timisoara, la 18 noiembrie, de unire a Transilvaniei cu Banatul, au decis, la 15 decembrie 1860, alipirea Banatului la Ungaria, pentru impiedicarea inchegarii, conform planului Unirii, in varianta Balcescu-Ghica-Saguna, a celui de-al doilea ,,mare grup" romanesc de ,,3 milioane si jumatate".<br />Intors in acest timp de la Istanbul, unde fusese primit cu onorurile cuvenite unui suveran, Cuza a dat, la 24 ianuarie 1861, Legea pentru infiintarea curtii unice de casatie si justitie si, a trecut, cu acceptul Portii, la pregatirea marelui moment -proclamarea Romaniei.<br />La 20 noiembrie/ 2 decembrie 1861, in urma aprigelor dezbateri ale marilor puteri, a sosit din capitala otomana firmanul care admitea unificarea administrativa si politica, semnand deci decesul celor hotaratc la Osborne si la Paris. Cu un amendament insa, impus Portii de Austria - Unirea reala sa dureze doar pe timpul domniei lui Cuza, dupa care ar fi urmat iarasi alegeri pentru 2 domni, 2 parlamente, s.a.m.d. Interpretand in stilul sau si in interesul natiunii documentul, la 3/15 decembrie 1861, Cuza anunta la deschiderea camerelor ca: ,,Inalta Poarta precum si toate puterile garante" accepta Unirea Principatelor ,,care va fi asa cum Romania o va decide"! Iar la numai o saptamana dupa prima utilizare oficiala a numelui de Romania, a urmat suparatoarea - pentru Europa ocultelor politice - Proclamatie catre tara din 11 decembrie 1861: ,,Unirea este indeplinita, nationalitatea romana este intemeiata!... Alesul vostru va da astazi o singura Romanic" Termenul de Principatele Unite era asadar inmormantat si, odata cu el, dispareau in istorie, topindu-se in Romania, Muntenia si Moldova! Si inainte ca Europa sa reactioneze, la 22 ianuarie 1862, a fost instalat la Bucuresti primul guvern al Romaniei, iar la 24 ianuarie 1862 si-a deschis lucrarile primul Parlament al Romaniei care a votat ca Bucuresti sa devina capitala unica a statului numit Romania.<br /> La 11 decembrie 1861, cea mai importanta etapa a Bataliei pentru Romania, s-a incheiat asadar prin victoria romanilor si includerea pe harta Europei, in locul Moldo-Vlahiei a unui stat care sa poarte numele poporului. Au urmat, conform planului, cunoscut de adversar dar imposibil de contracarat, proclamarea independentei noului stat la 9 mai 1877, unificarea Dobrogei istorice in doua etape (1878 si 1913), intrarea cu trupe in Transilvania in 1916 si unificarea in 1918, in conformitate cu dreptul popoarelor, recunoscut pe plan international a tuturor teritoriilor rapite de Rusia, Imperiul Romano-German sau statele succesoare acestuia din urma, Imperiul Austriac (din 1806) si Imperiul Austro-Ungar (din 1867): Moldova de Rasarit (botezata de rusi in 1807 Basarabia si rapita in 1812, Moldova de Nord rapita in 1775 si botezata de germani Bucovina (1786), Maramuresul, Partiumul pana la Tisa, Transilvania si Banatul intreg.<br /> Chiar daca marile puteri au incalcat prin tratatele de pace din 1919 si 1920, actul de vointa al natiunii romane infaptuit la Chisinau, Cernauti si Alba Iulia, impunand corective frontaliere in vest si sud-vest, putem concluziona ca, la 1 decembrie 1918, Batalia pentru Romania a fost definitiv castigata! Se pune intrebarea de ce Romania a rezistat in timp ce, in decursul a numai 80 de ani, Cehoslovacia si Regatul sarbo-croato-sloven, devenit prea tarziu Yugoslavia (1929) au fost de doua ori spulberate? Pentru ca cele doua popoare vecine nu au avut o generatie Cuza, care sa aiba intelepciunea sa-si inghita urile, ambitiile si parerile "de mana a doua", sa se tina "hotarat si uniti sub marele si nobilul steag al Unirii" si, mai ales sa refuze darul otravit al marilor puteri si fortelor oculte, interesate - ideea pseudostatului federativ. O idee care inca ne da tarcoale, otrava invaluita intr-un limbaj pseudoeuropean reusind in numele marilor interese, sa suceasca mintile unor Voronin, Barba, Gherman si Savescu, in directia faramitarii, nu a statului ci a poporului roman, prin proclamarea existentei unui asa-zis popor "moldovean", al altuia "vlah", a unuia "transillvanean" sau chiar "dac". Si, fapt la fel de grav, reusind, pe baza lipsei de cultura a reprezentantilor media, sa acrediteze ideea persistentei unor realitati istorice de mult disparute. De pilda, posturile noastre de radio si televiziune, deschid calea federalizarii atunci cand, la buletinele meteo, intr-o Romanie unitara impartita in judete, anunta ca in Moldova sau in Muntenia, ploua. Acestea au disparut pentru romani la 11 decembrie 1861, cand pe harta lumii a aparut Romania. Chiar daca Stalin, in scop clar antiromanesc, a inventat, pe pamant romanesc furat, o Moldova Socialista transnistreana in 1924 si o alta, tot pe pamant romanesc furat, in 1940 ! Nici in Dobrogea nu ploua, pentru ca aceasta s-a topit in Romania in 1878, iar in Banat, Crisana, Maramures si Transilvania nu ninge, fiindca acestea si-au incetat existenta regionala, separata la 1 Decembrie 1918. Asadar, deocamdata, atat in judetele din centrul tarii, cat si in cele din est, vest, sud sau nord este vreme frumoasa! Doar in Romania de Est, la Chisinau, apele sunt iarasi tulburate!<br /><div style="text-align: right;"><span style="font-weight: bold;">Mircea Dogaru</span><br /></div></div>Administratorhttp://www.blogger.com/profile/03791660571700863396noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-4335014674134285826.post-32150906339243969822009-05-14T04:50:00.000-07:002009-05-17T15:24:43.514-07:00Un român pe tronul Ungariei "Ştefan cel Sfânt" (997-1038)<div style="text-align: justify;"><a style="" onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}" href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj83T4kugL2UmUeFwTl24KnkoGV8N59IA71a3QngvsHBbIZeT8vaR6ogF8v6EOguJZN7Z2AzMbGE8hORG5YsDDoFgM58WCa1EQYiaqb0CCbHtbs6OgtBq7yh26ie6CvF1btdF4sVZzM8Q/s1600-h/Voievodate+si+Cnezate+Romanesti+Nord+Dunarene+in+secolele+X-XIII.gif"><img style="margin: 0pt 10px 10px 0pt; float: left; cursor: pointer; width: 200px; height: 141px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj83T4kugL2UmUeFwTl24KnkoGV8N59IA71a3QngvsHBbIZeT8vaR6ogF8v6EOguJZN7Z2AzMbGE8hORG5YsDDoFgM58WCa1EQYiaqb0CCbHtbs6OgtBq7yh26ie6CvF1btdF4sVZzM8Q/s200/Voievodate+si+Cnezate+Romanesti+Nord+Dunarene+in+secolele+X-XIII.gif" alt="" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5335646493082522178" border="0" /></a>Referitor la istoria românească a anilor 1002-1003, izvoarele scrise semnalează consumarea unui violent conflict armat care a opus proaspăt unsului rege "de Unguar" (25 decembrie 1001) Ştefan "cel "Sfânt" (997-1038), pe "Geula cel Tânăr" (Gyla, Jula, Gelu etc., al gestelor ungureşti, adică Iuliu), dinastul de la Bălgrad (Alba cetate a lui Iuliu, Alba Iulia). Acesta era urmaş al unificatorului întregii "Ţări de dincolo de Codru" (Silvania), ţară numită "Ultrasilvana" şi, ulterior, şi "Vlachia Tan Siuana" (Codex Latinus Parisinus) - "Geula" cel Bătrân. "Ultrasilvana" devenise, de la jumătatea veacului X "un regnum latissimum et opulentissimum" (Chronicon Pictum Vinbodonenese), o mare TARĂ a românilor, unificată de "marele şi puternicul duce" ("dux magnus et potens") "Geula cel Bătrân", un ducat, pe care atât arheologia, prin lipsa oricăror urme maghiare în a doua jumătate a veacului X (dr. Radu Heitel), cât şi izvoarele narative (Chronicon Pictum, Anonymus), îl conturează ca pe un stat ("regnum") independent! Întradevăr "Geula (Iuliu) cel Tânăr" moştenise ereditar nu numai "domnia peste întregul regat al Ultrasilvaniei), ci şi duşmănia "Ungurilor care locuiau în Pannonia" (deci, la vest de Tisa, fluviul ajuns hotar al ducatelor româneşti cu eterogenul ducat "de Unguar"). Cauzele adânci ale conflictului fiind cunoscute, întrucât, prin moartea lui "Gelu Românul" (c. 901), a cel "dux Blachorum" din centrul Transilvaniei (Anonymus), rezistenta românilor intracarpatici în faţa noului val de migraţie, departe de a înceta, se accelerase, pe măsura împlinirii procesului de unificare teritorială între Carpaţi Orientali, Meridionali, Mureş şi Tisa, rămâne de stabilit motivatia imediată a agresinii ungare din 1002.<br /></div><div style="text-align: justify;"> Potrivit gestelor, adversarul lui "Geula cel Tânăr", Ştefan "cel Sfânt" se trăgea, pe linie paternă, din româno-maghiarul Toxun (nume pecenego-cuman, pătruns deja în onomastica românească, sub forma Toxabă). Acesta era nepotul lui Arpad - şi avea un fizic singular printre maghiarii finici şi turcicii care-i însoţeau, fizic moştenit de la mama sa, fiica lui "Menumorut" - ducele Bihorului (între Tisa şi Carpaţii Occidentali): "ochii frumoşi şi mari", "părul negru şi moale" căzând în "plete de leu". Era aşadar fiul fiicei lui "Menumorut" şi al metisului maghiaro-român Zulta (Zulta provenea din căsătoria lui Arpad cu fiica creştină a lui "DUCA" din Ţara Unguarului, cucerită de maghiari după fixarea lor în regiunea numită cu un cuvânt din limba locului - "muncă" - "Muncaci"). Toxun fusese căsătorit de mama sa româncă cu o "femeie din Ţara Cumanilor" (nume dat în epocă teritoriilor româneşti din Transilvania intracarpatică şi de la est şi sud de Carpaţi). Era, mai mult ca sigur, şi ea, o româncă sau româno-cumană ortodoxă, de vreme ce şi-a botezat unul dintre fii, în rit ortodox, "Mihail", iar acesta, la rândul său, avea să-şi boteze copiii "Vasile" şi "Vladislav". Toxun a lăsat moştenire "ducatul Ungariei primului născut" - "Geysa".<br />Tot preferinţele mamei i-au adus probabil noului duce ca soţie pe una din fiicele lui "Geula" (Iuliu) cel Bătrân, tatăl (sau bunicul) lui "Geula cel Tânăr", "Sarolt" în ungureşte (Saroltha). Lăsând la o parte faptul că numele "Geula" (Gyla, Gelou) al documentelor este des întâlnit în onomastica şi toponimia românească sub formele de Gelu, Giulea, Giuliţa, Giuleşti, Jula, Julea etc., ascunzându-l cu certitudine pe Iuliu, interesant este faptul că "Saroldu" - "Saroltha" şi cumană si, respectiv maghiară, s-ar putea traduce prin "Oltul alb" sau "pământul udat de apa Oltului" ("sar" - "noroi", pământ îmbibat cu apă), într-un cuvânt "Tara Oltului". Cum "Geisa" nu se putea căsători cu acel străvechi teritoriu de autonomie românească al viitoarei Transilvanii, este de presupus că a peţit-o pe fiica ducelui (voievodului) său, Iuliu cel Bătrân, cel care, iesit din Ţara Oltului avea să-şi stabilească reşedinţa la Bălgrad - Cetatea Albă, dându-i numele său Alba lui Iuliu - Alba Iulia. O fiică al cărui nume nu s-a păstrat, fiind înlocuit ca de atâtea ori în cronici cu cel al regiunii de bastină! Tradiţia ne informează în plus că "Sarolt" scria cu litere "morave", deci cu literele chirilice ale alfabetului recent adoptat de români, odată cu limba slavonă ca limbă liturgică şi că a construit la Veszprem o catedrală care seamănă izbitor cu rotonda-baptisteriu ridicată în 947 de tatăl său la Alba Iulia. De asemenea, şi-a botezat fiul, născut în anul 969, în ritul şi în limba sa, "Waic" - Voicu, nume semnificativ, care apare până târziu în veacul XV în actele cancelariei ungare cu eticheta apartenenţei etnice ("Vaik Olachis"). Botezatului Voicu i s-a mai spus în limba poporului pe care avea să-l conducă - cel ungar, aflat în plin proces de formare, din fragmente etnice distincte (cazari, pecenego-cumani şi bulgari, turcici, slavi, romanici şi români, germanici din Pannonia etc. în jurul componentei catalizatore finice, maghiare) şi "Bela" (derivat din germanicul Adalbertus).<br />Ulterior, prin trecerea la catolicism, Voicu avea să fie rebotezat Ştefan. De unde cele două braţe ale crucii sfântului Ştefan, simbolizând cele două botezuri. Braţe care sunt paralele cu solul când teritoriile revendicate de revizioniştii unguri sunt în cuprinsul Ungariei şi oblice când se află în stăpânirea băştinaşilor români sau slavi (slovaci, sloveni, croaţi, bosniaci, sârbi). Cazul actual! Este semnificativ, în acest context, faptul că Voicu, în semn de veneraţie, pentru Deodatus - cel care "împreună cu sfântul episcop Adalbert din Praga" l-a rebotezat "Ştefan" şi i-a adus ca dar din partea papei nu coroana (aceasta fusese dăruită de Bizant) ci titlul regal - îl va numi pe acesta, în româneşte, ca pe un părinte spiritual al său - "TATĂ" (Chronicon Pictum Vindobonense). De unde, spune Cronica Pictată de la Viena numele mănăstirii TATA şi al tuturor pământurile acordate lui Deodatus (ex. "Tátabanya"). Din moment ce în textul latin apare cuvântul românesc TATĂ, ca echivalent al lui părinte (pater) este de prisos să mai subliniem că "Szent Istvan" avea ca limbă maternă ROMÂNA pe care o vorbea în familie şi la curte.<br />Pretenţiile regelui Voicu-Ştefan asupra Transilvaniei nu puteau decurge, aşadar decât din calitatea sa de român şi invocarea drepturilor mamei sale, a însăşi originii sale voievodale româneşti. Venind însă în fruntea unei oştiri străine, Voicu-Ştefan avea să întâlnească fără rezistenta stăpânilor de drept ai pământului intracarpatic, românii, conduşi de fratele ori nepotul româncei "Sarlot" - românul Iuliu ("Geula") cel Tânăr, urmaşul legitim al unificatorului Transilvaniei, "Geula" (Iului) cel Bătrân (vezi Anonymus, p. 96, 121, 123 şi Chronicon Pictum, p. 146, ed. G. Popa Lisseanu; M. Bogdan, Românii în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1941, Anexa 3, p. 225-226). Aşadar la 1002-1003 s-a consumat un conflict dinastic similar celui care avea să-i opună pe regii Franţei regilor britanici, în "Războiul celor o sută de ani", mişcând interesul căpeteniilor militare din Pannonia pentru acapararea drumului sării de pe Mureş şi a principalelor bogăţii ale solului şi subsolului transilvan. Pretenţiile românului Voicu, metamorfozat în ungurul "Szent-Istvan" a stat la baza îndelungatei agresiuni a regilor de la Budapesta asupra TĂRII româneşti intracarpatice. Agresiune motivată prin revendicarea de către aceştia a moştenirii lor româneşti şi concretizată, după trei secole de confruntare, prin tratatul de la Seghedin, din 1310, când voievozii Transilvaniei, înapoind coroana lui Voicu - Stefan, pe care o câştigaseră prin luptă, recunosc, în urma falimentului dinastiei româno-maghiare a Arpadienilor, suveranitatea noului rege, întemeietor de dinastie, franco-italianul Charles I Robert d'Anjou (1308-1342), care nu putea înţelege relaţiile dintre state decât în manieră occidentală, ca relaţii între dinasti raportaţi ierarhiei dominate de împăratul romano-german şi papă.<br /></div><div style="text-align: right;"> <span style="font-weight: bold;">Dr. Mircea Dogaru </span> </div>Administratorhttp://www.blogger.com/profile/03791660571700863396noreply@blogger.com124tag:blogger.com,1999:blog-4335014674134285826.post-73897556638973560972009-05-09T03:15:00.000-07:002009-05-23T05:51:41.180-07:00Scrisoarea lui Ion Antonescu către Brătianu<div style="text-align: justify;">"A mă fi oprit pe Nistru şi a retrage forţele din Rusia înseamnă pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-o dată totul, toate sacrificiile făcute la trecerea Prutului, acţiune în contra nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pe vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm şi avem datoria sacră să luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le mai lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi copiilor noştri; în sfârşit, însemnează din cauza nestabilităţii şi feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic - şi aceasta este cea mai mare crimă - a asigura ţării în viitoarea <span style="font-weight: bold;">comunitate europeană</span> o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală. Gestul pe care mi-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jidanii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinii, a liniştii, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului. Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare, al unui om de stat nu numai inconştient, dar nebun."<br /><span style="font-weight: bold;">29 octombrie 1942</span><br /><span style="font-style: italic;">preluat din cartea "Basarabia în timpul celui de-al doilea război mondial" de Anatol Petrencu</span><br /></div>Administratorhttp://www.blogger.com/profile/03791660571700863396noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-4335014674134285826.post-1105821065375945162009-05-08T08:40:00.000-07:002009-05-17T15:25:25.003-07:00"Din ordinul meu şi pe a mea răspundere, deschideţi focul!”<div style="text-align: justify;">La 23 august 1939, împăraţii Răsăritului şi Apusului şi-au dat mâna încheind, prin intermediul miniştrilor lor de externe, Molotov şi Ribbentrop, un “pact de neagresiune” care prevedea, în secret, împărţirea Europei. Unul (Adolf Hitler) îşi adjudeca, în numele “uniunii europene” naţional-socialiste, partea occidentală şi centrală a continentului, celălalt (I.V. Stalin), în numele “uniunii europene” comuniste, Răsăritul şi partea central-răsăriteană. O frontieră a ruşinii brăzda harta Lumii Vechii, de la Nord spre Sud, smulgând Finlandei regiunile estice, desfiinţând Ţăril<a style="" onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}" href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgg35xKQPyNFGtn9GJ7HRQ7EQrja2Fe9aKikvZpcrnOYqtB6aSkYME0nvz7W1nFAMAIMWLlJWYsfrDAXNbihYR50QZNWxZW__COdMtVRRHTmlv0uv0I-lBZKs8qU7kfVq1wL8vXuWFEtQ/s1600-h/bess-fum.jpg"><img style="margin: 0pt 10px 10px 0pt; float: left; cursor: pointer; width: 400px; height: 288px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgg35xKQPyNFGtn9GJ7HRQ7EQrja2Fe9aKikvZpcrnOYqtB6aSkYME0nvz7W1nFAMAIMWLlJWYsfrDAXNbihYR50QZNWxZW__COdMtVRRHTmlv0uv0I-lBZKs8qU7kfVq1wL8vXuWFEtQ/s400/bess-fum.jpg" alt="" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5333478941064491906" border="0" /></a>e Baltice, împărţind Polonia în două şi pulverizând România Mare. Ruşii pretindeau nordul şi estul Moldovei, arbitrar denumite de “hoţii de pământuri” ai veacurilor precedente “Bucovina” (în 1786) şi “Basarabia” (în 1807), urmând să dispună, în favoarea satelitului lor, Bulgaria, şi de Dobrogea, iar germanii, interesaţi de petrolul românesc, dar şi de menţinerea în Axă a celui ce se declarase primul “fascist” al lumii postbelice, bătrânul amiral de Bálaton, Miklos Horthy aveau libertatea de a decide în privinţa restului.<br />Urmare a trocului de popoare din august 1939, în prima jumătate a lunii septembrie 1940, Polonia a fost invadată de armatele nazisto-sovietice, Finlanda şi Ţările Baltice cotropite de ruşi. Marea Britanie şi Franţa au declarat război celor doi agresori pe care Societatea Naţiunilor i-a condamnat. În aceste condiţii, România a primit notele ultimative din 26 şi 27/28 iunie 1940 şi sub presiunea Germaniei, regele Carol al II-lea (1930-1940) şi miniştrii săi au cedat. Pentru armata română a început umilinţa retragerii fără un foc de armă de la hotarele întemeiate de Muşatini şi, în acelaşi timp, calvarul. Pentru că bandele de cazaci şi trupele regulate ale “Armatei Roşii” nu au respectat nici măcar termenul de 4 zile, impus de Moscova, hărţuind trenurile regimentare, batjocorind, în scopul provocării, ofiţerii şi trupa. Şi nu au respectat nici măcar noua linie de frontieră impusă tot de Moscova, depăşind-o şi înaintând pas cu pas în adâncimea teritoriului. Aşa a căzut, în Nord, Herţa şi invadatorul şi-a început înaintarea spre Putna şi Suceava, localităţile-simbol ale mândriei şi vitejiei de odinioară ale românilor, în epoca marelui Ştefan. De nestăvilit, pentru că la Bucureşti îşi făcuse loc deruta, frica şi trădarea! Regele nu a îndrăznit să reacţioneze, guvernul nici atât, astfel că, de la ministrul de război nevenind nici un ordin, Divizia 7 a generalului Stavrat şi-a continuat retragerea spre nicăieri. Unde s-ar fi oprit invadatorii, stimulaţi de obedienţa generalilor, de trădarea oştirii române de către elita politică, numai Dumnezeu ştie! Din fericire pentru un popor în al cărui cod genetic este înscrisă supravieţuirea, în astfel de momente apar Eroii! Adevăraţii eroi, cei cărora le datorăm parte din însăşi fiinţa noastră, cei care-şi fac mai mult decât datoria, dovedind că şi românii pot supune voinţei lor vremurile, dar care nu pătrund în cartea de aur a istoriei neamului pentru că impostura şi ticăloşia, neputând suferii comparaţia, fac tot ce pot spre a le arunca numele în uitare! Curajul lor fără egal rămâne să fie povestit urmaşilor de către martori, dacă aceştia au şansa să supravieţuiască.<br />Un astfel de erou a fost atunci maiorul Valeriu Carp, comandantul Batalionului 3 din Regimentul 16 Infanterie al Diviziei 7, cel care şi-a asumat o răspundere pe care nici comandanţii regimentului şi diviziei, ministrul de război, guvernul şi regele nu au îndrăznit să şi-o asume. Aflat în ariergardă, a lăsat regimentul să-şi continue ruşinoasa retragere şi, cu de la sine putere, a ordonat ofiţerilor batalionului său: “De aici nu ne mai retragem! Peste Putna nu se trece! Mergeţi la unităţi, organizaţi-vă poziţii de apărare şi, dacă ruşii mai înaintează un pas, DIN ORDINUL MEU ŞI PE A MEA RĂSPUNDERE, deschide-ţi focul!” Astfel, “mareea roşie” a fost oprită cu foc pe aliniamentul care a devenit, în Nord, graniţa României, aliniamentul Valeriu Carp. Incidentul odată produs, ameninţând să se transforme în scandal internaţional, ruşii au trebuit să cedeze. Un ofiţer oarecare, un comandant de batalion, a decis astfel, în locul politicienilor şi capilor armatei, oferindu-ne o frontieră şi scăpându-ne de ruşinea de a vizita astăzi, cu paşaport, mormântul lui Ştefan cel Mare!<br />Pentru curajul său maiorul Valeriu Carp a fost declarat de sovietici şi a rămas până astăzi... criminal de război!<br />I s-a atribuit vina de a fi judecat ulterior, condamnat şi executat, în conformitate cu legea marţială, două duzini de cetăţeni români trădători, care i-au întâmpinat cu pâine şi sare pe invadatori, au atacat trupele române, acţionând ca o coloană a V-a sovietică. Din nenorocire făceau parte din categoria “supraoamenilor”, a adepţilor unei anumite religii care le permite să se considere mai oameni decât oamenii. Nimic nou sub soare! Vlad Ţepeş a executat 341 de catolici şi a rămas până astăzi simbolul Satanei. Gabriel Bethlen şi Ştefan cel Mare au tras în ţeapă mii de români ortodocşi, în Transilvania şi Muntenia şi, ultimul, zeci de mii de tătari şi nimeni nu s-a sesizat, dovadă că, în ochii unora, nu suntem toţi egali în faţa lui Dumnezeu! Cei care l-au acuzat pe maiorul Carp de moartea agenţilor lor sunt aceiaşi cu cei care, chiar în acele zile, au atras, sub pretextul acordării dreptului de strămutare în România, populaţia străvechilor sate româneşti de pe Siret şi Siveţel (Tărăşeni, Suceveni, Bănila, Poiana Mare, Boian, Igeşti, Cireş, Adâncata, Hliboca, Volcineţ, Crasna, Ciudei, Sinăuţii Vechi, Bahrineşti etc.) la Fântâna Albă (Belaia Kriniţa) şi i-au masacrat fără milă. Dar ce contează, în cumpăna justiţiei lumii “civilizate”, 15.000 de români, populaţie civilă, bărbaţi tineri şi bătrâni, femei, copii, ucişi pentru singura vină de a se fi născut români, pe pământul strămoşilor lor, în comparaţie cu 20-25 de terorişti “aleşi”, reprezentanţi ai Dumnezeului-BAN?<br />Exonerat de răspundere de Conducătorul României şi el recomandat încă memoriei colective drept “fascist” şi “criminal de război”, pentru vina de a fi încercat să ne apere “sărăcia şi nevoile şi neamul”, maiorul Valeriu Carp a avut şansa pe care o au numai eroii autentici - aceea de a cădea în luptă pentru patria sa, în iulie 1944, la Paşcani. Neputându-se răzbuna pe trupul său, neputându-l executa sau târî prin gulag-uri pe cel ce le interzisese, prin gestul eroic de a nu se conforma ordinelor primite, înaintarea în adâncimea teritoriului românesc, bolşevicii s-au răzbunat pe amintirea sa. Pentru 55 de ani, Valeriu Carp a fost aruncat în uitare! Şi ar fi fost poate, asemeni multor eroi autentici, definitiv şters din memoria colectivă a neamului său, intoxicat cu “eroi” de teapa unui Filimou Sârbu, I.M. Pacepa sau Mircea Răceanu, dacă un bătrân şi suferind veteran de război, astăzi în vârstă de 86 de ani, pe vremea aceea tânăr locotenent, în subordinea maiorului Valeriu Carp, nu şi-ar fi adunat ultimele puteri, pentru a-şi aşterne pe hârtie, amintirile, în folosul generaţiilor tinere, născute spre neşansa lor în minciună, hrănite cu iluzii şi promisiuni deşarte de adepţii lui Iuda.<br />În ianuarie 1999, colonelul(r) Ioan Ambrosă îşi publica parţial memoriile la Editura “Fiat Lux”, unul dintre punctele forte ale lucrării sale - “Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul” - fiind relatarea odiseei maiorului Valeriu Carp. Ca “Motto”, bătrânul cavaler ne transmite în cuvinte simple o constatare tulburătoare, care se constituie într-un adevăr de un cumplit tragism pentru militarii români ai tuturor timpurilor: “Celor ce şi-au servit cu credinţă patria, dar au fost lipsiţi de recunoştinţa ei”. Iată de ce, tocmai pentru a repara această nedreptate într-un caz concret, cu valoare de simbol pentru toţi aceia care mai simt româneşte, am scris aceste rânduri, în atenţia colegilor de generaţie şi a camarazilor de front ai maiorului Valeriu Carp. “Asociaţia Naţională Cultul Eroilor” are datoria de onoare de a face postum dreptate, în pofida a ceea ce ar putea spune diverşi senatori din SUA, CSI, Insulele Capului Verde sau Bangladesh, în cazul Valeriu Carp!<br />Armata română îşi va recăpăta demnitatea pe care i-au terfelit-o elita politică în vara anului 1940 şi nu numai, abia atunci când singurul militar şi român care a avut curajul să-şi asume în acele clipe de cumpănă, răspunderea unei decizii româneşti îşi va primi locul pe care-l merită, în galeria eroilor autentici ai neamului! Abia atunci când bustul maiorului Valeriu Carp va străjui hotarul pe care el l-a fixat şi apărat, pentru NOI, cei de astăzi, împotrivindu-se, ca David lui Goliat, celui mai cumplit flagel al secolului XX!<br /><div style="text-align: right; font-weight: bold;">Colonel dr. MIRCEA DOGARU <br /></div><br /></div>Administratorhttp://www.blogger.com/profile/03791660571700863396noreply@blogger.com28tag:blogger.com,1999:blog-4335014674134285826.post-46024218012979561492009-05-04T08:21:00.000-07:002009-05-17T15:25:47.996-07:00Poporul de împăraţi din ţara nimănui<a style="" onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}" href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiN-pjgk6XjfLH0odZ8j72iqiU3QaLjjbs3ntGZ4Q4mAtTzmCLsfqe7CUg6kwMAhIgDY-CtJV3Y14w5GftWZ-uNxuRREDepV4-bi2aZ724eGBvsHiDaMFn7gNRlPVsHsha86dIKu_Q2gg/s1600-h/340x.jpg"><img style="margin: 0pt 10px 10px 0pt; float: left; cursor: pointer; width: 136px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiN-pjgk6XjfLH0odZ8j72iqiU3QaLjjbs3ntGZ4Q4mAtTzmCLsfqe7CUg6kwMAhIgDY-CtJV3Y14w5GftWZ-uNxuRREDepV4-bi2aZ724eGBvsHiDaMFn7gNRlPVsHsha86dIKu_Q2gg/s200/340x.jpg" alt="" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5331990394130052354" border="0" /></a><div style="text-align: justify;">Astăzi popoarele care au dăruit lumii marile civilizaţii, ori au dispărut (sumerienii, perşii, vechii egipteni, incaşii, ...) ori, comparativ cu gloria trecută, vegetează (grecii, italienii, olandezii, spaniolii, portughezii, englezii, turcii, arabii etc.) NOI cei născuţi din ciocnirea a două civilizaţii care au modelat faţa Lumii Vechi, traco-dacă şi romană, nu am avut încă momentul nostru de strălucire. Ba parcă, cel puţin teritorial, trăim într-un regres continuu! Suntem un popor “născut bătrân”, sau “neterminat”, spun unii, “popor vegetal”, proclama altii ! “Străinii sunt de vină” şi faptul că ne-am născut în “calea răutăţilor”, proclamăm NOI ! Sau “greaua moştenire a trecutului” susţine fiecare generaţie lamentându-se că “nu sunt vremurile sub oameni, ci bietul om sub vreme” şi refuzând să priceapă că omul nu poate fi “sub vremi” ci tot sub oameni, sub alţi oameni care au avut tăria să-şi supună vremurile. Şi niciodată nu ne-am pus întrebarea de bun simţ.. “Dar NOI, NOI chiar nu avem nici o vină” ? Străinii ne resping pentru că au ceva cu NOI, sau pentru că nu pot să ne înţeleagă ? Dar, NOI, NOI îi înţelegem oare ? Am făcut ceva concret să-i înţelegem şi să ne facem înţeleşi ? Îi vorbim străinului, adesea copilul său chiar nepotul nostru, la scara istoriei, în limba lui şi pe coordonatele mentalului lui, sau în limba noastră pe coordonatele gândiri, noastre întortocheate, de griji bătrân şi sfătos chiar şi când cere ?.<br />Se împacă vreunul din NOI cu ideea de a fi doar simplu soldat al datoriei şi nu un Napoleon genial în toate, gata să găsească soluţii şi să dea sfaturi oricui, la orice, oricând şi în oricare împrejurare ? Se simte vreunul din NOI în stare să primească lecţii, nu numai să dea ? Vrem cu adevărat să învăţăm despre şi de la alţii şi să-i învăţăm, la rândul nostru, câte ceva, despre NOI ? ştim şi dacă ştim, recunoaştem oare cine suntem cu adevărat ?<br /><br /><div style="text-align: center;"><span style="font-weight: bold;">DE CE? </span><br /></div> Ne tragem seva, ca popor statornic, în această parte a Lumii Vechi, dintr-o “seminţie” care era, pentru antici, “cea mai numeroasă” după cea a “inzilor” considera Herodot cu, două milenii şi jumătate în urmă, ar fi putut fi “de neînfrânt şi cu mult mai puternică decât toate seminţiile pământului”! Ar fi putut fi, dar nu a fost ! De ce ? Nu numai că înaintaşii noştri nu au durat un imperiu care să supună lumea, dar si-au pierdut treptat baştina! .<br />Spaţiul nord tracic, spaţiu al etnogenezei omeneşti, cuprins, între Dunărea de mijloc şi Adriatica, Kosovo, Nordul Greciei (linia Skok-Jirecek-Philippide) a explodat în puzderie de “insule” gravitând, de jur împrejurul “continentului nord-dunărean” (Adolf Armbruster) redus la ceea ce, la 1 Decembrie 1918 s-a numit România Mare. Şi "erodarea" a continuat: am pierdut "Tisa cu Jula, Seghedinul şi Debreţinul, Timocul şi Vestul Banatului în 1920, Moldova de Est şi de Nord, cu Ţara Herţei, în 1940, Vlahia Dristorului care s-a dus, tot în 1940, după fosta “Vlahie care este Ţara lui Asan”, Insula Şerpilor în 1948... De ce, dacă vitejia nu ne-a contestat-o niciodată nimeni ? şi nici dreapta judecată! De ce, dacă înaintaşii noştri au fost “ce<a onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}" href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhwd2DMHWSlA85BievrVDAjTyOmM0Gl-26Od6k5__qk4ycC04avFLCIsVAo4WdIDAQirc1ktY-FAt-LKD-zBPgvhie0tWfn_jMAnU7Hu7_jDS2L3H5R5T7J2x6HX2u4u2Op2r_LmPcFhA/s1600-h/New+Bitmap+Image+%284%29.bmp"><img style="margin: 0pt 0pt 10px 10px; float: right; cursor: pointer; width: 269px; height: 400px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhwd2DMHWSlA85BievrVDAjTyOmM0Gl-26Od6k5__qk4ycC04avFLCIsVAo4WdIDAQirc1ktY-FAt-LKD-zBPgvhie0tWfn_jMAnU7Hu7_jDS2L3H5R5T7J2x6HX2u4u2Op2r_LmPcFhA/s400/New+Bitmap+Image+%284%29.bmp" alt="" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5331991724450525442" border="0" /></a>i mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci” (Herodot)?<br />În Evul Mediu românesc nici un proiect de cruciadă nu ne-a ocolit, împăratul latin de Constantinopol, Henri de Hainaut (1206-1216) fiind încredinţat că românii erau “oamenii... cei mai temuţi şi cei mai tari ai întregului imperiu, ba chiar ai pământului” ! şi nici un papă, rege ori împărat catolic n-a imaginat o cruciadă anti-otomană fără “Magna Valahia” (Marea Ţară a Românilor, Mapamondul Borgian), sec. XV, sau “blocul dacic” ( 1595 Barton, agent englez la Poartă). De ce, dacă “s-a temut însuşi Soliman (Magnificul, după Anton Verancsics) să ne atace în 1526 când a desfiinţat Ungaria, sau în 1526 când a îndrăznit să asedieze Viena, de ce, când în fata Plevnei, în 1877 ruşii ne-au cerut disperaţi ajutor, de ce, când în prima conflagraţie mondială, Occidentul, prin Georges Clemenceau declara “în faţa poporului român îmi scot respectuos pălăria”, am pierdut treptat aproape totul ? De ce am câştigat bătălii, dar am pierdut de fiecare dată, războiul ? De ce vitejii traco-daci şi-au pierdut rând pe rând pământurile în faţa legiunilor Romei, în 146 î. Chr. şi 106 p.Chr ? De ce, dacă erau “superiori aproape tuturor popoarelor şi aproape egali cu grecii” (Cassius Dio) şi-au pierdut limba, mare parte din obiceiuri şi tradiţii, într-un cuvânt cultura, capotând în faţa civilizaţiei romane ? şi dacă tot şi-au împletit destinul cu al seminţiilor mediteraneene, de limbă şi cultură latină, venite în dacii “ex toto orbe Romano” (Eutropius), de a ce poporul rezultat din împletire n-a moştenit de la romani tenacitatea, disciplina, acceptarea ordinei, şi “supunerii faţă de porunci” (Strabon) care, racordate calităţilor lor naţionale, aceştia ca şi ale românilor, iar fi făcut stăpânii lumii ? De ce i-au influenţat ei pe cuceritori, odată deveniţi cetăţeni ai republicii şi militari, legiune după legiune proclamându-si comandantul împărat şi îndreptându-se de la Dunăre spre Roma, cu vechea “netemere de moarte” a “poporului nemuritor” (Herodot, Ovidiu, Pomponius Mela, Strabon).<br />De ce n-am suportat, ca germanicii ideea unui conducător pe care să-l urmăm ? De ce inteligenţi fiind şi autori individuali de planuri perfecte, niciodată aproape duse la bun sfârşit, n-am durat o putere care să înfrunte veacurile ? De ce împăraţii basmelor noastre, Roş Împărat, Verde Împărat etc. sunt simpli cnezi de sate în realitate, de ce Feţii noştri Frumoşi au alergat după himere şi “tinereţe fără bătrâneţe” sau “viaţă fără de moarte” nu după concret, chiar dacă fetele noastre l-au preferat pe Cătălin, “Luceafarului” ? De ce ţăranii noştri şi-au spus pruncilor “coconi”, adică fii de împăraţi şi nevestelor “cocoane”, voievozii s-au numit “dominus -domn”, purtând mantia de purpură şi coroana imperială? De ce, având ca indivizi toate calităţile şi stăpânind un pământ atât de bogat, a cărui “dulceaţă” l-am preschimbat în Eden pentru “latrones gentium” din toate timpurile, am fost şi suntem condamnaţi să fim veşnic “popor sărac din ţara bogată ? De ce, dârzi şi războinici” ? “adevărată întruchipare a lui Marte” (Ovidiu) ne-am topit în popoarele moderne vecine, constituite pe pământul nostru, cu sângele nostru curgându-le prin vene, cu trăsăturile noastre, dar cu alte apucături în spatele pavezei ridicată de limbi străine nouă, pe care le-am însuşit uitându-ne stirpea ? De ce suntem români, dar şi, în parte, unguri, secui, ceangăi, bulgari, sârbi, croaţi, sloveni, slovaci, cehi, huţuli, şi de foarte curând "ucrainieni"? De ce buciumele şi doinele noastre plâng? De ce întotdeauna eroul moare acceptându-şi cu fatalism destinul? De ce, la trei români, doi se întorc întotdeauna împotriva celui de-al treilea? De ce, beneficiind de uriaşul bagaj de cunoştinţe tehnice şi inventivitate moştenit de la înaintaşii traco-romani, am durat o civilizaţie a lemnului, în “<a onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}" href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgxFQxNaJUY3HSVl4L3sTGd3TnQWZBrtqjkVQoXQ56r1eMwM4Y7inctOBwALchgdIe1bOBUpA5k9ODdcCIvZm0lOajB141l0xbAdH2BWyO3w7jAn5qMY3C8vYE3KnYgxBnpd626C0SrmA/s1600-h/New+Bitmap+Image.bmp"><img style="margin: 0pt 0pt 10px 10px; float: right; cursor: pointer; width: 320px; height: 214px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgxFQxNaJUY3HSVl4L3sTGd3TnQWZBrtqjkVQoXQ56r1eMwM4Y7inctOBwALchgdIe1bOBUpA5k9ODdcCIvZm0lOajB141l0xbAdH2BWyO3w7jAn5qMY3C8vYE3KnYgxBnpd626C0SrmA/s320/New+Bitmap+Image.bmp" alt="" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5331991011203286642" border="0" /></a>Ţara de piatra”? De ce NOI, “urmaşii cetăţenilor Romei” care au clădit Europa, NOI artefact al istoriei suntem astăzi invitaţi să intrăm, alături de urmaşii “barbarilor” în “casa comună” care a fost de fapt CASA NOASTRĂ ? De ce, din bagajul de înţelepciune moştenit ne-am făcut lozinci doar din proverbele ce acceptă fatalitatea: “Apa trece, pietrele rămân”! “Capul plecat sabia nu-l taie”! “Fă-te frate cu, dracul până treci puntea”! s.c.l., sugrumându-ne în numele lor, în faşă, eroii? şi fără să ne gândim că, apa trecând roade piatra care, se tot micşorează, că nu e nevoie ca sabia să desprindă capul care va fi strivit de cizma străină pusă pe grumaz şi că o dată pe punte, diavolul ne va arunca de fiecare dată în hău ! De ce ne-am împiedicat eroii să-şi urmeze destinul ? Din “pizma” care, potrivit cronicilor l-a ucis şi pe Domnul Unirii? Ca nu cumva să sară “cizmarul peste calapod”? De ce ne place să ne punem în frunte proşti, pentru a, putea să-i batjocorim apoi cum ne vine la gură, arătându-ne superioritatea doar prin vorbe? şi de ce vedem întotdeauna doar “paiul din ochii altora” şi niciodată “bârna” din proprii ochi ? De ce la NOI, “prostul moare” întotdeauna “de grija altuia”? De ce n-am acceptat niciodată principiul “omul potrivit la locul potrivit”? De ce clamăm nevoia de Ţepeş, dar admitem ca “hoţul neprins e negustor cinstit”? De ce admitem transformarea hoţilor în negustori cinstiţi şi a trădătorilor în eroi, gratulându-i cu invidie cu un “bravo lui, băiat deştept ! Cine poate, oase roade”? De ce, generaţie după generaţie, ne confruntăm în sărăcie cu lustru, exact cu aceleaşi probleme, refacem ca Sisif drumul, la infinit, când soluţia era moştenită? De ce sfârşim la bătrâneţe prin a deveni exact ceea ce uram mai mult în tinereţe, pentru ca generaţia următoare să o ia de la capăt, cu speranţa că, dacă, “strânge un pic cureaua”, o să-i fie mai bine, cândva, “la pastele cailor” sau, mai curând pe lumea cealaltă? “Vulturii nu vânează muşte”!, ne-au lăsat diata moşii şi exact asta facem, născându-ne şi murind, generaţie după generaţie, în una şi aceeaşi veşnică reformă, care ne scoate periodic gunoaiele la suprafaţă, ca furtuna ce răscoleşte fundul apelor adânci, fiindcă mândria ne-a împiedicat de fiecare dată, să începem cu începutul cu acel strop de înţelepciune care spune “Cunoaşte-te pe tine însuţi”! Şi, cunoscâdu-ne, ne-am fi dat seama că tragedia noastră încape în cinci vorbe - “Să moară şi capra vecinului”!<br />Avem tot ce ne trebuie să clădim piramide dar conştiinţa noastră nu depăşeşte stadiul de plan, fiindcă de mii de ani ne amăgim cu minciuna că “Pe-al nostru steag e scris Unire/ Unire-n cuget şi-n simţiri”! Noi cei care sărim întotdeauna cu uşurinţa nevăstuicii, dintr-o extremă în cealaltă ! De ce scăpaţi de marxism, de patriotardism, ne aruncăm astăzi, cu bucuria prostului într-un nou tip de “înternaţionalism” la fel de antiuman ca şi cel “proletar”? Chiar nu putem trăi fără “isme”?<br /><br /><div style="text-align: center;"><span style="font-weight: bold;">CE NE LIPSEŞTE ? </span><br /></div> Cheia insucceselor noastre din totdeauna nu stă în suma defectelor noastre care, trecând pe plan la elite, ne sabotează INTERESUL NAŢIONAL, aceleaşi defecte sesizate de Herodot în veacul V a.Chr., de Mauricius în veacul VI. P. Chr., de Kekaumenos în 1078, de mii de tineri reformatori ai naţiei sau de observatori străini pe care ne grăbim să-i huiduim şi chiar de NOI înşine, atunci când ne analizăm la rece clasa, politică, în cuvinte identice pe parcursul a două milenii şi jumătate: “umblă pe toţi să-i înşele şi minte straşnic şi fură mult, jurându-ne zilnic cu jurăminte înfricoşate şi îşi calcă uşor jurămintele şi făcând şi frăţii de cruce şi de cumetrii, închipuindu-şi că prin aceasta va înşela pe cei mai simpli ! Cheia se află în cuvintele lui Herodot - “sub o conducere unitară”! “Sub o conducere unitară”, seminţia înaintaşilor noştri şi a noastră ar fi putut deveni “de neînfrânt şi cu mult mai puternică decât toate seminţiile pământului”!<br />Dar de câte ori au acceptat înaintaşii noştri şi noi înşine unitatea în istorie? - “De ce ăla şi nu EU” ? De circumstanţă l-au acceptat pe Burebista în faţa asaltului Romei şi, când Cezar a pierit, de “Maur” n-a mai fost nevoie ! Porniţi pe un drum uniţi în interes naţional s-au găsit întotdeauna, de-a doua zi, unii cu idei, care au acţionat independent şi contrar, din poziţie subalternă. Decebal trădat şi părăsit, Vitalian trădat şi ucis, Gelu părăsit şi uitat, Ahtum trădat şi ucis şi aşa mai departe, Vlad Dracul, Vlad Ţepes, Ion Vodă, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Horea, Tudor, Avram Iancu, Ion Antonescu s.c.l. Au rezistat ca lideri la români cei foarte norocoşi şi cei ce au ştiut să-i scurteze de cap pe “hicleni”. Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Petru Rareş s.c.l., dar acestora li s-a dus vestea de “degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat”. Ţara a rămas aceeaşi şi a îndurat şi mai departe, suportându-şi fatalist boierii pe care Macarie îi definea la 1538, pentru eternitate, drept “minţi oarbe pentru cele ce vor veni, dornici doar să-şi însuşească averile altora, iar pe ale lor să le înmulţească cu mijloace nedrepte”, prea rar săturându-se de reformă şi sculându-se împotriva “balaurilor ce ne înghit de vii” (Tudor Vladimirescu)! Ba chiar acceptând periculoasa idee că nu am fost şi nu suntem în stare să facem nimic decât “sub bici”!<br />Soarta noastră ar fi fost alta şi va putea fi alta dacă am fi înţeles ori vom înţelege că, în numele INTERESULUI NAŢIONAL ar fi trebuit sau va trebui, odată decizia luată şi liderul ales, să acţionăm uniţi nu numai prin vorbe, de la “opincă la vlădică”, pentru ţelul propus, fără să acordăm prioritate intereselor personale sau de Dovada că două milenii de istorie de experienţe catastrofale, de pierderi irecuperabile, de la Herodot citire la trezirea conştiinţei naţionale, n-au schimbat într-adevăr nimic, stă în plângerea “reformiştilor” de la 1769, care-şi doreau exact ce ne dorim şi NOI astăzi:<br /><div style="text-align: center; font-weight: bold;">"În cele patru părţi ale lumii<br />Prea numiţi erau românii<br />Ca sunt escusiţi la fire<br />Dar n-au între ei unire.<br />Şi dintr-a lor neunire<br />Va veni a ţării pieire”<br />(Istoria ţării Româneşti dă la let 1769)<br /></div> Iar dacă cei ajunşi, cel mai adesea pe nemerit, în fruntea bucatelor, au subordonat aproape întotdeauna INTERESUL NAŢIONAL, lăcomiei: setei de putere, ambiţiilor lor meschine, poporul sa făcut în egală măsură vinovat de a se fi complăcut, adaptându-se fără ambiţii oricărei situaţii şi făcând din complăcere şi adaptabilitate un modus vivendi. În 1736-1739, unul din cumplitele războaie ruso-austro-turce, decise să rezolve “Chestiunea Orientală” (nerezolvată nici astăzi cu toate bombardamentele din Kosovo), ne-au însângerat pentru a mia oară ţara, excese deosebite petrecându-se în Banat, acolo unde românii luptau atât în armata romano-germană, cât şi în armata turcă si, cei mai mulţi pe cont propriu, ca haiduci împotriva coloniştilor catolici. Cu stupoare notau agenţii imperiali că, la hore, duminica, jucau alături de ţărani, haiduci şi soldaţi români în uniforme nemţeşti sau otomane chiuind “Ţine Doamne tot aşa, nici cu turcu nici cu neamţu ! Ţine Doamne tot aşa!” Haosul devenise stare naturală, iar urmaşii cuceritorilor Lumii Vechi-un popor de supravieţuitori !<br />Trădările şi ambiţiile personale, lipsa de unitate au făcut ca planul unirii tuturor românilor, conceput atunci, la jumătatea veacului XVIII, să tot fie amânat, până Europa s-a încăierat, miza fiind tocmai bogăţiile noastre, şi - Războiul Crimeei a pus capăt celei de-a “n-“ a “Noi Ordini” continentale introdusă cu tunul de “Sfânta Alianţă”. Condusă de tineri cu pregătire militară, dar şi şcoliţi în revoluţiile europene, generaţia paşoptistă a reuşit să-şi impună voinţa vechilor “boieri” şi să realizeze, dintr-o ficţiune numită “Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, printr-o luptă tenace, în perioada 24 ianuarie 1859 - 11 decembrie 1861, unirea reală, într-un singur stat numit ROMÂNIA. Ne va dezvălui secretul scrisoarea din 13 ianuarie 1856 a lui Mihail Kogălniceanu către C.A. Rosetii: “am îndemnat pe toată lumea şi sper să fi reuşit, ca fiecare să lase deoparte orice duşmănie, orice părere de mâna a doua şi să ne ţinem hotărât şi uniţi sub marele şi nobilul steag al Unirii”!<br />Printr-un efort de voinţă surprinzător, care a dovedit că se poate, unitatea a rezistat atunci până la împlinirea obiectivului Unirii având deci ca liant camarazii de arme şi idei, dar a capotat ulterior în faţa magicului cuvânt “Reformă”. Proiectul de reformă agrară din 1862 i-a făcut pe cei ce purtau în suflet germenul parvenirii şi demonul lăcomiei, să devină peste noapte, din “marxisti”, boieri. Este cazul lui I.C. Brătianu, dacă nu artizanul, cel putin sufletul “Monstruoasei coaliţii” care a dus la răsturnarea ctitorului României moderne, Alexandru Ioan Cuza, punând sub semnul întrebării însăşi Unirea în perioada 11 februarie - 10 mai 1866 !<br />În locul lui Cuza care a acceptat sacrificiul de dragul INTERESULUI NAŢIONAL, a fost adus un străin şi inoculată criminala idee că nu suntem în stare să ne guvernăm singuri. Că, ne trebuie un mediator străin pentru a realiza ceva ! Nemaivorbind de faptul că NOI cei născuţi într-o Republică devenită “imperium mundi” am acceptat reîntoarcerea de la democraţie la barbarie prin “regalitatea” reintrodusă într-o Europa unită şi civilizată de germanici (franci, ostrogoţi, vizigoţi, vandali, saxoni) la începuturile evului întunecat!<br />Uităm adesea, datorită meritelor minore incontestabile ale lui I.C. Brătianu, în continuarea operei cuziştilor, de modernizarea structurilor statale, uităm că, la apusul carierei, el a fost alături de Carol I, partizanul şi semnatarul unui tratat secret de alianţă a României cu Austro-Ungaria-Viena, 18/30 octombrie 1883) îndreptat nu numai şi împotriva Franţei, Marii Britanii şi Rusiei, dar şi a INTERESULUI NAŢIONAL care cerea eliberarea teritoriilor celor 4 milioane de români supuşi de Ungaria dualistă genocidului etnic şi cultural şi Unirea lor cu ţara! Ca o ironie a sorţii însă, cel ce va relua munca lui Mihail Kogalniceanu şi Cuza, în perspectiva primei mari conflagraţii mondiale, avea să fie tocmai fiul său, Ionel Brătianu, adevăratul artizan, alături de Regina Maria, a Marii Uniri din 1918. Cu diplomaţie dar şi cu duritate, el a explicat generaţiei sale că “În chestiunile cele mari, în acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare şi de naţionalitate, nu pot fi preţuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate ca să te hotărască a le compromite, coborându-te de pe tărâmul înalt şi sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor şi anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplătirii!”<br />De ce era necesara o astfel de punere la punct ? Pentru că adevărul în privinţa elitei noastre politice din primele decenii ale veacului trecut, elita idealizată de “urmaşii” săi întru totul de astăzi, diferă ca Cerul de Iad de ceea ce ni s-a înoculat prin educaţie, şi fără cunoaşterea acestui adevăr, am ajuns să facem scump plătita greşeală din 1996, când ne-am dat pe mâna celor “15.000 de specialişti”, adică propriilor noastre himere! În cuvinte cumplit de actuale, unul dintre analiştii politici lucizi, făcea din interior, radiografia elitei politice româneşti a anilor 1914-1919 definind-o drept Turn Babel... în care cele mai scârboase ambiţii căutau să-şi facă locul la adăpostul declaraţiilor patriotice... Toată lumea făcea politică europeană şi nimeni românească, adică toată lumea se preocupa de soarta Europei şi nimeni de a României.<br />Românii se împărţeau în francofoni şi germanofili şi cereau intrarea noastră imediat în război, după cum simpatiile lor se îndreptau spre unii sau alţii din beligeranţi, fără să se ocupe de interesele româneşti. Nimeni nu mai simţea româneşte"! (C. Argetoianu).<br />Dacă am fi cunoscut şi acceptat acest adevăr am mai fi fost oare nevoiţi să o luăm iarăşi de la capăt sau să suportăm orăcăiala bicisnică a unor falşi profeţi botezaţi “analişti politici”? Fiindcă Europa nu a permis Unirii celei Mari, plătită cu un milion de martiri, cărora, în loc de Rememberance Day, le dăm astăzi Valentine's Day, să existe decât 20 de ani, după care, în anul trădării generale 1940, când diplomaţii leşinară ca midinetele, semnându-i decesul, când regele, politicienii şi generalii, şi-au pus limba în ghips ne primind ordinul de luptă, armata ţării s-a retras de la toate fruntariile fără să fi tras (suprema umilinţă) un foc de armă! Cu o singură excepţie - maiorul Valeriu Carp, simplu comandant de batalion care s-a jertfit INTERESULUI NAŢIONAL, oprindu-i pe ruşi cu foc în faţa Putnei! Iar răsplata ia fost pe măsură! Proclamat de Rusia “criminal de război” figurează încă pe lista infamiei, în ţara în care, o justiţie chioară i-a declarat eroi pe spionii “defectori”, care, văzând secrete economice şi militare “n-au trădat poporul român, ci pe Ceausescu” ( ! ! ! !)<br />În aceeaşi situaţie se afla Reintregitorul, militarul care a reînviat virtutea română, angajându-i pe români într-un RĂZBOI NAŢIONAL FĂRĂ ALIAŢI CONSFINŢIŢI PRIN TRATATE! şi a făcut-o ridicând prin proclamaţia “Către români” din ianuarie 1941, steagul lui Mihail Kogalniceanu, Cuza şi Ionel Brătianu: “Fii om, fii drept şi recunoaşte că deasupra ambiţiilor şi intrigilor şi urilor este Patria, este veşnicia Neamului şi că acolo trebuie să ne întâlnim întotdeauna chiar dacă nu înţelegem de fiecare dată”! (Ion Antonescu). Pentru că nu Unirea pământurilor noastre într-un tot a fost “cheia de bolta” a edificiului nostru naţional ci “unirea în cuget şi-n simţiri”, unitatea care ne-a lipsit aproape întotdeauna şi ne lipseşte şi astăzi când suntem pe cale să cedăm pentru eternitate, parţi din teritoriul rămas, fără se ne punem, orbi la colapsul spre care ne îndreptăm că neam, întrebări..<br /><br /><div style="text-align: center; font-weight: bold;">Ai voie ?<br /></div> Ai voie în dispreţul majorităţii, urmând doar propriul interes, să calci în picioare jertfa generaţiilor trecute şi viitorul generaţiile nenăscute? Ai voie să te substitui lui Dumnezeu, decizând unilateral ca binele general nu ţine de voinţa majorităţii dispreţuite, ci de voinţa celor puţini şi (auto) “aleşi”, despre a căror moralitate şi calităţi reale ar fi multe de spus? Ai voie să vinzi în detrimentul INTERESULUI NAŢIONAL suflete de români, pământ românesc, păduri, păşuni, ape, fabrici, holde, mine, drumuri, flote, bănci? Gândeşte-te, spunea geniul naţional şi el hulit astăzi de epigoni, că “Ţara este rodul muncii unor zeci de generaţii şi aparţine altor zeci de generaţii care vor veni” (Mihai Eminescu). Iar INTERESUL NAŢIONAL este liantul fără de care ne-am înceta existenţa ca fiinţă etnică, este coloana noastră vertebrală, este ceea ce ne face demni şi egali în rândul celorlalte naţiuni, amintindu-le că avem, NOI “o misie a împlini în lume” (Nicolae Bălcescu). Cu singura condiţie de a ne ţine “hotărât uniţi” sub steagul lui! Cine s-a săturat de România este liber să plece unde o vedea cu ochii! Dar fără pământul morţilor noştri şi al pruncilor noştri nenăscuţi, pe tălpi ! Pentru că nimeni nu are dreptul să ia decizii pentru alţii !<br />De mii de ani ne lamentăm! De mii de ani clădim scenarii şi ne ucidem<a onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}" href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg8Ju8nkNHhiuNpWqAm_7hVx7_hc0t-hzFjgHQok9I9qD3_yuRYK_pKufXf6WvaC7ZfhVWnuOn6Q2BcKhntD__drebJTVp8CdIi3qJD0SG7niR8LfAFGgSjns8nNhh5FEnvycQYeBDjqw/s1600-h/vultur.jpg"><img style="margin: 0pt 0pt 10px 10px; float: right; cursor: pointer; width: 400px; height: 352px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg8Ju8nkNHhiuNpWqAm_7hVx7_hc0t-hzFjgHQok9I9qD3_yuRYK_pKufXf6WvaC7ZfhVWnuOn6Q2BcKhntD__drebJTVp8CdIi3qJD0SG7niR8LfAFGgSjns8nNhh5FEnvycQYeBDjqw/s400/vultur.jpg" alt="" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5331991961833788338" border="0" /></a>, din indolenţă sau invidie visele. De mii de ani sperăm că, poate o nouă generaţie va avea curajul să se privească sincer în oglinda sufletului şi să extirpeze, în sfârşit cancerul din NOI! Românul... duşmanul românului! Singurul etern! De mii de ani adormim cu speranţa că generaţia copiilor noştri va fi poate cea aleasă, aceea care va găsi soluţia nu în “isme”, nu pe pământ străin, ci în sine! Să fii sosit oare clipa? Să se fi născut în sfârşit o generaţie de români soldaţi, după atâtea generaţii de români - Napoleoni şi “împăraţi”? O generaţie unită, capabilă să-i schimbe mentalul, genetic moştenit, de supravieţuitor”, într-unul de “cuceritor”? Şi, dacă aceasta este generaţia, va întelege ea, oare, că nu Canada trebuie cucerită, nu Statele Unite, nu Germania, ci ROMÂNIA<br /><div style="text-align: right;"><span style="font-weight: bold;">Dr. Mircea DOGARU </span><br /></div></div>Administratorhttp://www.blogger.com/profile/03791660571700863396noreply@blogger.com6tag:blogger.com,1999:blog-4335014674134285826.post-92038907232557030732009-04-30T17:06:00.000-07:002009-05-17T15:26:25.576-07:00Reîntregirea naţionalã în conştiinţa istoricã a poporului român<a style="" onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}" href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgKthFl2ClIzkL-PH38vaD2vCMRd7UXhvWCYK1V-2sNL8NZSbXy-5ahI-nfFjPx-3r8N6ocTFucbPhRIvDDUcuj2PUV8EfneO4Q9VYqHPgPXIuKfw6r8EegkmFJRZkXcjxWyTkAv7czmw/s1600-h/Spatiul+etnogenetic+romanesc.jpg"><img style="margin: 0pt 10px 10px 0pt; float: left; cursor: pointer; width: 200px; height: 196px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgKthFl2ClIzkL-PH38vaD2vCMRd7UXhvWCYK1V-2sNL8NZSbXy-5ahI-nfFjPx-3r8N6ocTFucbPhRIvDDUcuj2PUV8EfneO4Q9VYqHPgPXIuKfw6r8EegkmFJRZkXcjxWyTkAv7czmw/s200/Spatiul+etnogenetic+romanesc.jpg" alt="" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5330640744269804322" border="0" /></a><br /><div style="text-align: justify;">În epoca migraţiilor, spaţiul etnogenetic românesc, închis între Nipru (E), Dunărea Mijlocie (V), Carpaţii Păduroşi (N) şi linia Skok-Jirecek-Philippide (Albania, Nordul Greciei actuale, Rumelia) (S), a servit drept culoar de tranzit, bază de aprovizionare şi atac pentru populaţiile care s-au revărsat spre Bizanţ sau Roma, forţând frontiera nordică a Imperiului, menţinută până în anul 602 pe linia Dunării. Iar această determinantă geo-politică, plasarea, potrivit lui Grigore Ureche, “în calea răotăţilor”, la care s-a adăugat, ulterior, tentaţia bogăţiilor solului şi subsolului românesc, pentru statele cu pretenţii de dominaţie în zonă (Ungaria, Polonia, Hoarda de Aur, Imperiile otoman, habsburgic şi rus) avea să marcheze sensul întregii istorii a românilor, conferinu-le, în evul mediu şi modern imaginea, plastic definită de Simion Mehedinţi de “popor asediat”. Într-adevăr, concluziona Nicolae Iorga, “Când Nordul a vrut să meargă spre Sud, când Apusul a vrut să se atingă cu Răsăritul, aici s-au întâlnit”. În aceste condiţii, românii au fost obligaţi, pentru a rezista, să găsească, pornind de la modul social specific - obştea ţărănească - forme adecvate de structurare socială şi organizare politico-militară.<br /> Evoluţia socială în cadrul asociaţiilor de obşti (“obşti de obşti” sau ţări) a condus în secolele X-XIV la apariţia, pe coordonatele pluralismului statal specific medieval a statelor feudale româneşti: voievodatele (principatele) sau Ţările Transilvaniei (Valaquia Transilvana), Moldovei (Valaquia Minor), Munteniei sau Ţării Româneşti (Valaquia Major), ultima fuzionând în 1389 cu “Ţara românilor” (Alualak) dobrogeni dintre Dunărea de Jos şi Marea Neagră şi, la sud de fluviu, Imperiul Asăneştilor (“Valaquia care este Ţara lui Asan”) şi “vlahiile balcanice”.<br /> Unirea cea Mare, într-un singur stat a tuturor teritoriilor locuite de români, temută şi prevenită de vecini prin forţa armelor şi a jocurilor politice, nu a putut fi însă înfăptuită în evul mediu decât pentru un scurt moment în anii domniei principelui Mihai Viteazul (1593-1601), intrat în conştiinţa istorică românească sub numele de “domnul Unirii”. Dar, în această conştiinţă colectivă, ea a existat întotdeauna ca o trecută realitate de referinţă şi un ideal peren, constituind pentru acţiunea politică, un obiect urmărit permanent, cu mijloacele şi în conjunctura internaţională specifică fiecărei epoci în parte. Relevantă sub acest aspect este imaginea românească a Eden-ului pierdut, a Epocii de Aur primordiale, invocată de ţăran în vremuri de răstrişte, sub chipul personificat al Daciei. Aspră uneori, întotdeauna atotputernică, “Baba Dochia”, introducea în folclor imaginea vechii Dacii, unificată sub Burebista (c. 821 î.Chr. - 44. î.Chr.) şi Decebal (86 î.Chr.-106d. Chr.), iar tânăra şi frumoasa “Ana Dochiana”, varianta ei transilvană, pe aceea a Daciei renăscută ca Dacie Felix sub vulturii Romei. Asociate uneori, între personajele masculine de legendă la care se face apel în marile momente ale anului calendaristic în invocaţii şi colinde, se remarcă figurile lui “Bădica Traian” - “Traian împăratul” (98-117) care, prin victoria asupra lui Decebal (106 d. Chr.) a semnat actul de naştere a poporului român şi “Ler împărat” - Aurelianus (270-275), împăratul de origine traco-dacă, cel care a reuşit să oprească valurile barbare pe linia Dunării, invocat cu nostalgie, ca un părinte pierdut de daco-romanii rămaşi să biruie singuri, fără protecţia legiunilor, furtunile istoriei, după retragerea strategică a armatei legiunilor şi autorităţilor imperiale din anul 275.<br /> Alt fapt dovedind că Unirea a impulsionat, potrivit revoluţionarului paşoptist Cezar Bolliac “sentimentul naţional în toate părţile României de când istoria a început a ne spune ceva despre Dacia”, fiind după Mihail Kogălniceanu, acest Cavour al României moderne “visul de aur, ţelul isprăvilor marilor bărbaţi” români, îl constitue semnificaţia cuvântului “ţară”. La noi, fapt specific, acest cuvânt provenit din terra-ae nu desemnează solul, pentru care românul, cu nostalgia vechii civilizaţii urbane, apusă la începutul secolului VIII, foloseşte termenul de “pământ” de la pavimentum (pavaj), ci teritoriul locuit de români, “Ţara Românilor” tradusă de străini prin “Valahia”, “Wlachenlant”, “Blockumnnalant” etc., formaţiunea lor politico-militară primitivă, “obştea de obşte” apoi însăşi statul şi, prin extensie, “oastea cea mare”. Dacă autohtonii acestui pământ şi-au spus întotdeauna români de la ROMANUS, până în pragul epocii moderne când au luptat pentru România, ca moştenitoare a Romaniei orientale, patria şi-au desemnat-o prin termenul “Ţara”, care intra în titulatura oficială a statelor feudale româneşti: Ţara Ardealului, Ţara Moldovei, Ţara Muntenească. Iar hotărârea de unificare a ei in integrum, a fost înscrisă de la jumătatea secolului XIV în programul de domnie al voievozilor dintre Carpaţi şi Dunăre care-şi proclamau primatul faţă de omologii lor din Ardeal şi Moldova, adăugând apelativul “Io” simbolizând aspiraţia la demnitatea imperială în vechea tradiţie romană şi titlurile semnificând neatârnarea şi calitatea de “singur stăpânitor” al pământului Ţării “marele şi singur stăpânitorul voievod şi domn (dominus)” - precizarea “a toată Ţara Românească”.<br /> Începută sub urmaşii lui Basarab Întemeietorul (c. 1310-1352) care unifică Ţările Românilor, Banatul de Severin şi, din Ardealul intrat sub suzeranitate angevină, ducatele intracarpatice ale Amlaşului şi Făgăraşului, apoi, prin acţiunile fiului său Nicolae Alexandru, sud-estul Moldovei istorice (părţile “tătărăşti”) cu fâşia nordică a Dunării maritime până aproape de “Vlahia” Cetăţii Albe, numită, în amintirea dinaştilor munteni, “Basarabia”, etapa finală a procesului de edificare statală medievală românească a fost întreruptă în chiar anul unificării Dobrogei şi “Vlahiilor” sudice ale Deliormanului, Dristorului şi Cărvunei, 1388, de declanşarea agresiunii otomane, agresiune care a stopat afirmarea statală a Vlahiilor sud-dunărene ale armânilor, rămănilor şi rumânilor timoceni! Noii primejdii, românii i-au făcut faţă timp de trei secole, uniţi, demonstrând că formala frontieră carpatică dintre cele trei voievodate nu constituia o barieră din punct de vedere politico-militar, cum nu constituia nici din punct de vedere etno-geografic, economic, social şi spiritual. De fapt, “pe o bază de interese comune” - nu mai vorbim de Moldova şi Muntenia care formau economic o ţară - cea dintâi unire a românilor a existat - nota Nicolae Iorga - când în capul cărturarilor nu răsărise încă această idee, în unitatea perfectă a vieţii generale, şi Ardealul a intrat şi el în această viaţă prin intercirculaţia românească. Un singur corp, un singur sistem am zice, vânos prin care străbătea acelaşi sânge viu”. Era o realitate putenic simţită, îndeosebi în clipele de primejdie când, în corespondenţa dintre voievozii celor trei Ţări Române nord-dunărene, boieri (nobili) sau negustori putem întâlni expresii de genul: “voi fără noi nu puteţi fi şi ţara voastră... fără ţara noastră nu poate fi” sau “dacă ar fi să piară această ţară săracă a noastră, veţi pieri şi voi”, realitate sesizată în veacul XV şi de străini, care au făcut ca ţările române să apară pe Mapamondul Borgiano sub numele de “Magna Valahia” - Marea Ţară a Românilor.<br /> Conştiinţa originii comune, a identităţii locuitorilor de pe ambii versanţi ai Carpaţilor, a unităţii patriei, s-a manifestat cu putere în secolele XV-XVI, în contextul rezistenţei antiotomane. Astfel, ca suprem argument, menit să determine intervenţia lui Matia Corvin, rege al Ungariei (1458-1490) dar fiu al românului Iancu de Hunedoara, în sprijinul Ţării Româneşti Muntene, atacată de otomani în 1462, Vlad Ţepeş (1446-1452-1462, 1476-1477) face apel la conştiinţa de neam a acestuia, cerându-i după Laonic Chalcocondil, “să nu-i laşi să ne nenorocească şi să ne strice neamul”. De altfel tatăl lui Matia, Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei (1441-1446, 1448, căpitan general 1444-1446, guvernator şi regent al Ungariei 1446-1453), având în vedere tocmai necesitatea rezistenţei armate române, propuse în 1448-1450, stipulând chiar în tratate principilor din Moldova şi Muntenia ca cele trei ţări “să fie una”. Considerându-se, potrivit celor mai vechi cronici moldovene, “creştini şi de acelaşi neam”, transilvănenii îl chemau trei decenii mai târziu pe Ştefan cel Mare al Moldovei (1437-1504) “cu mare dor şi dragoste” să le fie “domn prea îndurător”, considerându-l “trimis de Dumnezeu pentru apărarea şi cârmuirea Transilvaniei”.<br /> Iar solilor urmaşului său, Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546), tot transilvănenii le declarau în 1529 “ţara noastră şi ţara Măriei Sale au fost totdeauna o ţară”. Cum se numea această ţară? “Ţara românilor a cărei parte dinspre răsăritul soarelui de vară se numeşte Moldova - nota în 1526 istoricul de curte al regelui Ungariei - odată se numea Dacia”. Bun cunoscător al realităţilor patriei sale, marele umanist Nicolaus Olahus nota în anul 1536 în monumentala operă “Hungaria”: “În Dacia se găsesc provinciile: Valahia numită şi Transalpina, Moldova, Transilvania, Maramureşul, Ţara Someşului, Ţara Crişului, Nir şi Ţara Timişului”. Iar pentru cei pe care sasul Georg Reicherstorffer îi numea” “românii, înşişi băştinaşi ai acestor provincii”, unirea tuturor teritoriilor care, după Antonio Bonfini, “odinioară au fost Dacia”, reprezenta în secolul XVI o necesitate vitală şi, în acelaşi timp, potrivit istoricului Nicolae Bălcescu “visarea cea mare a tuturor voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari”. “Ideea dacică”, a reunificării in integrum a Daciei, deci a unirii tuturor părţilor de Ţară românească avea deja ca suport, în veacul XVI, al Renaşterii şi umanismului românesc, conştiinţa naţională, ilustrată de Petru Perembski, secretarul reginei Isabella Zapolya prin motivaţia că se vor uni lui Petru Rareş al Moldovei, nu numai cei din Ţara Românească, dar şi toţi ardelenii “pentru identitatea limbii”. Relevant este îndeosebi faptul că, pentru acelaşi motiv, în anul 1526, când a declanşat ofensiva încheiată cu dispariţia statului Ungariei medievale de pe harta Europei, Suleyman Kanunî (1520-1566) şi-a asigurat prin tratate neutralitatea celor trei Ţări Române: “Se temea Soliman - nota umanistul Antonius Verantius - ca nu cumva când ar încerca el să ocupe Transilvania sau Ţara Românească sau Moldova, toate aceste ţări să se unească împreună şi să se apere”.<br /> Dacă Ştefan cel Mare, la curtea căruia solii Poloniei aflau că cele trei ţări au fost cândva Dacia, vedea procesul unificării prin prisma mentalităţii medievale, urmărind să-şi asigure vasalitatea voievozilor transilvani şi munteni, principele Petru Rareş, prezentat de Ivan Peresvetov în “Jalba cea Mare” (Îndreptar politic pentru ţarii ruşi, realizat prin adaptarea lui “Il Principe” la realităţile Europei răsăritene) drept model răsăritean al “Principelui” ideal descris de Nicolo Machiavelli, a făcut tranziţia spre modernitate, urmărind prin “lăţirea” stăpânirii sale realizarea unui stat puternic, centralizat, al tuturor românilor. “Ambiţiunea cea Mare - nota umanistul Paulo Giovio - era ca, profitând de confruntarea dintre Habsburgi şi otomani” să unifice Moldovei Transilvania pe care o “cerea pentru el”. Înstăpânindu-se asupra domeniilor Unguraşului, Bistriţei, Ciceului, Cetăţii de Baltă, Rodnei, el şi-a extins controlul asupra întregului principat până în 1531 când a proclamat: “Ardealul este ţara mea... şi nu o voi da nimănui nici unui crai, nici lui Ferdinantos craiul (Ferdinand I de Habsburg, pretendent la coroana defunctei Ungarii) nici la nimeni altul”. Cu puţin timp înainte de a muri, în 1542, el a reuşit să încheie cu domnul muntean Radu Paisie şi fruntaşii transilvăneni nu numai un acord de comerţ vizând crearea unei pieţe unice româneşti, dar şi proiectul unei “diete” (parlament) comune celor trei ţări. Urmându-i programul politic, mulţi principi români şi pretendenţi ai celei de-a doua jumătăţi a veacului XVI începând cu fiii săi, Ilias (1546-1551), Ştefan (1551-1552) şi Constantin, aveau să sfârşească asasinaţi din ordinul Habsburgilor sau sultanului. Între succesorii săi, cea mai interesantă figură este însă un aventurier străin, Despot Vodă (1561-1563), care reuşeşte cu câteva sute de mercenari să ia în 1561 domnia Moldovei, profitând de marea popularitate a ideii Unirii. La intrarea în ţară, el a dat o proclamaţie prin care se anunţa ca prinţ al “celor trei Dacii”, boierii, curtenii, târgoveţii alăturându-i-se şi părăsind pe domnul legitim Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561, 1564-1568). Unirea însă avea să fie realizată abia patru decenii mai târziu, în contextul victoriilor obţinute, în anii 1595-1598, de români, în cadrul războiului antiotoman al Ligii Sfinte patronată de Habsburgi, sub conducerea lui Mihai Viteazul (1593-1601).<br /> Creându-şi în Transilvania o puternică partidă, sub conducerea cancelarului român Ştefan Iojica, la fel în Moldova, Pocuţia şi Dobrogea unde se bizuia pe “Oamenii noştri de acolo”, după ce a încercat să obţină în anii 1597-1598 asentimentul Imperiului romano-german, Poloniei şi, în secret, al Porţii care i l-a şi oferit, Mihai şi-a împlinit visul sintetic exprimat în cuvintele ce i-au fost atribuite - “Şi hotarul Ardealului. Pohta ce-am pohtit, Moldova, Ţara Românească” - pe calea armelor, înfrângând, cu sprijinul populaţiei, noblimea maghiară şi forţele de ocupaţie polone. “Domn al Ţării Româneşti al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”, eliberând pentru scurt timp Bugeacul, Pocuţia, “Basarabia” istorică şi nordul Dobrogei (1600), revendicând Hustul, Seghedinul, Debreţinul şi Chioarul iar, în răsărit, tot teritoriul românesc până la Nipru, el avea să fie, după concreta intervenţie armată polono-otomano-habsburgică, asasinat din ordinul şi în interesul Europei romano-germane, pe Câmpia Turzii, la 9/19 august 1601. Faptele sale însă şi motivaţia pe care, după Ioannes Bisselius, el însuşi le-a dat-o - “De partea noastră e dreptul şi dreptatea, cu noi e cauza cea bună, cu noi e Dumnezeu” - au continuat să impulsioneze acţiunea politică românească în tot cursul secolului XVII, domni ca Radu (1602-1611) şi Constantin Şerban (1654-1658 în Muntenia, 1659, 1661 în Moldova), Mihnea al III-lea Radu (1658-1659), Gheorghe Ştefan (1653-1658), Matei Basarab (1632-1654), Vasile Lupu (1634-1653), Constantin Brâncoveanu încercând să-i refacă opera. Ilustrative sunt pentru această epocă cuvintele domnului Moldovei, Gheorghe Ştefan, programatice pentru anii 1657-1662, când cele trei Ţări Române luptau confederate pentru înlăturarea suzeranităţii otomane: “Mai bine să ne mănânce câinii pământului nostru decât pe alte melaguri străine să izidim” sau cele ale cărturarului Miron Costin în condiţiile pustiirii ţării sale, în deceniul opt, de desele invazii polone şi otomane: “Să nu dăm locul, că pământul acesta este frământat cu sângele moşilor şi strămoşilor noştri!”.<br /> În secolul XVIII, când otomanii instaurează aşa-zisele domnii “fanariote” în Principatele dunărene, iar Habsburgii, prin rapt la masa tratativelor sau ocupare în forţă se înstăpânesc în Transilvania, Crişana, Maramureş (1699), Banat (1718), temporar Oltenia (1718-1739) şi Moldova de nord (1775), căreia-i vor schimba numele în “Bucovina”, pentru a-i şterge identitatea (1786), se conturează, având la bază gândirea unor patrioţi ca Pârvu şi Răducanu Cantacuzino sau Şofronie din Cioara, călugărul conducător al luptei pentru păstrarea ortodoxiei în Transilvania, două idei majore care vor fi dezvoltate în scrierile sale de Nicolae Bălcescu în anii 1849-1850: realizarea Unirii pe etape, pentru a nu fi înfruntate simultan cele trei imperii vecine direct interesate (habsburgic, ţarist şi otoman), prin unirea mai întâi a Moldovei şi Ţării Româneşti (cerută în Congresul de pace de la Focşani - Bucureşti din anii 1772-1773) şi crearea unei armate “moldo-munteano-transilvane”, adică NAŢIONALE puternice, moderne, pe bază de voluntariat din toate provinciile, care să obţină independenţa în raport cu Poarta a statului român extracarpatic unificat, apoi să contribuie la eliberarea şi unirea Transilvaniei. Dacă unirea in integrum continuă să fie susţinută de toate categoriile sociale, aşa cum rezultă din apelativul dat conducătorului revoluţiei românilor ardeleni de la 1784 - Horea Rex Daciae, din programele reformatoare neoficiale elaborate între 1790-1840, sau din cererea zecilor de mii de ţărani adunaţi pe Câmpia Libertăţii de la Blaj la 5/17 mai 1848 “Noi vrem să ne unim cu Ţara” - programul realist, dictat de raţiuni politice, avea să fie urmat de revoluţionarii democraţi în frunte cu Ion Ghica şi Nicolae Bălcescu.<br /> Ca primă “chestie de viaţă şi putere”, se cerea în 1849 - “Unirea Principatelor deocamdată”. În paralel, urmau să fie susţinute propunerile episcopului ardelean Andrei Şaguna de “întrunire a tuturor românilor din statele austriece într-o unică naţiune de sine stătătoare” cu “un cap al naţiei” şi unul “bisericesc” cu o adunare anuală, “a toată naţia spre consultare periodică a intereselor naţionale”. Odată realizate cele două mari unităţi statale româneşti, unul sub suzeranitatea Habsburgilor, celălalt sub garanţia marilor puteri concluziona Nicolae Bălcescu, “cine le va mai putea împiedica să se unească? România noastră va exista deci”. Evident, programul românesc de acţiune politico-diplomatică şi militară în vederea realizării Marii Uniri ca “dorinţa cea mai mare, cea mai generală, aceea hrănită de toate generaţiile trecute”, potrivit lui Mihail Kogălniceanu, a fost intuit de adversari. În pofida adversităţilor însă, profitând de conjuncturi externe favorabile - Războiul Crimeei (1853-1856) şi cel ruso-turc (1877-1878), “partida naţională”, cu sprijinul populaţiei din toate provinciile româneşti, s-au impus atenţiei Europei, reuşind să-şi atingă obiectivele: la 18/30 martie 1856 cele trei judeţe Cahul, Ismail şi Cetatea Albă, care alcătuiau Bugeacul şi Basarabia istorică, reveneau la trupul Ţării; la 24 ianuarie 1859 s-a realizat, apoi, împotriva vrerii Europei, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, Unirea Principatelor definitivată la 11 decembrie 1861 când, prin Proclamaţia către Ţară, Cuza (domnitorul Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, 1859-1861, domnitorul României, 1861-1866) a impus numele de România. Ea a fost însoţită de ample reforme în toate compartimentele vieţii economice, sociale şi politice. Iar la 9 mai 1877, un alt punct al programului elaborat în veacul XVIII a fost atins - proclamarea independeţei noului stat care, din 1881, îşi ia oficial numele de “Regatul României”. Martor activ al începutului, liderul românilor transilvăneni, Timotei Cipariu, în numele locuitorilor provinciilor răpite şi al întregii naţiuni declarase anticipând: “Am început domnilor, abia am început, dar nu am terminat, rămâne ca să continuăm şi să terminăm”.<br /> Trecerea la etapa finală a programului unionist, eliberarea teritoriilor aflate sub ocupaţie străină şi realizarea unirii in integrum se impunea ca necesitate, îndeosebi în condiţiile în care, pentru prima dată în istoria existenţei sale statale, Transilvania fusese declarată unilateral parte a Ungariei la care a fost încorporată prin sifidarea oricăror norme de drept, în cadrul statului dualist, în anul 1867, iar în 1878 Rusia introdusese în practica intenaţională negoţul cu teritorii româneşti: Basarabia istorică adică fâşia litorală a Dunării Maritime şi Bugeacul la schimb cu Dobrogea. În acest scop, România s-a pregătit cu tenacitate pe plan economic, politic şi militar la sfârşitul secolului XIX, optând, în pofida originii şi legăturilor de rudenie ale monarhului său, spre apropierea de Antantă. Sub presiunea opiniei publice, armata sa avea să intre în prima mare conflagraţie mondială, urmărind eliberarea părţilor de teritoriu ocupate şi realizarea, cum avea să se exprime poetul Emil Isac, “pentru toate veacurile”, a unui vis milenar - Marea Unire a tuturor românilor, într-un singur stat, democratic şi independent ca garanţie a progresului naţional.<br /></div><div style="text-align: right;"><span style="font-weight: bold;">Dr. Mircea Dogaru</span><br /></div>Administratorhttp://www.blogger.com/profile/03791660571700863396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4335014674134285826.post-30106231755173813452009-04-26T07:54:00.000-07:002009-05-17T15:26:50.472-07:00Hiroshima, Hiroshima, Hiroshima!<div style="text-align: justify;">In extrem de scurta istorie a Lumii Noi, numeroase au fost cuplurile tragi-comice care au batut la portile legendei, gen Wyatt Earp si Doc Hollidaz, Sacco si Vanzetti, Bonnie si Clyde sau, mai nou, senatorii Smith si D’Amatocare, de ani buni, boicoteaza politica SUA de largire a NATO in Europa central-rasariteana, cel putin in privinta Romaniei, aruncandu-ne tot felul de acuze de “extremism”, “fascism”, “antisemitism”, “crime de razboi”, etc., doar-doar ne vor impiedica integrarea sau, cel putin, vor reusi sa o conditioneze de niscai rapturi botezate “retrocedari”!<br />Recent ne-a vizitat tara, in acelasi scop nedeclarat, redutabilul Elie Wiesel, mentorul lor, cetatean american si Laureat al Premiului Nobel pentru Pace. O carte de vizita impresionanta daca n-am sti ca, din 1990 incoace, in acea regiune a Lumii Vechi din care isi trage obarsia astazi-americanul Wisel, au primit nobila distinctie numerosi lideri politici care si-au inceput cariera ca teroristi si care se acuza astazi, reciproc si perfect justificat, de… terorism. Dovada ca Nobelul, ca si premiile Eurovision, se acorda pe alte criterii decat talentul si munca neobosita!<br />Nu este insa cazul domnului Wiesel care poseda talent cu carul, expresivitatea “look-ului” domniei sale facandu-l singura demn de Oscar!<br />Un trup care pare a inmagazina modestia, truda onesta, oboseala si tragedia intregii lumi, dotat, prin contrast, cu doi ochi reci si impenetrabili de vanator. Cu o voce incarcata de durerea umanitatii in integrum, domnul Wiesel a declarat in fata presedintelui tarii noastre: “Romania a ucis, a ucis, a ucis!”.<br />Nu stim pe ce criterii sunt promovati astazi consilierii care, pe vremuri, erau selectati exclusiv din categoria “omului de tip nou”, dar macar unul dintre ei trebuia sa salveze onoarea presedintelui si a noastra replicand: “- Nu! America a ucis, a ucis, a ucis… femei, batrani, copii, de-a valma, la 6 si 9 august 1945!” Si a facut-o in mod gratuit pentru ca, in Europa si pe celelalte fronturi, razboiul se sfarsise de trei luni iar japonezii mai luptau doar pentru onoare, incercand disperati sa gaseasca o solutie de salvare in conformitate cu preceptele complicatiei lor traditii.<br />De la 10 martie 1945 cand peste 100.000 de civili murisera sub bombe, Tokyo era supus loviturilor directe, americane. Flota nipona fusese complet distrusa la 6-7 aprilie in largul Okinavei. In mai, chinezii eliberasera Nankin-ul, in iunie americanii pusesera piciorul in Mindanao si la 2 august Birmania fusese eliberata. Inca de la 14 iulie se executau, direct, bombardamente maritime asupra teritoriului nipon, complet incercuit si izolat. Aliatii detineau controlul total prin suprematia aero-navala si era chestiune de zile pana cand Japonia ar fi capitulat. Dar in laboratoarele americane ale Mortii se nascuse, cu sprijinul documentatiei si savantilor nemti recent recuperati, arma nucleara, arma viitorului. Si, cu un cinism infiorator, nu natiunea americana, nu Statele Unite ci un grup de lideri cu interese planetare a decis ca aceasta trebuie incercata pe viu. Sa vorbim despre “pierderi colaterale”, referitor la aceasta tragedie ar fi o crima! Sa utilizam expresii ca “intamplare nefericita “, “tragica eroare” sau “accident”, consacrate in limba de lemn a democratiilor autentice, ar fi stupid de vreme ce individul care si-a asumat reposnsabilitatea, creeri unei bombe nucleare presedintele in exercitiu Franklin Delano Roosvelt (1933-1945) a declarat: “In politica nimic nu se petrece datorita unui simplu accident. Iar daca accidentul are cumva loc, putem fi siguri ca, de fapt, facea parte dintr-un plan!” Un plan diabolic, intru nimic mai prejos decat planurile celebrului doctor Mengele – acela de a experimenta pe viu, pe cobai umani rezultatele stiintei deviata de dementa puterii! Drept urmare, la 6 si respectiv 9 august 1945, peste 150.000 de oameni au fost prefacuti, in cateva secunde, in lumina si alte milioane si-au purtat de atunci incoace, ori s-au nascut, se nasc si se vor naste purtand …pecetea Mortii!<br />Cui a foloasit? Asa-zisilor supraoameni sau “alesi” pentru care omenirea se reprezinta in cifre si nu in suflete, cu nimic mai prejos decat supraoamenii lui Hitler sau Homo sovieticus. Dovada ca, intr-o deplina intelegere cu comanditarii experimentului, sovieticii si-au tras partea, ca sa nu protesteze. Intre cele doua deflagratii, mai precis la 8 august 1945, Stalin a declarat razboi Japoniei care, nesustinandu-si aliatul german cu trupe, permisese rusiei sa supravietuiasca! Dar, in politica nu exista sentimente ci numai interese. Iar interesul sovietic s-a numit Harbin si Mukden, Dairen, Port Arthur si Sahalin, rapid ocupate. Si ocupate au ramas Kurilele pana astazi! Asa cum tot pana astazi, nimeni nu s-a gandit sa-i declare, pe cei responsabili de experimentul Hiroshima… Roosvelt initiatorul si Harry S. Treunian (1945-1953) executantul CRIMINALI DE RAZBOI. Pentru ca nu exista atunci o legislatie in domeniu! Legile au fost facute ulterior, de invingatori si aplicate doar invinsilor! Iar la acest capitol, impiedicata fiind de tradarea regelui sau sa se alature Aliatilor pe data de 26 august 1944, cand avea asigurata cooperarea militara cu americanii, in ciuda contributiei notabile la infrangerea nazismului in Europa si a sutelor de mii de romani cazuti in lupta pana astazi, considerata stat invins. Si, ca invins care a platit Rusiei de tri ori mai multe despagubiri de razboi decat Italia fondatoare a Axei, trebuie sa accepte ca “Mannerheim”-ul sau, cel ce tratase de la egal la egal cu sovieticii si americanii, fiind recunoscut drept Conducator, sa fie etichetat drept “criminal de razboi” si un intreg popor sa fie insultat prin el cu toate calificativele pe care un masluit proces bolsevic le-a inventat si pe care le utilizeaza astazi in acelasi scop si cu aceeasi “manie proletara”, neobolsevicii vopsiti in culorile democratiei instelate. Dar Romania nu poate accepta sa i se puna in carca vini care nu ii apartin, nu numai pentru ca este o victima care a pierdut ca jertfa prin holocaust si genocid, peste 540.000 cetateni, victime ale terorii fasciste si sovinismului unguresc in Ardealul cedat, si aproape doua milioane in Rasaritul rapit de Stalin, ci pentru ca nu se poate face troc niciodata cu onoarea si demnitatea unui popor! In numele acestei demnitati si al Adevarului etern… cum poate fi definit experimentul Hiroshima?<br />Potrivit Websterului si, in general, tuturor dictionarelor si enciclopediilor occidentale, “o ofranda adusa zeilor, prin ardere” se cheama Holocaust. Cu atat mai mult “uciderea prin ardere a unui foarte mare numar de oameni” deci “o mare sau completa distrugere prin foc”. Este drept, cu titlul de adaos apare si extinderea definitiei la “macelul sistematic, in masa al evreilor in lagarele de concentrare naziste, in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Nu se specifica unde sunt incadrate milioanele de civili neevrei, barbati, femei, copii, rusi, cehi, polonezi, francezi, sarbi, romani, greci, tigani etc., chiar germani, lichidati de nazisti in acelasi loc ti in acelasi mod. Nici milioanele de civili exterminati de Stalin, ori milioanele de asiatici si zecile de mii de europeni, canadieni, americani, australieni, neo-zeelandezi, prizionieri, colonisti si misionari lichidati de japonezi ca si victimele, imposibil de contabilizat (Voltaire avansa cifra de 9 milioane) ale autodafé-urilor prin care Biserica romana a tinut sa ilumineze cerul planetei peste un mileniu! Retinem insa, ca definitie a Holocaustului, unanim acceptata, sacrificarea unuia sau a unor mase mari de oameni, prin ardere. Ori la Hiroshima si Nagasaki au ars instantaneu peste 150.000 de oameni! Deci ceea ce s-a intamplat la 6 si 9 august 1945, nu poate fi definit decat drept HOLOCAUST, HOLOCAUST, HOLOCAUST…!<br />In concluzie, ori de cate ori vreun vanator de capete sau de apartamente, cu atat mai mult un cetatean american care boicoteaza politica externa a propriului guvern vizand extinderea NATO, va mai avea tupeul sa vina la Bucuresti si sa se joace de-a papagalul cu penaj democratic, infoindu-se si caraind “Romania a ucis, a ucis, a ucis”, daca nu vrea sa accepte ca problemele istoriei nu pot fi solutionate decat de cercetarea istorica onesta, ne vom putea considera indreptatiti sa-i replicam: “HIROSHIMA, HIROSHIMA, HIROSHIMA…”!<br /></div><br /><div style="text-align: right; font-weight: bold;">Dr. Mircea Dogaru</div>Administratorhttp://www.blogger.com/profile/03791660571700863396noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-4335014674134285826.post-39564758642325693382009-04-23T11:36:00.000-07:002009-05-17T15:32:05.676-07:00Ansamblul monumental “Hungaria”<div style="text-align: justify;"> La 5/17 februarie 1867 se constituie statul dualist Austro-Ungaria prin împărţirea posesiunilor Imperiului Habsburgic în două entităţi statale “Cisleitania” (Austria) şi “Transleitania” (Ungaria).<br />Cauze:<br /> - pierderea de către Habsburgi, în urma Războiului Crimeii (1853-1856), declanşat pentru adjudecarea Principatelor Române, a mecanismului creat în 1815 pentru păstrarea status-quo-ului continental şi planetar - Sfânta Alianţă;<br /> - pierderea poziţiei în cadrul Confederaţiei statelor germane, după 1848, până la excluderea definitivă a Austriei de către Prusia în 1866;<br /> - pierderea tuturor posesiunilor italiene în perioada 1858-1866 în favoarea Piemontului sprijinit de Franţa;<br /> - înfrângerea de către Prusia (1866) şi unificarea Germaniei în jurul acesteia;<br /> - succesele planului de edificare a României (cunoscut încă din 1768) prin actul de forţă de la 24 ianuarie 1859 şi proclamarea României ca stat la 11 decembrie 1861, care ameninţau cu pierderea Transilvaniei, Banatului, Partium-ului şi Bucovinei şi urmarea exemplului românesc de către sârbo-croaţi, cehi şi polonezi;<br /> - intrarea României în sfera de influenţă germană prin încoronarea lui Carol I de Habsburg (10 mai 1866).<br /> Soluţie: - pentru a păstra Imperiul, minoritatea germană dominantă îşi asociază cea mai turbulentă minoritate, cea ungurească, în actul de dominare a majorităţii slavo-române.<br /> În octombrie 1867, ca o consecinţă a pactului dualist, dieta ungară decide RIDICAREA UNUI MONUMENT-SIMBOL AL RECONCILIERII HABSBURGO-UNGARE, după conflictul din 1848-1849, sub numele de “HUNGARIA”. În viziunea ideologilor unguri el trebuia să reprezinte “Ungaria Eternă” sau “Ungaria Milenară’, realizată prin pactul dualist, ca “Ungarie a Coroanei Sfântului Ştefan” în componenţa căreia intrau 13 provincii. Pentru amplasarea monumentului erau nevoie de un loc istoric legat simbolic de cifra 13 şi de aceea a fost ales Aradul. Era, pe de o parte, cetate de margine a Transilvaniei râvnite şi, pe de alta, locul unde fuseseră executaţi de austrieci, ca dezertori, 13 ofiţeri (3 declaraţi unguri, 3 germani, 2 austrieci, 2 armeni, 1 sârb, 1 croat, 1 slavon) ajunşi generali în armata de invazie a lui Iosif Bem în Transilvania.<br /> - Cei 13 generali au la Arad un monument care îi comemorează - “Obeliscul”. În monumentul “Hungaria” ei urmau să simbolizeze cele 13 provincii ale “Ungariei Milenare”: Ungaria, Oldenburg, Burgenland, Slovacia, Ruthenia, Transilvania, Banat, Partium, Sirmium, Croaţia, Slovenia, Backa, Voivodina.<br /> - La 27 mai/8 iunie Franz Joseph (1848-1916) a fost uns şi rege al Ungariei, ca semn al “Reconcilierii” anulând (12 iunie) legile dietei de la Sibiu privitoare la egala îndreptăţire a naţiunii române şi a limbii române în Transilvania.<br /> - În perioada 1867-1877 s-a desfăşurat colecta publică privind strângerea fondurilor pentru înălţarea ansamblului.<br /> - În anul 1878 lucrarea este încredinţată sculptorului Adolf Huslar.<br /> - În anul 1883 este aleasă varianta finală şi semnat contractul, dar, în 1885 sculptorul moare.<br /> - În anul 1885 lucrările sunt preluate de Zola György şi Kála Karoly care le finalizeză în 1890.<br /> - În anul 1890 este dezvelit monumentul, la 51 de ani de la moartea generalilor. Nu era dată comemorativă ci aniversară, deschizându-se atunci deceniul de sărbătorire a MILLENIUM-ului unguresc.<br /> - Monumentul avea ca simbol “Ungaria”, femeia întruchipând visul milenar, înconjurată de alte 4 personaje îmbrăcate în uniforma “oastei negre” a lui Matia Corvin - libertatea ungurilor în trezire, spiritul de luptă al ungurilor, spiritul lor de sacrificiu şi ostaş ungur murind. La bază se aflau medalioanele celor 13 generali-provincii.<br /> - 1890-1918 Monumentul “Ungaria” a reprezentat triumful visului milenar unguresc şi simbolul luptei, prin utilizarea “legilor de maghiarizare” pentru crearea unei “Naţiuni omogene” noi, “naţiune maghiară” în care, conform Legii naţionalităţilor, intrau ungurii, sârbii, croaţii, slovenii, românii, germanii, etc. ce recunoşteau graniţele Regatului Coroanei Sfântului Ştefan şi acceptau maghiarizarea.<br /> - 1 Decembrie 1918, prin voinţa majorităţii populaţiei, Transilvania, Banatul şi Partiumul, prin urmare şi Aradul, centru al revoluţionarilor români, cu tot cu monumentul său, s-au unit României. Din acest moment pentru unguri, “Hungaria” îşi schimbă semnificaţia.<br /> - 1 decembrie 1918 - 1 iulie 1925, “Ungaria Milenară” devine simbolul Iredenţei ungureşti, al luptei revizioniştilor unguri pentru dezmembrarea României Mari şi alipirea Transilvaniei la Ungaria. An de an, la 6 octombrie se adunau mii de unguri din Ţară şi Ungaria în jurul statuii, manifestând şi scandând lozinci antistatale. Este motivul pentru care, în anul 1924, Ionel Brătianu propune în şedinţă de guvern demantelarea statuii.<br /> - La 1 iulie 1925 prin hotărâre de guvern aprobat de şeful statului, Ferdinand I Întregitorul, monumentul a fost dezansamblat, piesele mari intrând în custodia unităţii militare din Subcetate, parte din medaliile generalilor-provincii fiind ascunse cu grijă de custozi unguri în subsolul Muzeului de Istoriei din Arad. Pe locul său s-a decis ridicarea unei statui a lui Avram Iancu dar încetineala cu care s-au strâns fondurile şi declanşarea celui de-al doilea Război Mondial au amânat proiectul.<br /> - 1925-1945 preocupaţi de recuperarea (parţial reuşită la 30 august a) Transilvaniei, fasciştii unguri au lăsat pe planul doi problema monumentului.<br /> - 6 octombrie 1949, cu ocazia aniversării a 100 de ani de la înfrângerea revoluţiei ungare de către austrieci, românii transilvăneni şi ruşi şi a execuţiei generalilor, problema a fost reluată, generalii, Lajos Kossuth şi ideologul terorismului unguresc, Alexandru Petic (Sandor Petöfi) fiind prezentaţi drept comunişti, iar monumentul “Hungaria” drept monument al luptei de clasă.<br /> - 1950 guvernul Istvan Dobi i-a cerut oficial lui Petru Groza reasamblarea monumentului ca simbol al prieteniei maselor muncitoare româneşti şi ungureşti şi al... Libertăţii. În condiţiile ocupaţiei sovietice, dacă a acceptat sub presiunea lui Stalin să acorde cetăţenie română celor 400.000 de fascişti unguri colonizaţi în Transilvania de Nord de Horty, în locul celor peste 540.000 de cetăţeni români de etnii şi religii diferite îndepărtaţi de ocupant prin Holocaust, genocid şi deportare, dacă a acceptat înfiinţarea unei “Regiuni Autonome Maghiare”, Petru Groza a refuzat cererea de reasamblare a monumentului “Hungaria”. Refuzul se baza pe analiza raport a 300 de academicieni şi universitari care îl demascau drept monument al şovinismului, intoleranţei şi urii faţă de români.<br /> - 1990, ianuarie, noua campanie pentru ridicarea monumentului, prezentat acum ca simbol al “Reconcilierii” şi “Prieteniei” româno-ungare a fost declanşată de cercurile revizioniste şi iredentiste ungureşti prin intermediul secretarului de stat în Ministerul Culturii şi adjunct al lui Andrei Pleşu, Hunor Arpad. Tentativelor anuale li s-a răspuns la Arad prin manifestaţii şi luări de poziţie în media.<br /> - 1996 instalarea la putere a CDR a trezit noi speranţe cercurilor politice dure de la Budapesta, conduse de Viktor Orban şi David Ibolya care au găsit la Bucureşti binevoitori în persoana miniştrilor Andrei Pleşu, Victor Babiuc şi Valeriu Stoica. Aceştia au elaborat proiectul Hotărârii de Guvern 793/1999 prin care monumentul a fost luat din custodia UM 01380 Arad şi predat ilegal (fără proces-verbal) la 1 octombrie 1999 Ordinului Conventual al Sfântului Francisc de Assissi, Str. Lucian Blaga, Nr. 2.<br /> Dezlănţuite la 2 octombrie 1999, marile manifestaţii de la Arad, patronate de primarul liberal Valentin Paul Neamţ au împiedicat eforturile subprefectului Levente Bugnar de ridicare a monumentului pe 6 octombrie, în prezenţa lui Viktor Orban şi a Ibolyei David, mai ales că demonstranţilor li s-au alăturat toate partidele de opoziţie, în frunte cu PSD şi chiar reprezentanţi ai puterii. Prin vocile domnilor Ion Iliescu şi Adrian Năstase clasa politică realistă românească a demonstrat atunci că monumentul “Hungaria” simbolizează tot ce poate fi mai contrar “Prieteniei”, “Libertăţii”, “Reconcilierii”, “Normalizării” relaţiilor între popoarele român şi ungar, în contextul aderării acestora la principiile Uniunii Europene.<br /> - 28 noiembrie 2002, cu ocazia deschiderii serbărilor Unirii la Alba Iulia, la Arad, la iniţiativa lui Levente Bugnar, actualmente viceprimar, noul consiliu municipal a aprobat reamplasarea monumentului în “Piaţa de vechituri”, obsedanta campanie în jurul acestui monument redezlănţuindu-se. Şi aceasta în condiţiile în care “Forumul din martie” (14 martie 2002) a pus clar la Cluj-Napoca, problema autnomizării Transilvaniei ca spaţiu de manifestare a naţiunii maghiare, iar grupul condus de Laszlo Tökes şi Tullit Attila se pregăteşte să instituie (la 12 octombrie a.c., Sfântu Gheorghe) Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania ca organism de conducere a Ţării Autonome a Secuilor ce urmează a fi proclamată la... 1 Decembrie.<br /> - Concluzii - Atât ca nume “Hungaria” (“Eternă” sau “Milenară”) cât şi ca pretext - cei 13 generali-provincii, monumentul are o semnificţie cumplită pentru români. El simbolizează:<br /> - trufia ocupantului şi readucerea românilor în perioada 1366-1437 la condiţia de servi în propria lor ţară;<br /> - agresarea de către unguri prin trupele teroriste ale celor 13 generali a unui stat românesc, Transilvania, proclamat la 2-16/14-28 septembrie 1848, act soldat în perioada decembrie 1848 - iunie 1849 cu un adevărat genocid - 100 de preoţi, 40.000 de cetăţeni ucişi, peste 300 de sate arse, etc., urmare a îndemnurilor la crimă lansate de ideologul Sandor Petöfi prin poezii manifest de tipul “Către Naţiune”, “Pe viaţă şi pe moarte”, “În ziua de Anul Nou”, etc;<br /> - iredentismul şi revizionismul fascist;<br /> - nerecunoaşterea integrităţii şi unităţii teritoriale a României;<br /> - elogiul terorismului, rasismului şi urii;<br /> - prin simbolistica sa, monumentul “Hungaria” ca şi toate statuile şi plăcile comemorative dedicate lui Sandor Petöfi încalcă flagrant prevederile “Legii privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război” şi ale Ordonanţei nr. 31/2002.<br /> - Soluţii - singura soluţie onorabilă ar fi cedarea, în semn de prietenie, către Ungaria a pieselor componente ale ansamblului, pentru a fi inclus în patrimoniul statului vecin, a cărei istorie monumentul o glorifică.<br /><br />Dr. Mircea DOGARU<br /><br /></div>Administratorhttp://www.blogger.com/profile/03791660571700863396noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-4335014674134285826.post-86033202927361692452009-04-18T12:16:00.000-07:002009-05-17T15:27:44.156-07:00Mihai Viteazul - o viaţă în slujba unei idei<div style="text-align: right;">Motto<br />“Unitatea naţională fu visarea iubită a<br />voievozilor noştri cei viteji, ai tuturor<br />bărbaţilor noştri cei mari.”<br />Nicolae Bălcescu<br /></div><div style="text-align: justify;"> Scurt dar glorioasa domnie a marelui voievod Mihai Viteazul se plasează, în timp, la sfârşitul veacului al XVI-lea, veac marcat de profunde transformări şi mutaţii pe plan economic, social-politic şi militar, care au influenţat în mod decisiv evoluţia societăţii româneşti de pe ambii versanţi ai Carpaţilor. Noile relaţii marfă-bani au pătruns şi în spaţiul carpato-danubiano-pontic, integrat din ce în ce <a style="" onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}" href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEibaODGnnF9xqVFT5v-2rKoMs-Q3cC9Cy-WOzchAM4LtDhKRrpNmQeZ69t55fG66UWko_oKSC2J9ssYcqW94WsIxvCXrH2ipTeCXDOhvufFjmGRzoU8b1nupE35IUQ3J0qgQ3oJO7nn9Q/s1600-h/Romania+in+timpul+lui+Mihai+Viteazul%281593+-+1601%29.gif"><img style="margin: 0pt 0pt 10px 10px; float: right; cursor: pointer; width: 400px; height: 280px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEibaODGnnF9xqVFT5v-2rKoMs-Q3cC9Cy-WOzchAM4LtDhKRrpNmQeZ69t55fG66UWko_oKSC2J9ssYcqW94WsIxvCXrH2ipTeCXDOhvufFjmGRzoU8b1nupE35IUQ3J0qgQ3oJO7nn9Q/s400/Romania+in+timpul+lui+Mihai+Viteazul%281593+-+1601%29.gif" alt="" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5333015765036913330" border="0" /></a>mai mult circuitului economic internaţional. Dacă geografic acest spaţiu lega Europa de nord şi centrală de Levant, stepele nord-pontice de Occident, politic se situa în zona de interferenţă a intereselor marilor puteri. Unitar din punct de vedere etnic, geografic, economic, social şi spiritual, spaţiul românesc evolua în mod firesc, legic spre afirmare independentă; aceasta a fost dealtfel şi sensul ascendent al dezvoltării româneşti la sfârşitul secolului al XVI-lea şi tot secolul următor, fenomen, care impunea ca o condiţie sine qua non înfăptuirea unităţii politice.<br /> Ideea medievală a blocului unitar al ţărilor române, care, în faţa marilor primejdii nu puteau reacţiona decât solidar - transpusă juridic prin relaţii de vasalitate - strălucit materializată sub spada unui Iancu de Hunedoara sau Ştefan cel Mare, făcuse loc ideii de unitate statală, în sprijinul căreia au acţionat atât domni români (Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu), cât şi pretendenţi străini (Aloisio Gritti, Despot Vodă), reprezentanţi ai umanismului european, ai noilor curente de gândire şi norme de conduită politică, principi formaţi după modelul pe care realitatea i l-a impus lui Machiavelli.<br /> Timid conturată în secolele anterioare, ideea înfăptuirii statului centralizat unitar pe teritoriul fostei Dacii, cristalizată pe întreg parcursul veacului al XVI-lea îşi aştepta conducătorul de geniu care să-şi asume traducerea ei în fapte. Momentul propice a apărut odată cu agravarea conflictului între principalele puteri interesate în stăpânirea Europei Centrale şi Imperiul Otoman alături de care se profila, ambiţioasă, Polonia sfâşiată de contradicţii interne şi confruntată cu imperiali şi cu Rusia, situaţie care îi impunea menţinerea |păcii veşnice| cu Poarta.<br /> În aceste condiţii, societatea românească a dat personalitatea, omul de geniu, abil diplomat şi comandant militar talentat, spirit clarvăzător şi fin analist al posibilităţilor epocii. Fiu sau nu al lui Pătrăşcanu cel Bun, Mihai Viteazul a fost în primul rând un fiu al poporului român un om simplu”, născut aşa cum plastic se exprima ambasadorul Spaniei la Praga Don Guillén de San Clemente(1 - “din pulberea pământului” românesc în slujba căruia şi-a pus forţele, aspiraţiile, întreaga viaţă. A fost un om al noii epocii, în care pământul dobândise o nouă semnificaţie, o nouă valoare în contextul dezvoltării producţiei pentru piaţă, al intensificării comerţului de tranzit şi la mare distanţă. Bun negustor, obişnuit să calculeze riscurile abil şi fin cunoscător de oameni, cumulând toate aspiraţiile şi realizările pe tărâmul gândirii politico-diplomatice şi militare ale înaintaşilor, el a străbătut întreaga ierarhie a demnităţilor vremii, de la poziţia de bănişor de Mehedinţi, la situaţia de domn, utilizând gama completă a procedeelor şi mijloacelor de la puterea banului la intriga de culise şi lupta deschisă, pentru a-şi realiza ţelurile care deveniseră o necesitate stringentă, obţinerea libertăţii şi realizarea unităţii naţionale.<br /> Numit domn într-o ţară românească a cărei vlagă era suptă de cămătarii străini, îndeosebi levantini, nevoit să facă faţă unei crize financiare fără precedent, Mihai Viteazul a ajuns ca şi Aron domnul Moldovei la concluzia că soluţia imediată era ridicarea fără zăbavă la luptă a românilor din cele trei provincii împotriva puterii suzerane. Contactele cu Habsburgii prin intermediul principelui Transilvaniei, domn străin al unei ţări surori, nu demonstrează altceva decât că voievozii români, îndeosebi Mihai, au ştiut să zărească momentul favorabil, războiul Ligii Sfinte fiind ca să-l parafrazăm pe Bălcescu ocazia şi nu cauza ridicării la luptă.<br /> Dacă Sigismund Bathory era stăpânit, în interesul casei sale, de ambiţia de a-şi extinde dominaţia, în spirit feudal, asupra ţărilor extracarpatice, dorind potrivit relatării iezuitului Comuleo “să ocupe Moldova şi Ţara Românească să-i ucidă pe cei doi principi şi să ia pentru el aceste ţări”(2, meritul lui Mihai constă în faptul că, urmând drumul pregătit de predecesorii săi, a înţeles că unitatea de luptă a românilor se putea transforma la acea dată într-o realitate politică mai profundă. Aşadar, la 1593, ţările române pe care însuşi sultanul Suleiman şi Ferdinand de Habsburg se temuseră cu peste o jumătate de veac în urmă că s-ar putea uni pe temeiul originii comune, al teritoriului şi al limbii(3, se aflau în faţa momentului hotărâtor, poporul întreg simţea şi dorea cu ardoare Unirea, singura soluţie care ar fi putut duce la împlinirea idealurilor sale de libertate şi dreptate naţională, şi era pregătit să urmeze pe acela dintre fiii săi care s-ar fi încumetat să ridice steagul luptei şi al renaşterii româneşti.<br /> Evenimentele sunt cunoscute, rolul principal avut de Mihai în închegarea alianţei antiotomane a ţărilor române, în pregătirea şi declanşarea simultană a războiului de eliberare la Bucureşti şi Iaşi, victoriile obţinute prin vitejia oştenilor săi şi puterea geniului său militar precum şi modul în care Sigismund Bathory şi imperialii au încercat să le minimalizate, împăunându-se cu meritele “vasalului” valah; politica ambiţioasă a Poloniei şi duplicitatea Casei de Habsburg. De altfel temerea acestora din urmă că spaţiul românesc le va scăpa de sub control dacă în Carpaţii şi la Dunăre se va realiza un stat unitar, puternic prin forţa sa economică, poziţie geografico-strategică, prin vitejia şi setea de libertate a locuitorilor săi, era justificată. Întreaga concepţie de acţiune a voievodului Mihai, şi a aliatului său moldovean avea în vedere acest lucru. Ca prim punct, s-a urmărit şi parţial s-a obţinut controlul asupra liniei Dunării, neutralitatea sau ocuparea cetăţilor româneşti devenite, în timp, “raiale” (kazole), controlul asupra Buceagului răpit Moldovei, asupra gurilor Dunării şi părţi de nord a Dobrogei, cu grave consecinţe economice pentru Istambul şi armata otomană.<br /> În ciuda compromiterii planului de luptă de către Sigismund Bathory prin politica sa ambiţioasă în Moldova şi a impunerii tratatului de la Alba Iulia, în 1595, Europa putea lua cunoştinţă de noua realitate, pe care agentul englez la Poartă, Barton o explica astfel: “ceea ce regi şi principi nu puteau să realizeze, a fost realizat de un Mihai, cel mai mic şi mai sărac dintre ducii”(4 prin puterea geniului şi vitejia poporului său. Obţinerea independenţei a permis trecerea la realizarea planului maximal, înfăptuirea unităţii naţionale statale a spaţiului românesc, plan ce trebuia urmărit cu mare prudenţă datorită implicaţiei Habsburgilor în Transilvania şi a ingerinţelor polone în Moldova.<br /> Pentru a nu trezi reacţia celor interesaţi, Mihai a desfăşurat o inteligentă activitate diplomatică stabilind largi contacte cu păturile conducătoare ale principatelor folosind conflictele şi disensiunile dintre adversarii interni şi externi ai ideii unităţii. Cu toate măsurile luate pentru păstrarea secretului, în 1597 forţele oculte ale Ligii Catolice erau informate deja de către nunţiul Malaspina şi Sigismund della Torre că Mihai este hotărât să înlăture suveranitatea lui Sigismund Bathory, că întreţine strânse legături cu cancelarul de origine română al acestuia Josica, intenţionând, în cazul abdicării principelui, să-şi atribuie tronul Transilvaniei(5. Mai mult, în proiectul de luptă din vara lui 1598 prezentat agenţilor imperiali Szuhai şi Istvanff, Mihai însuşi îşi făcea cunoscute ţelurile şi sugera intenţia unirii Moldovei la Ţara Românească, motivând, referitor la Ieremia Movilă, că el vrea “să-l alunge din Moldova şi să scape de un duşman şi un trădător atât de rău”. Prilejul trecerii la acţiune i l-a oferit abdicarea lui Sigismund (marie 1599) şi încoronarea lui Andrei Bathory, privit ca adversar la Praga datorită poziţiei sale prootomane. Evenimentele trebuiau grăbite deoarece în afara pretenţiilor Bathoreţilor, în umbra fraţilor Movilă, Polonia se pregătea să închege o coaliţie a ţărilor române sub egida sa.<br /> Abil diplomat, Mihai a promis recunoaşterea suzeranităţii şi a solicitat, pe rând, pentru el aprobarea, chiar sprijinul puterilor interesate. Astfel, în aprilie 1599, agenţii imperiali transmiteau arhiducelui Maximilian, propunerea voievodului român, de a-l alunga, împreună cu generalui său Basta, în interesul cauzei creştine, pe Andrei Bathory din Transilvania(6. Apoi, în vreme ce la Rudolf al II-lea potrivit mărturiilor contemporane “statornic, se roagă numai să se atace Ardealul”(7, deşi încheiase, din considerente politice şi un tratat cu Andrei Bathory, Mihai a intervenit în secret pe lângă marele vizir Ibrahim pe care l-a convine să-i acorde steag de domnie. A strâns contactele atât cu partida proimperială din Transilvania, grupat în jurul comisarilor imperiali David Ungriad şi Mihai Szekely, cât şi cu secuii, buni soldaţi, nemulţumiţi de ofensiva bathoreţilor împotriva privilegiilor lor pentru ca, în final, independent de generalul Basta, să treacă la acţiune. Victoria a fost relativ uşoară; secuii, “clocotind de ură şi setoşi de răzbunare”(8, au luptat de partea sa, nobilii i s-au închinat ca unui reprezentant al împăratului, iar românii, pentru care venise ziua mult aşteptată s-au răsculat, sensul noilor schimbări fiind văzut de ei atât pe plan naţional cât şi social, potrivit mărturiilor cronicarului Szamosköszy.<br /> Acţiunea, aşa cum observa nunţiul papal Malaspina, părea să aibă acordul Porţii, care a stat în espectativă. de altfel, Malaspina, martor ocular al evenimentelor şi mediator, declara că în jurul bătăliei de la Şelimbăr, Mihai i s-a confesat că n-a făcut decât s-o ia înaintea duşmanilor săi şi că spera să elibereze şi Moldova. Abia se stingeau acordurile Tedeum-ului ordonat de imperiali în catedrala Sfântului Ştefan în cinstea “devotatului” lor general valah, când, cu stupoare, s-a aflat la Praga că voievodul intenţiona ca o compensaţie a ostenelii sale, nu numai să-şi păstreze stăpânirea întregii provincii, dar reclama şi toate cetăţile sale de margine deţinute de habsburgi, inclusiv Hust-ul şi oraşul Szeged care “şi mai înainte a ţinut încoace de Ardeal”. De altfel, ca o primă măsură, el a cerut dregătorilor ţării “să nu înstrăinaţi ţinuturile de margine de la principatul Transilvaniei”(9.<br /> Întreaga politică transilvăneană a lui Mihai Viteazul, interesul manifestat pentru întărirea armatei, pentru cetăţile în fruntea cărora a pus căpitani români, pentru oraşe ca sprijin împotriva duşmanului extern şi a nobilimii, pentru secui, împământenirea unor munteni, încercarea de a-şi ridica dintre transilvăneni o pătură de susţinători, efortul de a realiza o simbioză între clasa conducătoare locală şi boierimea română, preocuparea pentru ţărănimea şi preoţimea română, sprijinirea ortodoxiei, ca factor de cultură şi bastion al românismului, libertăţile acordate, demonstrează dorinţa sa de a face din această provincie redată neamului românesc, ceea ce fusese odinioară: inima unui stat puternic, unitar, înglobând întregul spaţiu carpato-danubiano-pontic. Acuzaţia lui Malaspina că “s-ar folosi de numele împăratului numai ca sperietoare”(12 intenţionând să-şi pătreze provincia era pe deplin întemeiată. Mihai şi-a luat toate prerogativele de domn, a introdus limba română ca limbă de cancelaria, a declarat Adrealul principat “supus prin armele noastre puterii şi autorităţii noastre”, deoarece “a trecut prin luptă asupra noastră şi a dreptului nostru de dăruire”, iar în documentele interne a semnat “Io Mihai Voievod cu mila lui Dumnezeu domn a toată ţara Ardealului”.<br /> Se impunea în continuare o intensă activitate diplomatică pentru recunoaşterea pe plan extern a operei înfăptuite de poporul român şi conducătorul său.<br /> Cum Polonia şi Habsburgi urmărindu-şi propriile ţeluri expansioniste se dovedeau principalii adversari ai Unirii, Mihai s-a adresat Porţii avertizând-o că a ajuns prin spadă “principe a Transilvaniei” că a dat Ţara Românească fiului său şi că ar accepta protecţia otomană iar “dacă sultanul se gândeşte să facă pace să o facă cu el nu cu alţii”.<br /> Potrivit mărturiilor vremii în faţa faptului împlinit sultanul a acceptat “de bună voie căci altfel ei vor păstra titlurile cu forţa” şi a trimis un mesager cu confirmarea noii realităţi politice de la nord de Dunăre.(10<br /> Asigurat din partea Porţii, păstrând aparenţa loialităţii faţă de imperiali, Mihai putea sugera reprezentanţilor lui Rusolf al II-lea că “acum cum stau în pace cu turcul, cu maiestatea sa cesaree, cu ceilalţi vecini şi mă aflu înăuntru acestei ţări, ar fi bine ca armata imperială să stea departe” şi însăşi împăratul “să-i mulţumească şi să-i confirme titlurile pe care şi le atribuia el însuşi”.(11<br /> În timp ce marile puteri nu-şi reveniseră de pe urma şocului provocat de îndrăzneala valahului, iar în Moldova adversarii săi declaraţi îşi strângeau rândurile sub scutul Poloniei care departe de a mai lupta pentru o graniţă la Dunăre, se temea că prin desăvârşirea operei sale Mihai va pretinde Pocutia şi Podolia - cândva, prin dreptul feudal teritorii româneşti. Voievodul a trecut la acţiune mânat de dorinţa de a încununa efortul de unificare politică a spaţiului românesc de a-şi crea un stat puternic, centralizat, capabil să-şi cucerească şi să-şi menţină independenţa prin forţa armelor, asemănător statelor Europei occidentale guvernate de monarhi ereditare.<br /> Fiind gata să apere Transilvania în continuare cu preţul vieţii sale pentru a împiedica o intervenţie a trupei lui Basta, el şi-a justificat faţă de imperiali intervenţia în Moldova prin atitudinea ostilă a Poloniei şi a lui Ieremia Movilă, prin legăturile secrete dintre adversarii transilvăneni şi Sigismund Bathory refugiat aici.<br /> Campania din mai s-a dovedit în realitate un marş triumfal, moldovenii trecând în masă de partea lui Mihai, deschizând porţile cetăţii, aderând cu tot sufletul la măreaţa operă care se înfăptuia, încât voievodul putea scrie la 20 ale aceleiaşi luni bistriţenilor că “Moldova am luat-o astăzi, e sub stăpânirea noastră”, putându-se intitula în acte “domn al Ţării Româneşti şi a Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”.(12<br /> Domn al acestor trei ţări surori, Mihai a încercat să-şi consolideze poziţia, trimiţând solii imperialilor cu declaraţii de loialitate şi propuneri de continuare a războiului şi Poloniei pentru evitarea conflictului, argumentând că existenţa statului său ca tampon dintre Republică şi Imperiul Otoman ar fi în avantajul acesteia. De asemenea a trimis solii în secret la sultan şi la hanul tătar, aceştia consimţind să rămână în espectativă ba chiar acceptând soluţia în contextul războiului cu Liga Sfântă, deşi Mihai, ca domn a toată Ţara Românească a ordonat unui detaşament condus de raguzanul Deli Marco să recucerească Bugeacul cu cetăţile Chilia, Ismail, Tighina şi Cetatea Albă, acţiune încununată de succes.<br /> Unitatea Ţărilor Române devenise o realitate de necontestat care a trezit admiraţia contemporanilor, fiind sintetic exprimată în rapoartele agenţilor britanici către regina Elisabeta: “Mihai prinţul şi-a sporit regatul cu Bogdania pe care a alăturat-o Transilvaniei şi Valahiei, el devenind prinţ unic al acestor trei provincii”.(13<br /> Opera sa a putut însă rezista deoarece întreaga abilitate diplomatică a domnului nu a reuşit să înlăture animozităţile create la curtea din Praga, ale cărei planuri expansioniste în spaţiul românesc şi Balcani se vedeau compromise, nu a putut contracara ura nobilimii maghiare care îl socotea “ţăran ambiţios şi ahtiat după slavă”, conducător al unui popor, dispreţuit în propria sa ţară şi nu a putut înlătura teama Poloniei care, luând în considerare drepturile de esenţă feudală asupra Pocuţiei, declara că: “e vorba aproape de existenţa noastră căci dacă nu va fi alungat din Moldova acel duşman, cât de curând va trebui să ne apărăm să nu ia jumătate din coroana Poloniei”.(14<br /> Coalizarea duşmanilor săi interni şi externi, declaraţi sau din umbră, a reuşit să compromită realizările viteazului, opera măreaţă a poporului român care, înconjurat de trei mari puteri ce-i ameninţau de veacuri existenţa, având de înfruntat o dublă exploatare străină în Transilvania, izbutise prin utilizarea tuturor forţelor şi resurselor sale să-şi traducă idealul în forţă.<br /> Învins pe moment, Mihai a încercat să-şi refacă poziţiile dar ţelurile sale erau de acum cunoscute, şi posibilitatea realizării lor devenită, ceea ce a înspăimântat îndeosebi Curtea imperială care l-a eliminat brutal prin asasinatul de la Câmpia Turzii la 13 august 1601.<br /> “Şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu - plângea cronica munteană - pentru că nu ştiuse, nici să împrijelise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează. Şi-i rămase trupul gol în pulbere aruncat, că aşa au lucrat pizma încă de la începutul lumii, că pizma a pierdut pe mulţi bărbaţi fără de vină ca acesta”.(15 Pentru comanditarii asasinatului, actul s-a dovedit inutul, potrivit mărturiilor contemporane deoarece “datorită morţii sale poporul doreşte şi mai puţin să accepte protecţia Împăratului, temându-se de el mai mult decât de Sultan”.(16<br /> Eroul a căzut. opera sa însă, s-a dovedit nemuritoare, dăinuind în conştiinţa poporului român care, slăvindu-i jertfa, şi înţelegându-i mesajul “şi hotarul Ardealului. Pohta ce-am pohtit, Moldova, Ţara Românească” s-a străduit de aici înainte să-i reîmplinească opera, durând pentru eternitate un stat al tuturor românilor, liberi şi neclintiţi în hotarele străbune.<br /><br />dr. Mircea Dogaru<br />Note:<br />1. Reprezentantul regelui Spaniei la Praga. Vezi Al. Randa, “Pro Republica Christiană”, Acta Historica, tomus III, Societas Academica da romana, Monachii, 1964, p. 3<br />2. “Călători străini despre ţările române”, vol. III, Bucureşti, 1971, p. 365<br />3. Ibidem, vol. I, p. 418;<br />4. E.D. Tappe, “Documents, concerning romanian history (1427-1601)”, London, ... the Hague, Paris 1964, p. 98<br />5. A. Veress, “Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti”, vol. V, Bucureşti, 1932, p. 67-68, 90;<br />6. A. Veress, op. cit, p. 232-234; Hurmuzaki, XII, p. 430<br />7. Hurmuzaki, XII, p. 438;<br />8. “Călători străini...”, IV, p. 162<br />9. “Călători străini...”, IV, p. 127; A. Veress, op. cit., p. 353-354; “Mihai Viteazul în conştinţa europeană”, vol. I, “Documente externe”, Bucureşti, 1982, p. 312-313<br />10. “Călători străini...”, IV, p. 164-165; Hurmuzaki, XVI, p. 499-500, A. Veress, op. cit., p. 299; E.D. Tappe, op. cit., p. 131;<br />11. “Călători străini...”, IV, p. 168;<br />12. Hurmuzaki XII, p. 914; “Documenta Romaniae Historica, B, Ţara Românească, vol. XI”, Bucureşti, 1975, p. 553-554<br />13. E.D. Tappe, op. cit., p. 132;<br />14. A. Veress, op. cit. p. 117<br />15. “Istoria Ţării Româneşti, 1290-1690”, ed. C. Grecescu şi D. Simionescu, Bucureşti, 1960, p. 82;<br />26. E.D. Tappe, op. cit., p. 144<br /></div>Administratorhttp://www.blogger.com/profile/03791660571700863396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4335014674134285826.post-52415171984153202362009-04-14T14:37:00.000-07:002009-05-04T13:43:52.315-07:00Aromânii - parte a poporului românUn fragment de popor român!<br /><object width="320" height="265"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/gjpTaJz_gUg&hl=en&fs=1&color1=0x3a3a3a&color2=0x999999"><param name="allowFullScreen" value="true"><param name="allowscriptaccess" value="always"><embed src="http://www.youtube.com/v/gjpTaJz_gUg&hl=en&fs=1&color1=0x3a3a3a&color2=0x999999" type="application/x-shockwave-flash" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true" width="320" height="265"></embed></object><br /><object width="320" height="265"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/O2rZBBit03M&hl=en&fs=1&color1=0x3a3a3a&color2=0x999999"><param name="allowFullScreen" value="true"><param name="allowscriptaccess" value="always"><embed src="http://www.youtube.com/v/O2rZBBit03M&hl=en&fs=1&color1=0x3a3a3a&color2=0x999999" type="application/x-shockwave-flash" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true" width="320" height="265"></embed></object><br /><object width="320" height="265"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/zPnoDu3_kxc&hl=en&fs=1&color1=0x3a3a3a&color2=0x999999"><param name="allowFullScreen" value="true"><param name="allowscriptaccess" value="always"><embed src="http://www.youtube.com/v/zPnoDu3_kxc&hl=en&fs=1&color1=0x3a3a3a&color2=0x999999" type="application/x-shockwave-flash" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true" width="320" height="265"></embed></object><br /><object width="320" height="265"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/NGHlJifB3_c&hl=en&fs=1&color1=0x3a3a3a&color2=0x999999"><param name="allowFullScreen" value="true"><param name="allowscriptaccess" value="always"><embed src="http://www.youtube.com/v/NGHlJifB3_c&hl=en&fs=1&color1=0x3a3a3a&color2=0x999999" type="application/x-shockwave-flash" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true" width="320" height="265"></embed></object><br /><object width="320" height="265"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/iXGIzeRUnQI&hl=en&fs=1&color1=0x3a3a3a&color2=0x999999"><param name="allowFullScreen" value="true"><param name="allowscriptaccess" value="always"><embed src="http://www.youtube.com/v/iXGIzeRUnQI&hl=en&fs=1&color1=0x3a3a3a&color2=0x999999" type="application/x-shockwave-flash" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true" width="320" height="265"></embed></object>Administratorhttp://www.blogger.com/profile/03791660571700863396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4335014674134285826.post-81909822488939035722009-04-09T12:54:00.000-07:002009-05-17T15:23:07.754-07:00Să arătăm marelui Imperiu că încă mai sunt Români pe acest pământ!!!<a onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}" href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhYUErI_t6FD-B64ZCCGZ4eKPLB5i7f7_M7qqyG3z2GsPMl_DgZEYUEQ-T5TFN6Nsz6I0deOsDXDk_8rz7WkXiQUCdiOGvveMzOnUREFX66C4Kxyo2MUYMQ8_Y5GDQyV9yxKWXeharGdg/s1600-h/vlb_9683_resize.jpg"><img style="margin: 0px auto 10px; display: block; text-align: center; cursor: pointer; width: 400px; height: 267px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhYUErI_t6FD-B64ZCCGZ4eKPLB5i7f7_M7qqyG3z2GsPMl_DgZEYUEQ-T5TFN6Nsz6I0deOsDXDk_8rz7WkXiQUCdiOGvveMzOnUREFX66C4Kxyo2MUYMQ8_Y5GDQyV9yxKWXeharGdg/s400/vlb_9683_resize.jpg" alt="" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5322783015895040498" border="0" /></a><br /><a onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}" href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhYnE0ofow9JMtbl790JeGguEM86_ooTXd4MJ5o-HM_VDuNcOmZbrVen-MbuBoWSmv2mxTt04v4PIAzlHj_Y1Mz-vmZORSV78_BCfeFLECd7D7ZdCGE35mMNTtQNJ7BuhZvMOmfKtTSPQ/s1600-h/vlb_9586_resize.jpg"><img style="margin: 0px auto 10px; display: block; text-align: center; cursor: pointer; width: 400px; height: 267px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhYnE0ofow9JMtbl790JeGguEM86_ooTXd4MJ5o-HM_VDuNcOmZbrVen-MbuBoWSmv2mxTt04v4PIAzlHj_Y1Mz-vmZORSV78_BCfeFLECd7D7ZdCGE35mMNTtQNJ7BuhZvMOmfKtTSPQ/s400/vlb_9586_resize.jpg" alt="" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5322782942712932834" border="0" /></a><br /><a onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}" href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiR8PtWWlQr1OEnZVGRPPbku8yVJiJyI1IpW5ytPiDn8beRywySImTVeGCPKVvJVRShsVU1EvrgJOb8rAiRVpbuOQD8jhC_JDZNTwdiDHgIYxd2RSOoDcCD5MZkJRntVCLhd84pd-rwJg/s1600-h/123913145601110105611_.jpg"><img style="margin: 0px auto 10px; display: block; text-align: center; cursor: pointer; width: 400px; height: 273px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiR8PtWWlQr1OEnZVGRPPbku8yVJiJyI1IpW5ytPiDn8beRywySImTVeGCPKVvJVRShsVU1EvrgJOb8rAiRVpbuOQD8jhC_JDZNTwdiDHgIYxd2RSOoDcCD5MZkJRntVCLhd84pd-rwJg/s400/123913145601110105611_.jpg" alt="" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5322782881086129314" border="0" /></a><br /><a onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}" href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh4WLYKfBytFZh2AimZA8Y1O7PQ99cH9GEUOqs6YSIwp1AZzjX-jBYWjtJipnxQEKJPe3_huA1w_mAJGvjMuihWtZq2U3CBD7kHjt2PfFk9688Gr2JxMxLXSrTPWmF4FmAGBBVkOIG-mQ/s1600-h/moldova-ultima.jpg"><img style="margin: 0px auto 10px; display: block; text-align: center; cursor: pointer; width: 400px; height: 241px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh4WLYKfBytFZh2AimZA8Y1O7PQ99cH9GEUOqs6YSIwp1AZzjX-jBYWjtJipnxQEKJPe3_huA1w_mAJGvjMuihWtZq2U3CBD7kHjt2PfFk9688Gr2JxMxLXSrTPWmF4FmAGBBVkOIG-mQ/s400/moldova-ultima.jpg" alt="" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5322782817369988450" border="0" /></a><br /><a onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}" href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEirvZVMleTsxHDoAZtek9cyEeconn0PF3Awtg7uqnGDj-PDRxq4Yyo_En6O6td2O8UMJ4PXjV9nqWjdhbjUSv2BABaECpWxolwKY-JaqnDrnf9Gylu5elZDwgCXO0hVX52VNJbEUlVxkg/s1600-h/123911468036553120365_bcedecdabf.jpg"><img style="margin: 0px auto 10px; display: block; text-align: center; cursor: pointer; width: 400px; height: 400px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEirvZVMleTsxHDoAZtek9cyEeconn0PF3Awtg7uqnGDj-PDRxq4Yyo_En6O6td2O8UMJ4PXjV9nqWjdhbjUSv2BABaECpWxolwKY-JaqnDrnf9Gylu5elZDwgCXO0hVX52VNJbEUlVxkg/s400/123911468036553120365_bcedecdabf.jpg" alt="" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5322782684868727298" border="0" /></a>Mai multe fotografii pe <a href="http://unimedia.md/"><span style="text-decoration: underline;">unimedia.md</span></a>!<br /><div style="text-align: right; font-style: italic;"><span style="font-weight: bold;">ŞTEFANE MĂRIA TA, TU LA PUTNA NU MAI STA!!!</span><br /></div><object width="560" height="340"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/zjsAEtkdqp0&hl=en&fs=1&color1=0x3a3a3a&color2=0x999999"><param name="allowFullScreen" value="true"><param name="allowscriptaccess" value="always"><embed src="http://www.youtube.com/v/zjsAEtkdqp0&hl=en&fs=1&color1=0x3a3a3a&color2=0x999999" type="application/x-shockwave-flash" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true" width="560" height="340"></embed></object>Administratorhttp://www.blogger.com/profile/03791660571700863396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4335014674134285826.post-3442928421790168152009-04-07T13:23:00.000-07:002009-05-17T15:28:36.124-07:00«Afacerea Bastroe», strategia lui Putin<div style="text-align: justify;">In veacul X, din Gardarike" – teritoriile slave colonizate si dominate de vikingii rasariteni numiti varegi, "Urus" sau "Rus", s-a nascut, in jurul Kievului (Koenugard), RUSIA, ca stat slav al "rusilor", numiti ulterior, potrivit impartirii regionale medievale, velico-rusi ("rusi vechi"), "malo-rusi ("rusi mici") sau "russini" si bielo-rusi ("rusi albi").<br /><br />O Rusie desfiintata de luptele intestine si de invazia tatara la inceputul veacului XIII, care avea sa renasca prin Moscova doua secole mai tarziu, transformandu-se in Imperiu in veacul XVIII!<br /><br />Devenita sovietica in 1917, Rusia, pentru a avea trei voturi in societatea Natiunilor si a contracara actiunea dezintegratoare, propagandistica, vizand spargerea unitatii poporului rus, desfasurata in regiunile ocupate de ei, de austriecii germani, in randul malo-rusilor (botezati "ucrainti" sau "ucraineni" in 1894), cu centrul de iradiere – Lvov, a inventat pe langa Republica Sovietica Bielorusa si o "Republica Sovietica Ucraineana", la 11 decembrie 1917.<br /><br />Acesteia i-a incredintat direct sau prin intermediul "Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenesti", cu capitala la Balta, teritoriile romanesti dintre cursurile mijlocii si inferioare ale Nistrului si Niprului, cu misiunea de a continua, din 1924, deznationalizarea romanilor prin "ucrainizare" sau "moldovenizare" (crearea "natiunii culturale" moldovenesti).<br /><br /><br />Bastroe, paravanul Moscovei<br /><br />Astazi, la capatul unui lung proces de prefacere "democratica" prin intermediul "revolutiilor" si al infuziei de capital si tehnologie occidentale, Rusia Imperiala dispune de doua duzini de voturi la ONU din partea statelor "independente", dar cu armata, politie, functionarime si o treime din populatie rusesti de implant, grupate in CSI.<br /><br />In cadrul acestora, "Ucraina" are o pozitie "privilegiata" data fiind tripla sa misiune: 1) de avanpost, intarit nuclear, al Imperiului in Europa; 2) de "hartie de prins muste" pentru mankurtii Occidentului care, vanandu-i resursele naturale si forta de munca ieftina, uitand ca Rusia s-a nascut la Kiev, ii pregatesc gratis specialistii (inclusiv militari) si investesc masiv pe teritoriul sau, sperand ca o vor atrage in UE (Germania si satelitii sai, Austria, Ungaria, Croatia, Slovenia) sau NATO (SUA si Canada); 3) de "sperietoare" pentru esticii din fostul lagar socialist, adusi in situatia de a reactiona potrivit dictonului "boierii sunt rai, tarul e bun!", aruncandu-se, in fata "agresivitatii" si "intolerantei" Kievului, in bratele Moscovei.<br /><br />"Afacerea Bastroe" tine de aceasta ultima misiune a "Ucrainei", de "acoperire" a strategiei pe termen lung a "tarului Putin". Strategie care prevede, la capatul procesului de restructurare si relansare economica si politico-militara a Rusiei Imperiale, reunificarea statala rusa in jurul unei capitale mai apropiate de "Europa", eventual revenirea la prima Capitala, Kievul.<br /><br />Un proces deja declansat prin realizarea "Uniunii Rusia-Belarus" la care va adera, la momentul potrivit, Ucraina. Semnalul, nebagat in seama in Occident, a fost dat deja de "tarul Putin" prin unificarea, in chiar zilele in care am incredintat hartiei aceste randuri, a bisericilor ruse de la Moscova, Kiev si Minsk sub lozinca refacerii unitatii ortodoxiei.<br /><br /><br />Romania, punte de legatura<br /><br />Condamnata de singurul presedinte american care a vazut, pe post de "stele verzi", "curcubeul", sa fie "puntea de legatura" intre SUA si Rusia, Romania va dansa asa cum va dicta "buna" si "democratica" Moscova si va aproba dezinteresatul Washington, inclusiv in scandalul cu "raul" Kiev, care ne scurma pamantul cu bani germani, in interes imperial rusesc!<br />Si aceasta deoarece, in aceste noi "clipe intr-adevar grele" (Carol al II-lea) pentru Tara, Romania are o "clasa politica" si o "diplomatie" de tot hazul, pline de "specialisti" in "H2O2" si in "strangerea legaturilor cu romanii si ceilalti ROMANICI (care or fi aia Dumnezeu stie, bulgarii, albanezii, grecii, sarbii – n.n.) din Balcani", care ne duc cu gandul la acel ceva ascuns, dupa parerea lui Napoleon, in "ciorapul de piele" al lui Talleyrand.<br /><br />Desi afacerea a fost perfecta si supervizata de Putin inca din luna ianuarie 2004, prin intermedierea unei firme englezesti care ia 1% din valoare, "diplomatii" nostri vor aminti in curand, cu surle si trambite, ca rusii ne inapoiaza "Tezaurul" sau, mai probabil, "scheletul" lui, asa cum au facut cu "Closca cu puii de aur", jumulita de "pene" (pietrele pretioase care umpleau golurile dantelei de aur a vaselor). Uitand ca singura data in istorie cand au acceptat sa ne inapoieze ce ne-au furat, rusii au facut-o conditionat: in anii 1919-1922, inghesuiti de razboiul civil, ne-au declarat ca recunosc Unirea de la 27 martie/9 aprilie 1918 a "Basarabiei" cu Tara daca renuntam la Tezaurul incredintat spre pastrare.<br /><br />Sau ne dau tezaurul daca renuntam la unirea cu "Basarabia"! Ca ne-au promis tezaurul in clipa in care Romania va deveni "stat socialist" si nu s-au tinut de cuvant, ca, pana la urma, dupa 1940 au hotarat sa pastreze si tezaurul, si "Basarabia", are mai putina importanta. Semnificativ ramane faptul ca in mintea rusului de rand s-a inradacinat ideea "TEZAURUL SAU BASARABIA".<br /><br /><br />«Sacrificii istorice» prin Tratat<br /><br />Prin urmare, repatrierea tezaurului inseamna pentru noi acceptarea santajului si renuntarea definitiva la teritoriile romanesti rapite in 1940 si la romanii in curs de "moldovenizare" care traiesc in "Ucraina" si in fictiunea statala pe care am facut greseala de neiertat de a o recunoaste in 1991, numita "Republica Moldova".<br /><br />Cu atat mai mult, cu cat fostul nostru presedinte, Emil Constantinescu (1996-2000), s-a trezit vorbind in 1997 la Davos despre "sacrificii istorice", declarand postului de radio "ucrainean" "Nova Mova": "Suntem dispusi sa recunoastem granitele actuale" si ca "Insula Serpilor este teritoriu ucrainean".<br /><br />"Recunoasterea" s-a facut prin parafarea la Kiev, la 3 mai 1997, de catre Ghennadi Udovenko si "specialistul" in atomii de oxigen din molecula apei, Adrian Severin, si semnarea de catre domnia-sa si Leonid Kucima, la 2 iunie 1997, la Neptun, a Tratatului de baza dintre Romania si "Ucraina".<br /><br />Iar daca am renuntat la "romanii de langa noi", cu atat mai mult am renuntat la fratii nostri pierduti in imensitatea rusa, sfidand normele impuse de Consiliul Europei privind prezervarea minoritatilor si a limbilor vorbite pe continent.<br /><br />Ce ne ramane de facut? Sa evaluam in "suflete" sacrificiul constantinesco-severinean, ca sa vedem daca ne facem vinovati de "crima" sau, in inconstienta noastra, de "genocid cultural" pe seama fratilor nostri romani "sacrificati"! Pentru ca urmare a rapturilor teritoriale, deportarilor sau emigrarilor impuse, neluan-du-i in calcul pe indraznetii care se declarasera romani, statistica oficiala sovietica din 1989 ridica la 3.352.352 numarul "moldovenilor" traitori in URSS!<br /><br /><br />Romanii «sacrificiilor istorice»<br /><br />Ascunzand existenta declaratilor ROMÅNI la "si altii", recensamantul sovietic din 1989 preciza, in ceea ce-i privea pe ROMÅNII DECLARATI "MOLDOVENI", ca, din cele 3.352.352 de suflete a caror existenta era oficial recunoscuta, 2.794.749 traiau in RSS Moldoveneasca, 324.525 in RSS Ucraineana, 172.671 in RSFSR, 33.098 in RSS Kazaha, 5.595 in RSS Uzbeca, 4.964 in RSS Bielorusa, 3.223 in RSS Lituaniana, 2.842 in RSS Gruzina, 2.466 in RSS Turkmena, 1.915 in RSS Azerbaidjan, 1.875 in RSS Kircheza, 1.450 in RSS Letona, 1.215 in RSS Letona, 879 in RSS Tadjica, 525 in RSS Armeneasca.<br /><br />Nu stim in ce masura in aceste statistici au fost prinsi romanii traitori in regiunile Kirovograd (6.6.14), Vorosilovgrad (4.708), Donetk (11.760), Rostov (5.330), Republica Autonoma Komi (3.762) si urmasii lor. Sau cei peste 30.000 de romani care traiesc pe valea raului Usuuri, in sate compacte (Teiul, Zambreni, Bogatarca, Kisinovka, Balcinesti, Dunaj, Basarabia Noua, Loganesti, Timofeievka, Alexeievca) la nord de Vladivostok, aprovizionand acest oras cu branza ("moldovanskij sir").<br /><br />Nu stim cati mai sunt romanii din satele de pescari de pe Amur (Inul, Aur, Dunarea) langa Habarovskul generalului secesionist Igor Smirnov sau in satul Alexandreni de pe Selendza (afluent al Amurului) si nici cati au mai ramas din cei peste 20.000 romani stabiliti ca tarani sau pescari in Manciuria, in regiunea Primorsk, pentru ca multi au evadat, periodic, pe mare, cerand azil politic Japoniei si stabilindu-se in Insula Hokkaido. Stim insa cati romani sunt oficial inregistrati in "Ucraina" si banuim cati traiesc in realitate, supusi deznationalizarii in regiunile si raioanele acestui temporar vecin al nostru.<br /><br />"Repatrierea tezaurului inseamna pentru noi acceptarea santajului si renuntarea definitiva la teritoriile romanesti rapite in 1940 si la romanii in curs de «moldovenizare» care traiesc in «Ucraina» si in fictiunea statala pe care am facut greseala de neiertat de a o recunoaste in 1991, numita «Republica Moldova»."<br /><br /><br />«Ucraina», romanii si «moldovenii»<br /><br />Luand in serios misiunea incredintata de Politburo al Partidului bolsevic de la Moscova, de slavizare (rusificare) rapida a romanilor, prin etapa tranzitorie de "moldovenizare", "Ucraina" declara din 1924 existenta pe teritoriul sau a doua categorii de romani: primii, pastrand intreaga cerbicia neamului se recunosc ROMÅNI, ceilalti, bolsevizatii, colaborationistii sau cei proveniti din stimulatele casatorii mixte, se recomanda "moldoveni". Mai exista o categorie aparte, circa 4.500 de suflete, traind ca in Evul Mediu timpuriu in creierii Carpatilor impaduriti, in satele Mirke (Mircea, 1.500 persoane) si Poroskovo (3.000), in raioanele Velyky Berezin si Perecin, la 35 km N si, respectiv, 45 km N-E de Ujgorod, descoperiti intamplator in 1999, carora "ucraintii" le zic "voloki" sau "loscarini", care stiu ca vorbesc "rumaneste", dar au uitat cum ii cheama.<br />Si care, in contact prin 1980 cu prima "cutie care vorbeste" adusa de un soldat, fiu al satului "Poroscova", din Afganistan, adica un radio cu tranzistori, invartind butoanele au constatat ca sunt unii care vorbesc asa ca ei.<br />Drept care au plans de bucurie, si-au cantat "horele" lor ("Toata lumea are neamu/Numa’ io’ pe nime’ n’amu/Toata lumea are tara/Numa’ Noi ca canii-afara" etc.) si au decretat intr-un glas ca ei fac parte din poporul care se cheama..."Radio Bucuresti"! Iar noi stim de-atatia ani despre existenta, nu in Matto-Grosso, ci in centrul geografic al Europei, a acestor romani pierduti in mileniul I, fara electricitate, fara biserica, fara scoala si nu atragem atentia lumii civilizate asupra genocidului cultural la care sunt supusi de catre urmasii furilor de pamant romanesc!<br /><br />La o suprafata de 603.700 km2 (mixtura de pamanturi rusesti, poloneze, lituaniene, romanesti si tatarasti), "Ucraina" declara, la recensamantul din 1989, o populatie de 51.452.000 locuitori, din care "ucraineni" 37.419.000 si rusi 11.356.000, romanii inscriindu-se cu 460.000 (135.000 romani si 325.000 "moldoveni").<br /><br /><br />Epurare etnica sistematica<br /><br />In 2001, in urma "repatrierilor" si a emigrarilor in Occident, declara 48.240.902 locuitori din care 37.541.693 "ucraineni", desi vorbitori de limba "ucraineana" erau doar 31.970.728, inclusiv 9.367 de declarati "romani" si 27.775 de "moldoveni". In randul celor peste 100 de etnii atestate, rusii numarau in 2001 – 8.334.000 de suflete, bielorusii – 275.800, bulgarii – 204.600, ungurii – 156.600, polonezii – 144.100, evreii – 103.600, armenii – 99.900, grecii – 91.500, tiganii – 47.600, azerii – 45.200, gruzinii – 34.200, germanii – 33.300, gagauzii – 31.900 etc. Doua etnii beneficiau de un tratament aparte, dispunand de cate doua categorii fiecare: tatarii, indicati cu 248.200 suflete in Crimeea si 73.300 in rest (total 321.500), si romanii, care totalizau 409.600 de suflete: 151.000 ca romani si 258.600 ca "moldoveni".<br /><br />O scadere de la 460.000 la 409.600 in 12 ani, in conditiile in care s-au "repatriat" zeci de mii de romani deportati, era mai mult decat dubioasa, astfel incat, in diferitele regiuni ale "Ucrainei" au inceput sa apara intrebari. Comentand cifra de 32.100 romani rezultata pentru regiunea Transcarpatia, spre exemplu, publicistul Ion Huzau se intreba in numarul din 1 februarie 2003 al publicatiei oficiale "republicane" de limba romana "Concordia": "Unde sunt romanii din Grusevo-Peri, Teaciv, Bedeu, Ujgorod, Beregovo? Sunt multe semne de intrebare referitor la numarul romanilor din raionul Rahiv – doar 10,5 mii de persoane.<br /><br />Or, conform datelor noastre neoficiale, acest numar este inregistrat numai in Apsa de Mijloc si Biserica Alba. Unde sunt cei din Vodita-Plaiut, Apsa-de-Sus, Velichii Bycikiu etc.?"<br /><br /><br />Democratia postbolsevica<br /><br />Pe urmele "romanilor disparuti" a pornit, apeland la sprijinul tuturor organizatiilor cultural-artistice romanesti, singurul deputat pe care l-au avut romanii (1994-2002) in Rada Suprema de la Kiev, ales normal, in baza legii, de catre obste, bataiosul lider Ion Popescu.<br /><br />Un drum anevoios, pe care pasea cu discretie, din 1990, profesorul Gheorghe Gorda, din Regiunea Cernauti, disident cu domiciliul "fortat" in Voloca, cel care, vizitand ca turist toate localitatile romanesti din Ucraina, inainte de 1940, si-a publicat rezultatul cercetarii in lucrarea "Oul pascal sau Mahna lui Mahna" (Timisoara, 1999), o oda inchinata ultimului cazac roman care a infruntat "ciuma rosie" in Razboiul civil – Nestor Mahno (Mahna).<br /><br />Concluziile deputatului Ion Popescu au fost uluitoare. Cifra reala a romanilor, cu tot cu "moldoveni", era in 2001 de 508.700, "ucrainenii" ascunzand circa 100.000 deoarece, traind in zone compacte, depaseau, local, procentul de 20% cerut de punctul 8 al Cartii europene a limbilor minoritare sau regionale, fapt ce ar fi atras niste drepturi impuse de bilingvismul zonal.<br />Si aceasta in conditiile in care Romania a impus inscriptionarea bilingva in localitati in care minoritarii sunt sub 1% (ex. Sibiu), iar celor 61.000 de "ucraineni" declarati pe teritoriul sau le-a oferit, prin "discriminare pozitiva", reprezentare in Parlament si, numai in 2003, prin organizatia lor ("Uniunea Ucrainenilor"), un ajutor de 17 miliarde lei.<br /><br />Sa mergem insa pe urmele romanilor rasariteni, bastinasi in "Ucraina", de la vest de Carpati, botezati astazi "ucraineni", spre Nistru si dincolo de Nistru, coborand pe Bug si Nipru spre "Marea cea Mare" a batranilor nostri domni si sa vedem cat de "impliniti" sunt sub noua "democratie" de ocupatie, postbolsevica.<br /></div><div style="text-align: right;">Mircea Dogaru<br /></div>Administratorhttp://www.blogger.com/profile/03791660571700863396noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-4335014674134285826.post-49113720349817572362009-04-07T06:25:00.000-07:002009-05-17T15:29:25.485-07:00Şi a fost Ziua Unirii Eterna dramă a României de Est<div style="text-align: justify;">La 27 martie, 9 aprilie pe stil nou, s-au împlinit 84 de ani de când Sfatul Ţării de la Chişinău a hotărât unirea a ceea ce în mod greşit se numeşte “Basarabia” sau “Moldova”, cu Ţara. Aniversarea a fost marcată de un ger neobişnuit, instalat nu numai afară sau în case ci şi în sufletele oamenilor. La 84 de ani de la Marea Unire, la Chişinău, românii se aflau din nou în stradă, înfruntând ninsoarea şi teroarea pentru... dreptul de a fi români. Şi aceasta în timp ce în Ţara-mamă, redevenită profund “democratică” şi a “tuturor posibilităţilor”, stimulaţi de recensământ şi pofte europene, românii se declarau, care mai de care, “daci”, “cumani”, “maghiari”, “vlahi” şi “ghermanieni” adică “bănăţeano-ardeleni”, încât îţi venea să te întrebi de ce nu şi “goţi”, “americani” sau “eschimoşi”, fiindcă devine din ce în ce mai clar că suntem stimulaţi să ne declarăm orice, numai români NU, că nu mai e la modă!<br />Simptomatic aşadar, aniversarea Unirii de la 27 martie/9 aprilie 1918 a fost marcată de înregistrarea ca partid a “ligii” unui “ardelean” de baştină din.. Bănie, care “s-a săturat de România” şi printr-o mare tăcere care, dacă a fost perfect justificată la nivel politic, nu poate fi acceptată la nivelul mass-media. De asemenea, printr-o manifestare cu caracter intim organizată de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, la Casa de Cultură a Ministerului de Interne, printr-o eroică şi reuşită încercare a Asociaţiei Studenţilor Basarabeni Creştini din Timişoara de a organiza Festivalul “Zilele Basarabiei”, în citadela ultimei revoluţii române şi printr-o inteligentă iniţiativă a Fundaţiei Alba Iulia 1918 Pentru Unitatea şi Integritatea României de a organiza un colocviu naţional de istorie, dedicat evenimentului, în capitala Unirii şi spiritualităţii româneşti - Alba Iulia.<br />Din păcate, dacă la Timişoara studenţii şi invitaţii de peste Prut au participat în număr impresionant, invitaţii din ţară şi universitarii băştinaşi au strălucit prin absenţă. Aceeaşi lipsă de interes s-a putut remarca şi la Alba Iulia, în Sala Unirii şi în alte centre universitare. O lipsă a “elitiştilor”, a “intelectualilor subţiri” care îşi târşie astăzi paşii, plini de morgă europeană, pe culoarele ce păstrează încă urmele paşilor unor Cipariu, Bariţiu, Iancu, Gojdu sau Raţiu, flăcări vii, arzând până la ultimul strop al fiinţei lor, pentru binele neamului. În plus, istoricii porniţi de la Cahul şi Chişinău spre Alba Iulia au fost opriţi şi întorşi de la graniţa arbitrar stabilită, cândva, de ocupanţi, de către autorităţile antinaţionale de acolo, “îngrijorate”, probabil, că vremea neprielnică îi va face să întârzie la Marea Adunare Naţională, la care Iurie Roşca, desăvârşitul patriot, convocase resturile neamului românesc de peste Prut.<br />Dezinteresul “elitei” faţă de evenimentul de la 27 martie/9 aprilie 1918 s-ar putea explica atât prin comoditatea sătulului, care nu crede celui flămând de ... Libertate cât şi prin tradiţie. Acea tradiţie care ne învaţă că nu întotdeauna “elita” noastră a fost una autentică şi că parveniţii, aceia pe care Macarie îi definea la 1538 drept “minţi oarbe pentru cele ce vor veni, dornici doar să-şi însuşească averi ale altora, iar pe ale lor să le înmulţească cu mijloace nedrepte”, se caracterizează prin slugărnicie fără limite faţă de puternicii zilei şi spirit grosier de imitaţie. Ei imită valorile şi opţiunile străinului fără să le înţeleagă dar considerând că este de bon ton să le adopte, supralicitându-le. Astfel, făcând radiografia generaţiei de “titani” pe care partidele “istorice” o proclamă înfăptuitoare a României Mari, Constantin Argetoianu concluziona că, în preziua înfăptuirii Unirii, în anii 1914-1916, “elita” noastră politică şi culturală se înfăţişa ca un “Turn Babel... în care cele mai scârboase ambiţii căutau să-şi facă jocul la adăpostul declamaţiilor patriotice... toată lumea făcea politică europeană şi nimeni românească, adică toată lumea se preocupa de soarta Europei şi nimeni de a României.<br /> Românii se împărţeau în francofoni şi germanofili, şi cereau intrarea noastră în război, după cum simpatiile lor se îndreptau spre unii sau alţii din beligeranţi, fără se se ocupe de interesele specifice româneşti. Nimeni nu mai simţea româneşte!”<br />Iar dacă Unirea s-a înfăptuit, totuşi, la sfârşitul primului război mondial aceasta s-a datorat, ca să-l parafrazăm pe Mihail Kogălniceanu, naţiunii care a făcut-o. A făcut-o la 24 ianuarie 1859 când şi-a ameninţat autoaleşii cu moartea, gata “să năvălească pe uşi şi pe ferestre” în sala în care se decidea dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza! A făcut-o sprijinind programul unionist al celui dintâi domnitor al României, în timp ce elitiştii conspirau să-l doboare! A sângerat pentru Unire pe toate fronturile, din Galiţia şi Mărăşti la Isonzo şi Budapesta, în anii 1916-1919 şi ulterior, în anii 1941-1945, de la Stalingrad la porţile Vienei, nesocotind nici o clipă că este condusă de criminali de război şi, aşa cum au dovedit-o evenimentele de la Chişinău, este gata să o facă şi astăzi, spre disperarea foştilor apologeţi ai bolşevismului, reşapaţi în europeni şi “analişti politici” înhămaţi nu la plugul neaoş, ci la carul democraţiei europene din jugul căruia, fără să sesizeze tragicomicul situaţiei, ne dau lecţii de civism cu vechiul aplomb stalinist-stahanovist al activistului mediocru.<br />În ceea ce priveşte teritoriile româneşti răsăritene, ţarii ruşi au vrut iniţial, datorită realităţii din teren - consemnată între alţii de generalul Munnich, de investigatorii Daniel Krwonn, Gavril mitropolitul, preotul Ivanov, Andrei Konstantinov şi de consilierul Şumakov - să înfiinţeze un sat satelit numit Moldova Nouă, la sfârşitul veacului XVIII, între Nipru şi Nistru, întrucât populaţia, aşa-zişii “cazaci” (turc “briganzi”, în tătară “hoinari”) sau “ucrainieni” (slav “mărgineni”) era, în majoritate zdrobitoare, românească. Succesele procesului de rusificare, demarat după depunerea ultimului hatman român, Dănilă Apostol (1734) şi fixarea graniţei imperiale pe Nistru (1791) i-au făcut să se gândească că ar fi mai logic să renunţe la capul de pod numit “Moldova Nouă” şi să pună mâna pe deja existenta Ţară a Moldovei, înainte ca germanii care-i răpiseră acesteia regiunile nordice sub numele de districtul Moldovei de Nord (1775), rebotezat ulterior (1786), pentru mascarea raptului “Bucovina”, să le-o ia înainte, desăvârşindu-şi opera. În paranteză fie spus, rusificarea românilor din aşa-zisa “Margine” sau Ucraina de la vest de Nipru, s-a încheiat abia în urma conflictului româno-român, cunoscut sub numele de “Războiul transnistrean” de la începutul deceniului trecut, când românii care mai simţeau româneşte au fost înfrânţi, cu ajutorul Armatei a 12-a rusă, de românii cazaci de tipul Mărcuţă, Chiţac, Caraman, românitatea repliindu-se la vest de Nistru.<br />La Tilsit (1807) şi Erfurt (1808), împăratul Răsăritului, ţarul Alexandru I (1801-1825) i-a pretins împăratului Occidentului, Napoleon I (1804-1814), ca o condiţie a încetării războiului cu Poarta, declanşat în 1806, Principatele Române. Napoleon cel mare a obiectat însă că juridic, ruşii pot cere drept compensaţii doar teritorii otomane, ori Moldova şi Muntenia, nefăcând parte din Casa Islamului (teritoriul Imperiului otoman) erau, din punctul de vedere al dreptului internaţional, principate independente aliate Porţii prin tratative şi care, în plus, îşi trădaseră aliatul, furnizând ajutor militar ruşilor. În această situaţie ţarul a cerut Basarabia, ca teritoriu cucerit de otomani de la Ştefan cel Mare în 1484 şi care, situat sub Bugeac (răpit de Poartă lui Petru Rareş în 1538) reprezenta doar fâşia litorală a Dunării maritime, de la vărsarea Prutului până la Chilia inclusiv. Pe hărţile prezentate francezilor însă, reorientat pe direcţia S-N, numele “Basarabia” a apărut scris pe întreaga Regiune de Est a Moldovei, între Chilia şi Hotin, Siret şi Nistru. Cum francezilor li s-a părut cam dubioasă mărimea acestui teritoriu “otoman” de care nu auziseră, ruşii au retractat şi, cerându-şi scuze pentru greşeală, au restrâns “Basarabia” la regiunea dintre Prut şi Nistru. Cu atât mai mult cu cât împăratul habsburgic Francisc I (1792-1830) ameninţa că este “gata să meargă până la jertfa ultimului ungur şi a ultimului german, dar nu va admite să piardă ţările române de la hotarele sale”. Metoda înghiţirii pe părţi a Principatelor Române extracarpatice părându-i-se, în aceste condiţii, cea mai bună, ţarul a extins procedeul, “Proiectul Prozorovski” apărut în 1810, împărţind teritoriul acestora în 4 regiuni (Moldova, Basarabia, Muntenia, Oltenia) care puteau fi acaparate una după alta şi transformate în gubernii. Scopul declarat era transformarea lor prin rusificare, în state slave de legătură cu teritoriile otomane locuite de slavii balcanici. Pentru atingerea lui, în Moldova de Est, aşa-zisa “Basarabie”, la prima vizită, autocratul Alexandru I propunea ca, după rapt, să se introducă “binefacerile unei administraţii părinteşti şi liberale, ca astfel să fie atrasă, cu dibăcie, atenţia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei”. Românilor urmau să li se facă promisiuni iar elita lor avea să fie cumpărată: “Pentru a ajunge la întemeierea unui stat slav trebuie - ordona ţarul - să le promitem independenţa, bărbaţilor influenţi recompense pecuniare, iar decoraţiuni şi titluri convenabile pentru ceilalţi”. Astfel văzând “raiul” din Basarabia, urmau să fie atraşi şi ceilalţi locuitori din Moldova de Vest, Muntenia, Oltenia, ba chiar şi sârbii şi bulgarii care căutau cu toţii “o patrie”.<br />În anul 1812, graţie trădării lui Manuc-bey la tratativele ruso-otomane de la Bucureşti, care puneau capăt războiului, planul a demarat prin adjudecarea ilegală de către Rusia a Moldovei de Est şi transformarea sa în ceea ce nu existase niciodată - o “Basarabie”... rusească. În vara anului 1853, ruşii au încercat să traducă în fapt şi restul planului, ocupând prin surprindere cu 80.000 soldaţi, restul Moldovei, Muntenia şi Oltenia, actul conducând la destrămarea Sfintei Alianţe - acea Uniune europeană creată de Austria şi Rusia în 1815 ca alianţă a suveranilor îndreptată împotriva libertăţii popoarelor. Declanşat pentru români, conceput ca război ruso-otoman, Războiul Crimeii (1853-1856) a angrenat, la cererea Imperiului habsburgic, toate marile puteri europene împotriva Rusiei, care, înfrântă, a fost îndepărtată de la Dunărea maritimă. Tratatul de pace de la Paris, readucea la 18/30 martie 1856, o parte a teritoriului răsăritean răpit Moldovei, judeţele Cahul, Ismail şi Cetatea Albă, în componenţa acestuia. Pentru scurt timp însă, deoarece respingând darul otrăvit al Europei, o Uniune fictivă sub numele de “Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei” sau “Moldo-Vlahia”, naţiunea română, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie 1859 şi prin Proclamaţia către naţiune din 11 decembrie 1861, au semnat decesul ca state româneşti medievale al Moldovei şi “Valahiei”, înscriind pe harta continentului România ca stat naţional, împărţit pe judeţe, din care făceu parte şi amintitele Cahul, Ismail şi Cetatea Albă. Până în 1878 însă, când încălcând prevederile Convenţiei din 4-16 aprilie 1877, privind cooperarea în războiul antiotoman din 1877 - 1878, Rusia le-a răpit din nou, de data aceasta României, în chiar ziua în care Dobrogea revenea la patria-mamă (1/13 aprilie 1878, Congresul de pace de la Berlin).<br />Prin voinţa părţilor de naţiune cotropite însă, la 27 martie/9 aprilie 1918 aşa-zisa “Basarabie” fosta Moldovă de Răsărit şi la 28 noiembrie 1918 aşa-zisa “Bucovină”, fosta Moldovă de Nord, au cerut şi obţinut prin recunoaştere internaţională, integrarea în România. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la 1 decembrie 1918 când Transilvania intracarpatică, Partium-ul, inclusiv Maramureşul şi Banatul întreg au cerut Unirea, dispărând definitiv ca entităţi regionale româneşti medievale, în istorie, prin topirea în unica Românie, împărţită pe judeţe. Din păcate şi România şi Sfatul Ţării de la Chişinău i-au pierdut din vedere pe românii dintre Nistru şi Nipru, “urmaşii dacilor”, acele “Veteranae Dacorum Transdanubianorum cohortes” (Samuel Kuszewich) care au făcut gloria militară a Rusiei Romanovilor. În pofida cererilor şi votului lor, ca şi timocenii, de teama intervenţiei marilor puteri, românii transnistreni au fost abandonaţi, cu tot cu pământurile şi străvechile lor oraşe: Oceakov, Moghilău, Balta, Grigoriopol, Dubăsari, Tiraspol, Elisabetgrad, Silibria, Iampol, Jaruga, Rasov, Vasilcău etc.<br />Cu durere, deputaul lor Toma Jalbă reproşa la Congresul ostăşesc de la Chişinău (octombrie 1917): “Dar eu vă întreb, fraţilor care sunteţi moldoveni, cum ne lăsaţi pe noi, moldovenii, cei ce suntem rupţi din această Basarabie, să trăim pe celălalt mal al Nistrului? Noi rămânem ca şoarecele în gura motanului? Dar să ştiţi că, dacă ne veţi uita, noi vom săpa malul Nistrului şi vom îndrepta apa dincolo de pământul nostru, căci mai bine să-şi schimbe râul mersul, decât să rămânem despărţiţi unii de alţii!” Şi, pentru că şi-au proclamat unilateral voinţa, “să ne soidinim cu fraţii noştri din Moldova” au fost masacraţi de trupele Armatei Roşii, din ordinul lui I.V. Stalin.<br />Adept al vechiului plan ţarist, urmărind ocuparea teritoriilor româneşti, părţi acum ale unui stat unic numit România, Stalin a reluat apoi, pentru crearea unei baze de pornire în vederea cuceririi, ideea ţarinei Ecaterina a II-a (1762-1796) şi a inventat un nou stat numit “Moldova”, la 63 de ani după dispariţia ca stat a autenticei Moldovei, în istorie, într-o regiune în care aceasta nu-şi extinsese niciodată fruntariile - la Est de Nistru. Astfel s-a născut în imensitatea sovietică, la 12 octombrie 1924 ficţiunea statală de numai 7.514 km2, cu 568.984 de locuitori, sporită în 1934 la 8.434 km2 şi 615.500 locuitori, români transnistreni, numită Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Redusă la o suprafaţă neînsemnată a teritoriului românesc dintre Nistru şi Nipru, în jurul oraşului Balta, ea a fost concepută ca o bază de plecare pentu cucerirea şi bolşevizarea României Mari. Cel puţin aşa reiese din declaraţie la instalare a primului său preşedinte, evident rus, Grigori Ivanovici Borisov, încehiată cu pateticele cuvinte “Trăiască Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, leagănul României Socialiste!”. Ea a fost utilizată în 1940, când, în urma ultimatum-urilor din 26 şi 28 iunie URSS a răpit României teritoriul răsăritean (fosta “Basarabie”) şi de nord-est (Herţa şi o parte din fosta “Bucovina” în modul următor: Herţa, judeţele de nord ale României (ale fostelor “Bucovina” şi “Basarabia”) ca şi Cetatea Albă şi Ismail au fost încorporate Republicii Sovietice Socialiste inventată la 11/12 decembrie 1917 sub numele de Ucraina, restul teritoriului României de Est răpite fiind, unificat (2 august 1940) cu zisa RSS Moldovenească, în scopul extinderii asupra sa, pentru mascarea raptului, a numelui de “Moldova”. Tot Ucrainei i-au fost atribuite teritoriile româneşti răpite ulterior: insulele Tătaru Mare (7,5 km2), Dalerul Mare (3,4 km2) şi Mic (2,5 km2), Maican (0,25 km2) la 24 octombrie 1940 şi Insula Limba (5 km2) la 5 noiembrie 1940.<br />Iată de ce, în calitate de istoric, dacă resping ca impropriu numele de “Basarabia” - intervenţia de la 1807 a serviciilor speciale ţariste, servind scopului cotropirii părţii de răsărit, dintre Prut şi Nistru, a teritoriului Ţării Moldovei, resping în egală măsură numele de “Moldova” atribuit teritoriului românesc de la est de Prut. Pentru că Moldova istorică, adică statul medieval românesc numit Ţara Moldovei, a dispărut pentru totdeauna în istorie la 11 decembrie 1861, Stalin inventând, în teritoriile transnistrene pe care acesta nu le închisese nicodată între hotarele sale, o Moldovă nouă, “Socialistă”, ca punct de plecare declarat al agresiunii împotriva României. Iar astăzi, de această invenţie stalinistă se agaţă cu disperare atât ultimii stalinişti, cât şi “europeniştii” din exterior şi interior care încearcă să reînvie, în vederea federalizării şi spargerii unităţii României, amintirea defunctelor state sau provincii româneşti medievale (Basarabia, Moldova, Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Banat, Crişana, Transilvania, Maramureş, “Bucovina”...) topite în trupul unic al Ţării care şi-a afirmat dreptul de a păstra numele poporului său, în perioada 1861-1918. Drept urmare, teritoriul românesc de dincolo de Prut, integrat parţial României în anii 1861-1878 (judeţele Cahul, Ismail, Cetatea Albă) şi total în anii 1918-1944, nu poate fi luat în considerare decât ca parte integrantă a României şi anume ca României de Est. O Românie intrată sub ocupaţie o dată cu Germania de Est dar care, spre deosebire de aceasta, încă suportă rigorile ocupaţiei. O Românie în care băştinaşii încă se luptă pentru dreptul de a fi români şi dramaticele evenimente ale începutului de an 2002 care i-au grupat pe patrioţi în jurul lui Iurie Roşca, au demonstrat că acolo se desfăşoară, din păcate, ca şi în Transnistria deceniului trecut, un conflict româno-român. Adică un război între românii în care mai arde flacăra vie a conştiinţei naţionale şi cei care, rusificaţi prin bolşevizare, au devenit adepţii unei identităţi noi, fabricată de ocupant, aceea de “moldovean”. O nouă înfrângere, adică victoria uitării şi a strategiei ocupantului, după pierderea teritoriului dintre Nistru şi Nipru, unde a biruit identitatea inventată a unei ţări a “mărginenilor” (ucrainienilor), ar însemna o nouă repliere, definitivă de data aceasta, a românităţii răsăritene, de la Nistru pe Prut şi întoarcerea, sub numele de “Moldova”, a României de Est, din drumul spre Europa civilizată către un Răsărit plasabil în continuare, în afara spaţiului european şi a timpului.<br /><br />Dr. Mircea DOGARU</div>Administratorhttp://www.blogger.com/profile/03791660571700863396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4335014674134285826.post-33691195457590199262009-04-03T04:37:00.000-07:002009-05-17T15:29:49.302-07:00Românii, "Holocaustul" şi "Genocidul" victima uitată<div style="text-align: justify;">Pe fondul unor dispute mai mult sau mai puţin ştiinţifice despre "Holocaust" şi noţiunea - revoluţionată de "justiţia" noastră cu ocazia arestărilor şi proceselor din anii 1989-1990 - de "Genocid" s-au întrevăzut şi se întrevăd interese care nu au nici-o legătură cu ideea de dreptate ori reparaţie istorică, ci cu aceea de profit. Profit pe seama vlăguitului popor român, incapabil de a se apăra, fie şi în cadrul "războiului imagologic", acceptând fatalist, ca vita dusă la tăiere, să pozeze în călău în speranţa iluzorie că va fi integrat, spre binele generaţiilor viitoare, în Niciunde şi în Nicăieri. Un călău, de Ia caz la caz, mai fascist decât Horthy şi Mussolini la un loc, mai bolşevic decât Stalin, potrivit propagandei interesaţilor, pentru că miza este imensă!<br />Jefuit secole de-a rândul de tătari, unguri, bulgaro-bizantini, otomani, romano-germani, ruşi, adus pe marginea prăpastiei de ambiţiile lui Hitler şi ocupaţia sovietică, trădat de Occident în 1920, 1940, 1944 şi 1947, minţit în 1989, readus în sapă de lemn, sistematic, de atunci încoace, pentru că, spre nefericirea lui mai posedă resurse ale solului şi subsolului, ca şi "colţuri de rai", poporul român mai poate fi, în viziunea unora, încă stors! 23 milioane de dolari, ca bază de pornire ar mai putea plăti pentru ceea ce alţii au comis cândva, pe teritoriul său! Pentru crime cărora el însuşi le-a căzut, în primul rând, victimă! Şi aceasta pentru că, mentalul său de supravieţuitor şi nu de cuceritor tradus la nivelul elitei politice prin atitudinea de slugă, 1-a împiedicat să-şi reclame calitatea de victimă şi, implicit, dreptul la profit!<br />Prea puţine au fost vocile care au îndrăznit să pună în discuţie "Holocaustul românilor" şi genocidul practicat sistematic în ultimele trei secole împotriva lor în spaţiul etnogenetic românesc (Nipru şi litoralul nord-pontic - Dunărea Mijlocie - Carpaţii Păduroşi şi linia Skok-Jirecek-Philippide, adică sudul Albaniei, nordul Greciei actuale - Rumelia) şi, cu deosebire, în ultimii 60 de ani ai veacului trecut, când au lovit şi teritoriul de stat, pe care cu "mărinimie" li 1-au lăsat marile puteri la 4 iunie 1920 şi 10 februarie 1947, călcând în picioare voinţa naţională, liber şi democratic exprimată la 27 martie/19 aprilie 1918 la Chişinău, la 15/28 noiembrie 1918 la Cernăuţi şi la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 la Alba Iulia!<br />"Holocaust" şi "Genocid"! Două cuvinte cu încărcătură cumplită, exprimând realităţi cutremurătoare în istoria multor popoare, inclusiv a poporului român care a pierdut în vara anului 1940, ca urmare a rapturilor în folosul vecinilor 101 404 km2 cu 6 710 000 de locuitori (50 500 km2 cu 3 700 000 cetăţeni majoritar români răpiţi de Rusia sovietică, 43 492 km2 cu 2,6 milioane locuitori răpiţi de Ungaria fascistă sub presiunea Germaniei naziste şi 7 412 km2 cu 410 000 locuitori dăruit de Germania şi URSS, Bulgariei) a căror soartă nu a fost deplânsă de nimeni decât în cazul celor, puţini la număr, care nu erau etnic români! "Holocaust" şi "Genocid"! Două cuvinte care ar trebui sa intre prioritar în atenţia istoricilor români, a elitei politice, a românilor de pretutindeni, pentru ca sufletele milioanelor de români căzuţi pradă focului şi glonţului, torturilor de neimaginat, bătăilor, lagărelor de concentrare, închisorilor şi a deportărilor în regiunile cotropite, dar şi în teritoriul rămas, după instaurarea, la 23 august 1944 a ocupaţiei bolşevice, să-şi afle în sfârşit, odihna şi o dreptate istorică să se împlinească!<br /><br />"HOLOCAUST".<br />În viziunea Academici Române, exprimată în DEX, Ediţia 1998, termenul ar fi un cuvânt preluat din limba franceză care ar însemna: 1) jertfă adusă zeilor, ofrandă, sacrificiu, în care animalul sacrificat era ars în întregime, sau; 2) uciderea prin ardere a unui număr de oameni.<br />Mai complet, "Webster"-ul precizează că, de origine grecească, noţiunea ar defini următoarele: 1) o mare sau completă distrugere prin foc; 2) un sacrificiu consumat complet, prin foc sau o ofrandă prin ardere; 3) măcelul sistematic, în masă, al evreilor, în lagărele de concentrare naziste, în timpul celui de-al doilea război mondial.<br />Potrivit definiţiilor, lucrurile sunt, aşadar, clare! Oricât ar dori unii, spre a-şi ascunde propriile crime sau înclinaţia spre hoţie, să îl vopsească în călău, poporul român nu are, din această perspectivă, nici o legătură cu "Holocaustul", întrucât nu au funcţionat "lagăre de concentrare naziste" pe teritoriul românesc, ci doar pe cele germano-slave şi românii nu au jertfit pe nimeni prin ardere, cu excepţia unui caz care, potrivit zvonurilor ar fi avut loc la Constanta, singurele cunoscute fiind cel descris de Marin Preda în "Delirul", al unui soldat antonescian, deci "fascist" în vechea viziune bolşevică reactualizată de diverşi eliewieseli, căruia i s-a dat foc în timpul rebeliunii din 1941 şi cazul sublocotenentului post-mortem de jandarmi Nicolae I. Lazăr, ars de viu în clădirea guvernului, la 25 septembrie 1991 de hoardele manipulate de "intelighenţia" de cafenea, disperată că nu ajunge mai repede la "ciolanul puterii". Ca victimă a "Holocaustului" lucrurile stau însă altfel pentru poporul-artefact, pentru ultimi "români" rămaşi în picioare în faţa furtunilor Istoriei, dar decăzuţi astăzi din drepturi -ROMÂNII!<br />Peste 280 000 de cetăţeni români de altă etnie sau credinţă decât ungurii, saşii şi secuii au fost trimişi în lagărele germane ale morţii, dar nu de către România, guvernul, regele sau Conducătorul său atât de hulit de urmaşii celor care i-au datorat viaţa, ci, din teritoriile cotropite de Ungaria în 1940, din ordinul azi a "democratului" Miklos Horthy şi al lui Szálassi. Mai mult de 173000 dintre aceştia erau cetăţeni români de religie mozaică, potrivit concluziilor recentei lucrări "Chestiunea maghiară" (Ed. Valahia, Bucureşti, 2001) a marelui patriot şi salvator al evreimii române, regretatul Raoul Şorban. Alţii 35000 au fost lichidaţi de "amiralul" de Bálaton la Kamenec-Podolsk. Se adaugă peste 1000 de români lichidaţi cu bestialitate în primele zile ale ocupaţiei, trimiterea la moarte a 100 000 de tineri români înrolaţi forţat în Armata ungară şi abandonaţi pe front, neinstruiţi şi fără arme, de către ofiţerii şi subofiţerii unguri spre a fi căsăpiţi de ruşi, lichidarea a 80000 de sârbi, mulţi foşti cetăţeni români, trimiterea ca sclave în Germania a 60000 de femei, din care vor supravieţui doar 8000, etc., fapte ce probează declanşarea de către unguri a unui Holocaust al românilor uniţi, ortodocşi sau mozaici, a slavilor, ţiganilor etc. Cu cei dispăruţi fără urmă cu ocazia deportărilor şi expulzărilor, numărul victimelor Holocaustului de care s-a făcut vinovată Ungaria în teritoriile româneşti cotropite, depăşeşte, după Raoul Şorban, cifra 540 000. Victime care nu aveau altă vină decât aceea că erau etnic români, evrei, sârbi, ţigani etc. Or, în această situaţie, când peste o jumătate de milion de cetăţeni români au căzut victime Holocaustului promovat de Ungaria horthystă în teritoriul cotropit, înclinăm să fim de acord cu poziţia din august 2002 a domnului Marko Bela, preşedintele UDMR că un "Muzeu al Holocaustului" nu şi-ar avea rostul la Târgu-Mureş, de pildă. Şi nici altundeva în România, ci, spre neuitare, în capitala în care a fost plănuit, străjuit fiind de statuia "democratului Horthy", cel care a pretins totuşi, la vremea respectivă şi nu fără temei, că a fost primul conducător fascist din Europa. Un muzeu care să beneficieze de serviciile experţilor Istvan Csurka şi Laszlo Tokes şi ale recenţilor discipoli ai domniilor lor. Si, ca un suprem argument, aducem ultima precizare a "Webster"-ului că "Holocaust" mai înseamnă şi "ORICE MĂCEL ÎN MASĂ SAU DISTRUGERE IRESPONSABILĂ A VIEŢII", sinonime fiindu-i cuvintele "INFERN", "CONFLAGRAŢIE", "DISTRUGERI" etc. Ceea ce ar putea crea unele confuzii în prezent, deoarece infernul trăit de popoarele-victimă ale Europei anilor 1939-1945, a fost retrăit recent de populaţia civilă din Cecenia, Somalia, Ruanda, ex-Iugoslavia, Palestina, Afganistan etc.<br /><br />"GENOCIDUL"<br />Cuvântul, atât de drag justiţiei noastre post-revoluţionare, încă nestructurată şi nedemocratizată, ar fi, după vajnicul "DEX", o preluare în limba română tot din franceză, însemnând "CRIMA COMISĂ CU INTENŢIA DE A DISTRUGE UN GRUP UMAN, NAŢIONAL, ETNIC, etc." Mult mai nuanţat, dar şi mai precis, "Webster"-ul defineşte "Genocidul", cuvânt de origine tot grecească, drept "EXTERMINAREA DELIBERATĂ ŞI SISTEMATICĂ A UNUI GRUP NAŢIONAL, RASIAL, POLITIC SAU CULTURAL". Este ceea ce li s-a întâmplat românilor în propriul spaţiu etnogenetic în care au primit, în casa şi la masa lor, barbarii descălecători, devenind substrat şi contribuind astfel, de-a lungul istoriei, prin sânge, cultură şi civilizaţie la formarea popoarelor, astăzi vecine. Si, ca o culme a "recunoştinţei" sau a refuzului de a vedea adevărul, fie că se numesc rumâni, aromâni, rămăni, rumeri, fie că sunt încă numiţi vlahi, valahi, voloki, olahi etc., puţinilor români supravieţuitori ai masei iniţiale deznaţionalizate, NU LI SE RECUNOAŞTE SAU LE ESTE ÎNGRĂDIT ÎN STATELE POPOARELOR NOU CREATE, DREPTUL LA ETNIE, LIMBĂ, CULTURĂ PROPRIE, ÎN CIUDA RECOMANDĂRILOR CONSILIULUI EUROPEI, pretinzându-se că ar fi greci ori slavi latinizaţi cândva, nu se ştie când şi de cine. Cazul Spiros Bletsas, condamnat la Atena în 2001 la 1,5 ani închisoare şi echivalentul a 1400 USD amendă, pentru vina de a fi adus o broşură a EBLUL care atesta existenţa limbii românilor în Grecia, este edificator. Ca şi acela, foarte recent al preotului din Vidin cercetat pentru "vina" de a fi ţinut enoriaşilor slujba în limba română. Iar în Ungaria, unde rămăseseră, din voinţa marilor puteri cea. 800 000 în 1920, mai subzistă 10-15 000 de "români" ca monedă de schimb pentru pretenţiile tot mai aberante pe care "milenarii" le au de la statul român. Mai mult, deznaţionalizarea continuă, sub ochii unei Europe inculte şi indolente, ori direct interesată, chiar pe teritoriul de stat rămas, la început de mileniu III, românii catolici fiind aproape obligaţi sub numele de "ceangăi" să se declare etnic altceva! Şi pretutindeni, pe pământul cândva sau încă românesc, hoţii strigă... "Hoţul!", fiind aproape acceptată ideea fragmentării poporului român în trei: români, "vlahi" şi "moldoveni". Asupra românilor, aşadar, principiul germanului Leopold Kohr - "Tot ce este mic este minunat", care, în numele unităţii... Europei i-a divizat pe cehi, deocamdată în două şi pe sârbi în şase, funcţionează din plin, asociat principiilor descentralizării şi drepturilor comunităţilor, astfel încât nu este exclus să ne trezim în curând şi cu alte "popoare" gen "dac", "cuman", "transilvano-bănăţean", "oltean", "făgărăşean", "giuleştean" ori "calea-griviţean" etc. pe teritoriul României, cu largul concurs al unor Sabin Gherman, Vasile Barba etc. Drumul spre Iad este întotdeauna pavat cu intenţii (declarat) bune!<br />În aceste condiţii, departe de a fi călău, chiar în deceniile de dictatură 1938-1989, când minorităţilor li s-au asigurat procentual locuri privilegiate în viaţa socială, politică şi culturală, dovadă că unii nu stăpânesc nici astăzi limba ţării în care trăiesc, poporul român se înscrie ca victimă şi la capitolul "Genocid"! Este sugestiv, pentru definirea termenului, ceea ce s-a întâmplat în anii celui de-al doilea război mondial în teritoriul cotropit de Ungaria, unde, în locul sutelor de mii de cetăţeni de altă etnie decât ungurească, săsească şi secuiască, ucişi, trimişi în lagărele morţii sau deportaţi, au fost "implementaţi", cu rol de colonizare, în scopul schimbării realităţii etnice, peste 400 000 de fascişti unguri "puri" care, în ciuda obiecţiilor postbelice ale lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi Petru Groza au rămas, sub presiunea sovietică, până astăzi, nesupăraţi şi neasupriţi, în România, îmbrăcându-şi vechile idei în lozinci comuniste ieri, "democratice" şi "europene" astăzi. Aceasta a fost condiţia impusă de Stalin pentru retrocedarea de către administraţia sovietică de ocupaţie, a Ardealului cotropit şi eliberat de români prin jertfa a 58 330 de eroi la 25 octombrie 1944. Ba, mai mult, la 5 ani după semnarea tratatului de pace, în dispreţul oricărui drept şi al oricărei realităţi, Stalin le-a creat coloniştilor fascişti, în centrul României, un bantustan - Regiunea Mureş Autonomă Maghiară -, dându-le posibilitatea să-i asuprească în continuare pe români în numele... idealurilor comuniste. Abia la 10 ani după eliberare, prin hotărârea de la 14 februarie 1968 privind noua împărţire administrativă pe judeţe, România a reuşit să şteargă această pată de pe obrazul ei, pentru a se vedea, astăzi, din nou supusă presiunilor regionalizatoare, în acelaşi scop distructiv, botezat... "european"!<br />Cât despre ţiganii pe care opusul "democratului" Horthy, "criminalul de război" (cf. Ordonanţa de guvern 31/2002) Ion Antonescu, i-a deplasat spre a-i feri, ca şi pe evreii ajutaţi să fugă în Palestina, de furia exterminatoare a ocupantului german, aceştia nu au fost scoşi în afara fruntariilor româneşti, ci sedentarizaţi, în scopul de a pune în valoare culturile şi gospodăriile părăsite de ocupantul rus, în teritoriile româneşti eliberate de la est de Nistru. Ei au fost masacraţi de sovietici, nu de armata română aşa cum ne relatau în 1982, pe şantierul arheologic de la Ostrovul Corbului, doi fii de bulibaşi de judeţ, militari în termen. Având rude care au pierit în Transnistria şi fiind buni cunoscători ai folclorului autentic ţigănesc, ei relatau că există numeroase cântece bătrâneşti pe această temă, gen "Bună ziua domnule rus/ Antonescu ne-a adus/Ne-a adus ca florile/ Şi-am ajuns ca ciorile..." etc. Dar "domnul rus" fiind cam tovarăş de felul lui, n-a stat la discuţii ci a pus mitralierele pe ei, bieţii oameni fiind nevoiţi, abandonându-şi tot ce aveau şi dobândiseră, să se retragă în grabă în 1944, pe urmele armatelor române spre România. şi nimeni nu se gândeşte la absurdul acuzelor: ce smintiţi ar fi preferat să fugă alături de "călăii" lor, din faţa "eliberatorilor"? "Eliberatori" care se fac vinovaţi de deportarea şi dispariţia, în timpul ocupaţiei lor în România (august 1944-ianuariel958), a unui număr încă necunoscut, de ordinul sutelor de mii, de cetăţeni români, în primul rând saşi dar şi români, ucraineni, ruşi etc., şi de purificare etnică în aşa-zisele "Bucovina" de Nord, "Basarabia" şi Herţa, unde rămăsese încă sub ocupaţie şi însemnând atunci 3 700 000 de locuitori.<br />Statisticile sunt relevante: Potrivit recensămintelor ruseşti erau 86% români în 1817, la 5 ani după primul rapt, în aşa-zisa "Basarabie" şi doar 47,58% în 1897. Iar în 1940, imediat după răpire, ruşii declarau 52,8% români, în aşa-zisele "Basarabia" şi "Bucovina" la un loc în situaţia în care, spre exemplu, de la l milion de locuitori, doar în "Bucovina" răpită, populaţia românească a scăzut, după 5 decenii de genocid etno-cultural la cca. 150 000. Se poate vorbi aşadar de "Genocid" dar şi de "Holocaust", conform "Webster"-ului şi în teritoriile răpite României de ruşi, pe seama românilor în primul rând, masacrele de la "Fântâna Albă" şi Lunca, similare celor de la Katyn, ilustrând politica de purificare etnică, clar şi pe seama altor etnii, ruşii fiind mai "generoşi" când era vorba de executat inclusiv conaţionali de-ai lor, în numele unui alt tip de "purificare", cea ideologică.<br />Din păcate, însă, NOI, românii, adică victimele, nu numai că nu am încercat să ne vindem pe bani buni, osemintele şi memoria martirilor şi nu am pretins vecinilor compensaţii şi scuze pentru cumplitele suferinţe îndurate, dar nici măcar nu am început, de dragul reconstituirii adevărului, culegerea de date exacte despre cei asasinaţi, torturaţi ori deportaţi atunci, pentru simplul fapt că se născuseră români. Poate, însă, că pretenţiile actuale crescânde, pretenţii individuale, de grup sau de stat, bazate pe "dreptul" prădătorului de a hăcui prada lipsită de apărare, inclusiv bizarele pretenţii ale unor aşa-zişi "concentraţionari" din Ucraina de a primi compensaţii de la statul român pentru că, odată cu armata regală retrasă în 1944 şi Conducătorul statului fiind declarat, în vechea tradiţie bolşevică şi comunistă "criminali de război", fiindcă în loc să-i execute pe teroriştii ocupantului s-a mulţumit să-i aresteze, ne vor trezi la realitate! Şi vom începe cel puţin să ne reconstituim istoria adevărată, cu toată lipsa de acces la documente, dacă nu vom avea curajul ca, renunţând la păgubosul nostru bun simţ ancestral, să pretindem ca toată lumea, de la toată lumea, că poate... ţine!<br /><br />CUM DE A FOST POSIBIL?<br />Cum de a fost posibil ca zeci de milioane de civili de pe toate meridianele să fie torturaţi, arşi, masacraţi cu sânge rece sau alungaţi din casele şi de pe pământurile lor în anii celui de-al doilea război mondial? Cum de s-a putut ajunge la "Holocaust" şi "Genocid" şi cum de astfel de crime încă se mai petrec? Dacă la ultima întrebare doar politicienii lumii ar putea răspunde, în măsura în care omenirea ar dispune de mijloacele necesare tragerii la răspundere, indiferent de pe care parte a Atlanticului, Pacificului sau Oceanului Indian ar acţiona, la prima întrebare Istoria, ignoratul "magister vitae", a oferit deja răspunsul. A fost posibil pentru că, după uriaşul efort de război din anii 1914-1918, când nebunia statelor şi caselor domnitoare de pretenţie universală, asupritoare de popoare, a incendiat planeta, Societatea Naţiunilor democratice şi civilizate a considerat că, în urma victoriei, poate instaura, în spiritul dreptăţii, o pace durabilă. Si, preocupată de fenomenul sovietic, nu a mai acordat atenţia cuvenită celorlalte state revizioniste, în primul rând europene, de genul Germaniei şi Ungariei învinse. După cum nu a sesizat, preocupată de reconstrucţie, nici dezvoltarea, pe solul fertil al spiritului revanşard, a doctrinelor totalitariste îmbrăcate în mantii naţional-socialiste sub semnul crucilor alterate. Aşa a fost posibil ca Germania să încalce sistematic condiţiile păcii, să-şi instruiască noi trupe de elită pe teritoriul şi cu complicitatea Rusiei staliniste, să elaboreze, la concurenţă cu Ungaria horthystă legi antisemite, să proclame o "Nouă Ordine" mondială în 1936, să înghită Austria în 1938 şi Cehoslovacia, cu largul concurs al sovieticilor, în 1939! I s-a permis totul în numele păcii pentru că, epigonii marilor bărbaţi ai începutului de veac XX, politicieni de salon postbelici care priveau micile state şi milioanele lor de locuitori, ca pe nişte entităţi abstracte, sacrificabile, considerau că "pacea", în realitate, liniştea lor, merita orice sacrificiu! Şi au asistat, orbi şi surzi, la sacrificarea pe altarul Noii Ordini hitleriste, a popoarelor din Europa central-răsăriteană, până când ocuparea şi împărţirea Poloniei, în septembrie 1939 le-a demonstrat că adevărata Axă, axa Berlin-Moscova, pecetluită prin actul adiţional secret al pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) acţiona potrivit unui plan prestabilit de reîmpărţire şi dominaţie a Europei şi a lumii. Pentru că, dacă la germani visul de dominaţie continentală se transmite genetic, de când au ieşit din păduri şi au dărâmat Roma cu barda, conducând, periodic, omenirea, spre dezastru, la ruşi, eliminată de formă, odată cu ţarul, în 1917, proaspăta vocaţie imperială renăscute, drapată în mantaua internaţionalismului proletar exportat prin revoluţie. In aceste condiţii, soarta continentului şi în primul rând a popoarelor geo-strategic plasate între cele două superputeri era pecetluită.<br />În ceea ce priveşte România, interesat doar de petrolul său, de soarta comunităţii germane şi de potenţialul militar - strategic, în situaţia în care "Planul Barbarossa" era deja pus la punct (parcă pentru a demonstra că orice tentativă de unificare a Europei sfârşeşte prost atunci când decizia se reduce la doar două centre de putere) Hitler i-a dat, cu mărinimie, mână liberă asociatului său Stalin, să dispună de teritoriile care nu-1 interesau. Drept urmare, Rusia Sovietică a ocupat, în iunie 1940, România de N-E şi de Răsărit, însumând 50500 km2 şi 3700000 ele locuitori supuşi rapid unui proces de purificare etnică prin metodele specifice genocidului şi a impus cedarea către eternul său satelit, Bulgaria, a judeţelor Durostor şi Caliacra, însumând 7412 km2 şi 410 000 locuitori.<br />În ceea ce priveşte Transilvania, cel mai nefast personaj al istoriei planetare, Adolf Hitler - despre care, culmea, încă avem voie să vorbim şi să-i analizăm faptele, spre deosebire de Mareşalul căzut sub incidenţa Ordonanţei 31/2002 - nu a agreat nici ideea cedării, nici ideea împărţirii ei. Nu din dragoste faţă de români, pentru că, pe de-o parte voia să folosească potenţialul lor militar, vitejia şi ura lor împotriva ocupantului bolşevic, promiţându-le recuperarea teritoriilor răpite, după bătălia finală, cu ruşii, pentru stăpânirea Europei, iar pe de altă parte, era sincer preocupat de soarta comunităţii germane din România. Îşi baza decizia pe raportul-sinteză al lui Wilhem Fabricius, transmis de la Bucureşti, la l august 1940, prin telegrama secretă nr. 1326 din care aflăm următoarele:<br />" l. Istoric. Transilvania a fost de la colonizarea germană cu 800 de ani în urmă, independentă din punctul de vedere statal, sub supremaţie schimbătoare ... Abia în 1868 (anul intrării în vigoare,instituţional, a pactului dualist - n.n.) sub presiunea constrângerii, Transilvania a fost încorporată monarhiei statului maghiar şi maghiarizată sistematic. Deci, Ungaria a stăpânit Transilvania numai în mod trecător, timp de 50 de ani.<br />2. Etnic. Revendicarea maximală maghiară cunoscută până acum se întinde asupra Satului Mare şi a celei mai mari părţi din Transilvania cu 54 600 km2… Banatul propriu-zis, în măsura în care a revenit României în 1919, nu este revendicat de unguri, fiindcă are un procent mic de tot de unguri...<br />3. Economic. Transilvania formează din timpuri străvechi un spaţiu ... care, în cazul satisfacerii pretenţiilor maximale maghiare ar fi tăiat. În special ar fi separate una de alta regiunea industrială de cea agrara şi acestea ar pierde teritoriile de desfacere.<br />4. Biologic. Poporul român este tânăr (din punct de vedere biologic) şi în creştere. Ţărănimea este sănătoasă şi bogată în copii. Poporul maghiar stagnează de secole. Statul maghiar se menţine biologic numai prin absorbirea permanentă şi maghiarizarea a tot felul de naţiuni străine.<br />5. Din punctul de vedere al germanilor etnici, îndeplinirea revendicărilor maximale maghiare ar rupe grupul etnic german din Transilvania şi i-ar tăia pe germanii de la nord de valea Târnavei, în număr de 61000, de ceilalţi 192000. Prin aceasta., ambele, părţi ar fi sensibil slăbite fată de poporul statului respectiv. În nord ar fi pradă maghiarizării, iar în sud ar fi sugrumaţi din punct de vedere economic ... Germanii din Satu Mare ar trebui colonizaţi în alta parte, în măsura în care, de la dominaţia română încoace, au putut fi demaghiarizaţi circa 3000 capete ...".<br />Din perspectiva intereselor germane, Hitler era aşadar, împotriva pretenţiilor ungureşti argumentând consecvent până la 28 august 1940 în faţa lui Mussolini şi Ciano cei mai aprigi susţinători ai lui Horthy, iniţiatorul lor de la Budapesta, că "SOLUŢIONAREA PROBLEMEI ESTE DEOSEBIT DE COMPLICATĂ, DATORITĂ FAPTULUI CĂ, UNEI REVENDICĂRI TERITORIALE CARE SE BUCURĂ DE EXTREM DE MULTĂ POPULARITATE ÎN SÂNUL NAŢIUNII UNGARE, I SE OPUNE O REALITATE ETNO¬GRAFICĂ CU SIGURANŢĂ INCONTESTABILĂ"!<br />Cum de s-a ajuns, în aceste condiţii ca, în numai 2 zile, Hitler să-şi schimbe decizia, politica germană să se întoarcă la 1800, teritoriile din N-V să fie smulse României şi soarta a 2,6 milioane de cetăţeni români să fie pecetluită? Neintoxicaţi de lozincile de tip bolşevic privind "odiosul dictat fascist de la Viena", nici de cele de tip fascist privind "dreptatea istorică" înfăptuită prin "arbitrajul de la Viena", vom încerca să răspundem, în premieră, la această întrebare, prin prisma adevărului istoric.<br /><br />FEŢELE LUI IANUS.<br />Îndopaţi cu lozinci despre istorica "misiune" civilizatoare a urmaşilor lui "Szent Istvan" (997-1038) care, de altfel, era român ortodox prin naştere şi întâiul botez, sau despre "nedreptatea" la fel de "istorică" ce s-ar fi făcut Ungariei la Trianon (4 iunie 1920) specialiştii celui de-al doilea război mondial nu s-au aplecat cu suficientă atenţie asupra revizionismului unguresc, mult mai radical decât cel german şi de o perfidie fără egal, permiţând unui întreg popor, să-şi schimbe într-o fracţiune de secundă, de dragul câştigurilor teritoriale, opţiunea politică internă şi externă. Astfel, văzând dincotro bate vântul, dacă până la abdicarea lui Carol de Habsburg (1916-1918), Ungaria era monarhistă, după l noiembrie 1918, din ordinul abilului conte Mihaly Karoly, care, ulterior se va proclama preşedinte, întreaga societate ungurească a devenit, peste noapte, "republicană" şi "antantofilă", mai democratică şi mai europeană decât toate democraţiile occidentale la un loc.<br />Spirit vizionar, Karoly a autorizat însă, în acelaşi timp (24 noiembrie 1918), înfiinţarea Partidului Comunist Ungar şi, constatând, la tratativele de pace, că îi este imposibil să convingă Occidentul că "UNGARIA AUTOCRATĂ DE IERI - UNGARIA GROFILOR ŞI A NEMEŞILOR, SILUITOARE DE CONŞTIINŢE, ASUPRITOARE DE NAŢII - UNGARIA ÎMPOTRIVA CĂREIA S-AU RIDICAT DE DECENII PROTESTELE ÎNTREGII LUMI CIVILIZATE, A DEVENIT PESTE NOAPTE PARADISUL NAŢIONALITĂŢILOR ŞI MAREA NEDREPTĂŢITĂ A RĂZBOIULUI MONDIAL! (Milton Lchrcr), 1-a adus de Ia Moscova pe Bela Kun, predând puterea comuniştilor, aşa cum o recunoştea însuşi Lenin: " GUVERNUL BURGHEZO-CONCILIATORIST ŞI-A DAT EL ÎNSUŞI DEMISIA, A ÎNCEPUT EL ÎNSUŞI TRATATIVE CU COMUNIŞTII, CU TOVARĂŞII UNGURI CARE SE AFLAU ÎN ÎNCHISORI ŞI A RECUNOSCUT EL ÎNSUŞI CĂ NU EXISTĂ ALTĂ SOLUŢIE DECÂT TRECEREA PUTERII ÎN MÂNA POPORULUI MUNCITOR".<br />Devenită instantaneu sovietică, de dragul teritoriilor pe care le pretindea pe seama vecinilor şi pe care Occidentul nu era dispus să i le recunoască, Ungaria Sfaturilor a încheiat un tratat de alianţă cu Rusia sovietică, prevăzând graniţa pe Carpaţii Orientali şi, mobilizând, la 25 martie 1919, Armata Roşie, care a atacat Slovacia, apoi, în noaptea de 15/16 aprilie 1919, România. Rezultatul se cunoaşte - ocuparea Budapestei, în urma contraofensivei, de către "opinca românească" (ilustrativ arborată pe clădirea Parlamentului ungar) la 3 august 1919 şi salvarea Europei centrale de la bolşevizare, lucru pentru care, însă, nu ne-a mulţumit încă nimeni.<br />După eşecul experimentului comunist, Ungaria s-a transformat din nou, peste noapte, în ceea ce inegalabilul jurnalist Fenyes Samu numea "o fortăreaţă a tranşeelor fasciste" din Europa, în speranţa că, ceea ce i-au refuzat democraţiile occidentale şi nu i-a putut asigura Lenin, îi vor pune pe tavă noile forţe nazisto-fasciste - provinciile româneşti şi slave revendicate.<br />Devenit şef de stat, Miklos Horthy a restructurat monarhia, proclamându-se "regent", a instaurat "teroarea alba" masacrând peste 5000 de opozanţi, aruncând în lagăre şi închisori alţi 70 000 şi obligând la emigrare 100 000, pentru a putea avea motive să se plângă de... "atrocităţile comise de valahi". A dat apoi "LEGEA PRIVIND PRIVAREA EVREILOR DIN UNGARIA DE DREPTURI CETĂŢENEŞTI", prima de acest gen din Europa, plângându-se în acelaşi timp Conferinţei de pace de la Paris despre atitudinea antidemocratică a guvernului român, prin "Memoriul cu privire la violările dreptului comise de regimul românesc în Transilvania împotriva minorităţilor naţionale, religioase şi rasiale". Totul în scopul de a apăra Europa şi "civilizaţia", post-factum, de bolşevism pe... crestele Carpaţilor Păduroşi. Evident şi Orientali, de vreme ce a tratat în secret cu guvernul francez, prin dr. Holmos şi Maurice Paleologue încheierea unei alianţe politico-militare , promiţând, între altele, cedarea exploatării bazinului carbonifer al Văii Jiului pe 99 de ani în schimbul recuperării Transilvaniei. Toate acestea constituiau însă perdeaua de fum la adăpostul căreia Horthy s-a înţeles cu cercurile revizioniste şi naziste germane, prin colonelul Bauer, omul lui Luddendorf şi ofiţerii Kunz şi Gustav Kahr, emisarii Gărzii de Apărare bavareze.<br />Eforturile micului Mussolini de Balaton, au fost susţinute cu entuziasm de Parlament care, întrunit în august 1920 pentru ratificarea Tratatului de pace de la Trianon a scandat "Ném, ném, sóha!", a proclamat 4 iunie "zi de doliu naţional" şi România "actualmente şi în viitorul apropiat, principalul nostru duşman" organizând ad-hoc, "brigăzile de lupta pentru învierea Ungariei milenare" cărora, arhiducele Iosif de Habsburg le-a înmânat drapelele de luptă cu urarea: "Doresc ca acest drapel să-1 împlântaţi cât mai curând pe crestele Carpaţilor Transilvaniei, de asemenea pe crestele Carpaţilor nordici şi să-1 duceţi cât mai glorios până la Adriatica"!<br />Nu ştim cu câte dintre aceste "brigăzi" teroriste ne-am confruntat în veacul trecut, dar planul de agresare a României la pace, în primul rând în domeniul imagologic, pe principiul "România stat izolat", elaborat de Horthy în 1921 a fost continuu îmbunătăţit până la capodopera înaintată de Henric Werth, ministrul de război ungar, Amiralului, la 8 mai 1939, care prevedea agresarea României în trei etape: 1) la pace, prin sabotarea economică, a vieţii politice, culturale şi stabilităţii sociale în interior, concomitent cu deteriorarea imaginii ei în afară; 2) etapa încordării în relaţiile internaţionale, când asupra României trebuiau să se abată acuze nefondate şi 3) etapa mobilizării şi a războiului declanşat prin rebeliunea internă a organizaţiilor paramilitare secrete ungureşti, camuflate în "ligi" şi "asociaţii" culturale şi sportive.<br />Adolf Hitler a fost, desigur, la curent cu toate acestea dar, ceea ce nu putea bănui era că ungurii auto-declaraţi primii şi cei mai fervenţi susţinători ai fascismului şi nazismului în Europa, jucau în taină, de dragul teritoriilor râvnite şi cartea sovietică. Aflată la Moscova, la începutul lunii august 1940, misiunea secretă a contelui Istvan Bethlen, perfecta un pact ungaro-sovietic ce prevedea alianţa, inclusiv militară a celor doua state şi graniţă comună pe... Carpaţii Orientali. Alertat de agenţii din teren, Ciano a luat imediat avionul spre Berlin, pentru a-1 avertiza pe Fuhrer că cel mai recent semnatar al Pactului anticomintern, Ungaria, trădează şi se va trezi, prin ştergerea de pe hartă a României Mari, cu ruşii, ia propriile frontiere.<br />În aceste împrejurări, obligat să acţioneze rapid, Adolf Hitler şi-a schimbat, la sfârşitul lumi august 1940, opţiunea şi, chemând la "arbitraj" reprezentanţii Ungariei şi României şi-a "dictat" la 30 august, la Viena, voinţa: - împărţirea Transilvaniei în două, pentru a păstra în siaj, în războiul deja pregătit împotriva Uniunii Sovietice, ambele state, urmând ca, după victorie, să ia decizia finală. Acesta este adevărul în privinţa pierderii N-V României, asupra locuitorilor căruia ungurii, redeveniţi fascişti zeloşi după scurtul "intermezzo" cu ruşii au dezlănţuit "Genocidul" căruia i-au căzut pradă peste 540000 de cetăţeni români de alta etnie şi credinţă decât ungurii, germanii şi secuii. Şi pentru că metodele "Kozlodui" şi "Roşia Montană" nu fuseseră încă inventate, marea lor majoritate a fost trimisă în lagărele morţii de la Auschwitz şi Birkenau. Locul lor a fost luat, pentru "îmbunătăţirea" componenţei etnice ungureşti de cei peste 400000 horthyşti, elemente sigure, a căror existenţă pe pământ românesc istoriografia noastră continuă să o ignore cu pudicitate.<br />Ulterior, când Armata Roşie a ocupat prin sacrificiul... armatei române, Budapesta în 1945, ungurii fascişti au redevenit peste noapte... comunişti zeloşi, zelul fiindu-le răsplătit de Stalin prin acordarea cetăţeniei române celor 400000 de colonişti şi crearea "Regiunii" Mureş A.M.<br /><br />ÎN LOC DE CONCLUZIE<br />Din fericire, ca şi România şi celelalte state scăpate din gulag-ul roşu, şi Ungaria, deja membră NATO, este astăzi un stat democratic european, chiar excesiv de european, cel puţin declarativ, fasciştii revizionişti fiind reduşi la tăcere de bunul simţ şi legislaţia democratică europeană. Mai scot însă capul, în special în campaniile electorale, pentru că moştenirea trecutului se şterge greu. De pildă, în campaniile lui Laszlo Tokes sau în campania domnului Viktor Orban cel care, recurgând la vechea perfidie revizionistă a tot încercat, de pildă, să ne bage pe gât, pe post de simbol al "Libertăţii" şi "Reconcilierii" un monument al compromisului ungaro-germano-austriac, pe seama slavilor şi românilor, gândit la 1867, înălţat la Arad în deceniul serbării "Millenium"-ului unguresc şi care, de la l decembrie 1918 şi până la desfiinţarea sa de către Ionel Brătianu şi Regele Ferdinand I întregitorul (1914-1927) în 1925, a funcţionat ca simbol al revizionismului şi iredentismului - monumentul "Hungariei Milenare".<br />Iată de ce nu trebuie uitate Istoria şi lecţiile ei! Pentru ca vechii fascişti, astăzi deghizaţi în supereuropeni, să fie demascaţi şi nimeni să nu poată strecura în Europa Unită şi profund democratică, a tuturor europenilor, bocceaua urii şi ambiţiilor demente care i-ar putea periclita, prin explozie, existenţa.<br /><br />Dr. Mircea DOGARU</div>Administratorhttp://www.blogger.com/profile/03791660571700863396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4335014674134285826.post-57025842628700939432009-03-31T06:06:00.000-07:002009-05-17T15:30:15.142-07:00Numele poporului şi al ţărilor române<a style="" onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}" href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh7zQ1Bz8Zvmgan7jLRqT576NwCiWQU089Vj6Bf2BAwr3Ur6hpwMl_2Yw7HD4HHJ6qK9fvSWe0cIWxLdx0B2Qtc9UF4kkTbrXgZK_hzMqrRN80GHba_F2K_5zb4Aa4RtSAmbEydsjPJVg/s1600-h/PeasantGirl2.jpg"><img style="margin: 0pt 10px 10px 0pt; float: left; cursor: pointer; width: 136px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh7zQ1Bz8Zvmgan7jLRqT576NwCiWQU089Vj6Bf2BAwr3Ur6hpwMl_2Yw7HD4HHJ6qK9fvSWe0cIWxLdx0B2Qtc9UF4kkTbrXgZK_hzMqrRN80GHba_F2K_5zb4Aa4RtSAmbEydsjPJVg/s200/PeasantGirl2.jpg" alt="" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5319338017349390210" border="0" /></a><br /><span style="font-style: italic;">(Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, "Istoria românilor din cele mai vechi timpuri si până astăzi", 1975, editura Albatros , pag. 245)<br /><br /><br /></span><div style="text-align: justify;">Numele nostru, generic şi străvechi, acela pe care-l întrebuinţează poporul, este numele de rumân. Forma <span style="font-style: italic;">român</span> pare a fi mai nouă - o găsim în secolul al XVI-lea în <span style="font-style: italic;">Paliia de la Orăştie - </span>şi se datoreşte influenţei literare. Rumân este însă vechiul nume al romanilor, modificat după legile dezvoltării limbii noastre. <span style="font-style: italic;"><span style="font-weight: bold;">Sântem singurul popor romanic care am păstrat numele vechilor stăpânitori</span>; </span>fragmentul etnic al "romanşilor" sau retroromanilor din Alpi (sudul Elveţiei şi nordul Italiei) e prea puţin numeros - câteva zeci de mii - spre a fi pus alături. Pe lângă acest nume generic şi străvechi, am mai avut şi alte nume, locale, după formaţiunile politice sau individualităţile geografice în care locuiam. Ni s-a spus şi ne-am spus, astfel, <span style="font-style: italic;">olteni, munteni, moldoveni, ardeleni, </span>sau <span style="font-style: italic;">transilvaneni, dobrogeni, bănăţeni </span>şi <span style="font-style: italic;">maramureşeni</span>. Chiar în cuprinsul regiunilor care au determinat aceste numiri, s-au format apoi alte denumiri, corespunzând unor împărţiri şi mai mici, unor ţinuturi caracteristice. Astfel, s-au deosebit în Transilvania <span style="font-style: italic;">bârsanii</span> (în ţara Bârsei), <span style="font-style: italic;">mărginenii </span>(în regiunea Sibiului) şi <span style="font-style: italic;">moţii</span> (în Munţii Apuseni); în Moldova, <span style="font-style: italic;">vrâncenii</span> (în Vrancea). O diferenţiere a avut loc şi în legătură cu opoziţia dintre munte şi câmpie. Locuitorii celui dintâi, specializaţi în păstorie, s-au numit şi <span style="font-style: italic;">mocani</span>, în timp ce aceia care stăteau la şes, îndeletnicindu-se mai mult cu agricultura, au purtat numele de <span style="font-style: italic;">cojani</span>.<br />Ca şi pentru popor, a existat şi pentru ţară un nume străvechi şi generic: acela de <span style="font-style: italic;">Ţara Românească</span>. Este numele care s-a păstrat şi după întemeierea statului, pentru ţinutul dintre Carpaţi şi Dunăre - aci e Vlaşca găsită de slavii migratori - cât şi pentru o regiune întreagă din <span style="font-style: italic;">Transilvania</span>, pomenită în secolul al XIII-lea sub numele de "<span style="font-style: italic;">Terra Blacorum</span>". Venirea ungurilor şi formarea celor două state româneşti a dus la crearea unor noi denumiri, oficiale, în legătură fie cu <span style="font-style: italic;">aşezarea geografică</span>, fie cu <span style="font-style: italic;">întemeietorul</span> statului şi al dinastiei.<br />Numele oficial al Ţării Româneşti, întrebuinţat de cancelaria domnească, este, în documentele slave şi greceşti <span style="font-style: italic;">Ungrovlahia</span>, în cele latineşti, <span style="font-style: italic;">Transilvania</span>. Şi unul şi celălalt au un înţeles <span style="font-style: italic;">geografic</span>: cel dintâi, de origine greacă, înseamnă "<span style="font-style: italic;">Vlahia de lângă Ungaria"</span>, spre a o deosebi de cealaltă Vlahie, din peninsula Balcanică; cel de-al doilea are înţelesul de "ţara de dincolo de munţi" (Alpi e luat aci cu înţelesul generic de munte). Uneori, i se mai spune ţării <span style="font-style: italic;">Basarabia</span>, după întemeietorul dinastiei; se întrebuinţează de asemenea numirea de <span style="font-style: italic;">Muntenia</span>.<br />Moldova poartă, în documentele cancelariei domneşti, de obicei acest nume, care este numele râului; câteodată, i se spune şi <span style="font-style: italic;">Moldovlahia. </span>În actele greceşti, găsim uneori numirile <span style="font-style: italic;">Rusovlahia (</span>adică Vlahia de lângă Rusia) şi <span style="font-style: italic;">Maurovlahia </span>(Vlahia Neagră). Turcii o numesc, după întemeitor, <span style="font-style: italic;">Bogdanili </span>(ţara lui Bogdan) sau <span style="font-style: italic;">Cara-Bogdan</span> (Bogdania neagră).<br /><span style="font-style: italic;">Transilvania</span> (mai rar <span style="font-style: italic;">Ultrasilvania</span>) e un termen de origine cultă, datorit cancelariei latine a regilor Ungariei. Înseamnă "ţara de dincolo de păduri": aşa se înfăţişa ea pentru ungurii din pustă.<br /><span style="font-style: italic;"></span></div>Administratorhttp://www.blogger.com/profile/03791660571700863396noreply@blogger.com5tag:blogger.com,1999:blog-4335014674134285826.post-15399205041738692352009-03-30T16:32:00.000-07:002009-05-17T15:31:48.748-07:00Insurecţia Românilor transilvăneni din 1784<div style="text-align: justify;"><span style="font-weight: bold;">Prolog al revoluţiilor europene</span><br />Prin pacea de la Karlowitz (26 ianuarie 1699). Principatul românesc al Transilvaniei, aflat sub suzeranitatea nominală a Porţii, trecea în stăpânirea directă a Habsburgilor, care aveau să uzurpeze titlul de Principe (1701) (1). Noul stat - prin armata de ocupaţie şi ofensiva biserici catolice şi a administraţiei imperiale - a agravat asuprirea naţională şi socială la care erau supuşi românii băştinaşi din partea unei minorităţi nobiliare ungureşti sau ungurizate. Împotriva acestei stări de lucruri românii au luptat atât pe cale parlamentară (pentru recunoaşterea statutului de naţio politică, promis acelei părţi a clerului şi fruntaşilor români care au acceptat, la 7 octombrie 1698 unirea religioasă cu Biserica romano-catolică), dar şi confesională (apărarea ortodoxiei, rămasă credinţa majorităţii populaţiei) cât şi pe calea armelor. Ridicările armate cu caracter naţional şi, implicit, social şi confesional (1705 - 1711; 1735 -1742, 1761), revoltele spontane (Câmpeni, 1782) au culminat cu revoluţia izbucnită la 2 noiembrie 1784 în Munţii Apuseni (Carpaţii Occidentali) într-o regiune de locuire exclusiv românească din vestul Transilvaniei (2), sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan. Îndreptată iniţial împotriva magnaţilor unguri şi a investitorilor armeni, aceasta a dobândit, din 21 noiembrie 1784, când Iosif al II-lea a ordonat reprimarea, caracterul unui război generalizat, antihabsburgic.<br />Istoriografia română şi cea străină au prezentat evenimentul pe următoarele coordonate (3). În condiţiile ofensivei investitorilor străini, administraţiei şi nobilimii ungureşti împotriva ultimelor drepturi cutumiare ale ţăranilor transformaţi în iobagi de stat, aceştia, crezând în mitul "bunului împărat", au trimis mai multe delegaţii în frunte cu Ursu Nicola zis Horea, la Iosif al II-lea, pentru a-si reclama drepturile: în aşteptarea deciziei imperiale, pentru a-si redobândi libertatea au căutat să se înscrie în masă în regimentele grănicereşti, dar conscripţia imperială, iniţiată în vara lui 1784, a fost anulată la cererea nobilimii, speriată că îsi va pierde mâna de lucru; pe fondul nemulţumirii generale, un incident grav s-a petrecut în satul Curechiu, trei funcţionari care încercau să-l aresteze pe "agitatorul" Crişan, apropiat al lui Horea, fiind ucişi; urmare a incidentului, Crişan a convocat a doua zi o mare adunare populară, declarând ridicarea generală la arme a ţărănimii; din mers s-au constituit adevărate armate revoluţionare, în jurul unor nuclee de profesionişti soldaţi licenţiaţi, permisionari, dezertori, veterani, mineri, pădurari, vânători etc.; apar ateliere de fabricat arme (la Lipsa, După Piatră etc.), se cristalizează o doctrină egalitaristă şi apare ideea refacerii unităţii politico-statale româneşti, Horea fiind recunoscut drept "rex Daciae"; emisari ai săi cutreieră Banatul Moldova şi Muntenia pentru a avea sprijinul tuturor românilor; cu o armată organizată pe principiul celei imperiale, cu experienţă în lupta montană, în stratageme, incursiuni şi asedii, în dozarea loviturilor funcţie de obiective etc., revoluţionarii declanşează o ofensivă generalizată eliberând Munţii Apuseni şi coborând în podişul Transilvaniei.<br />Văzând caracterul social al mişcării, sute de iobagi unguri li se alătură; caracterul naţional este probat de participarea tuturor categoriilor sociale româneşti, de la iobagi la mici nobili ca Adam Pag din Cristeşti, de transformarea teritoriului eliberat în stat, cu frontiere şi grăniceri, cu paşapoarte care permit tranzitul şi un rudiment de apărat funcţionăresc, chiar de apariţia unor tendinţe xenofobe sub lozincile "ungurii să plece în Ungaria" şi "armenii în Armenia". Toate acestea în numai 10 zile, pe data de 12 noiembrie vicecolonelul imperial Schultz obţinând în tratativele de la Tibru din partea lui Cloşca, locţiitorul lui Horea, încetarea acţiunilor militare. Mitul "bunului împărat" se destramă când, pe fondul represaliilor organizate de insurecţia nobiliară", Iosif al II-lea ordonă, la 21 noiembrie, reprimarea; începând cu această dată, revolta ia caracterul de război antihabsburgic, românii fiind învinşi în cele din urmă în pofida zecilor de victorii locale care le probează superioritatea strategiei şi tacticii, datorită mai bunei înzestrări a adversarilor şi a unor trădări. (4) Având încă 20.000 de luptători, în plină iarnă, la 21 decembrie, Horea decide sistarea campaniei, retragerea în clandestinitate a comandamentului în vederea reorganizării, achiziţionării echipamentului şi armamentului necesar şi reluării ostilităţilor în primăvara lui 1785. Prinşi prin trădare, Horea, Cloşca (27 decembrie 1784) şi Crişan (30 ianuarie 1785) vor constitui, alături de alte sute de căpetenii, obiectul unor surprinzător de minuţioase anchete şi procese, sfârşind, primii doi prin a fi traşi pe roată la 28 februarie 1785, ultimul prin sinucidere în închisoare. Pentru a împiedica reizbucnirea tulburărilor, Iosif al II-lea va sista continuarea urmăririi celor implicaţi şi va da patenta de lichidare a iobăgiei.<br />Horea călare pe un cal arab conduce cu sabia scoasă un grup de ţărani răsculaţi, înarmaţi cu puşti, suliţi, furci, topoare şi ciomege. La stânga sa are pe Cloşca călare, iar în dreapta sa îl urmează pe jos, Crişan. Costumul lui Horea e desenat după gravurile lui Jacob Adam. Calul lui Horia este acoperit cu o blană de leopard. Cloşca e în costum de preot, la piept cu o carte de rugăciuni. Crişan î<a style="" onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}" href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhTFPr8UMAPgA1jA8SeRu9DAs3RRmE425uzlrqwgRXU0qEe0Vq6KYTzsK-7uPTtaGaXIL7oszryEc8FYjrL9SDb1Xp6cFd1nEaK7KhaHtmFJWjff8XuItqs26mbomG9peu6ao_OjDKYwg/s1600-h/HORIA_closca.jpg"><img style="margin: 0pt 10px 10px 0pt; float: left; cursor: pointer; width: 197px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhTFPr8UMAPgA1jA8SeRu9DAs3RRmE425uzlrqwgRXU0qEe0Vq6KYTzsK-7uPTtaGaXIL7oszryEc8FYjrL9SDb1Xp6cFd1nEaK7KhaHtmFJWjff8XuItqs26mbomG9peu6ao_OjDKYwg/s200/HORIA_closca.jpg" alt="" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5319129866585736306" border="0" /></a>n uniformă militară, poartă coiful de ofiţer al regimentelor grănicereşti din timpul Împărătesei Maria Theresa. În depărtare se vede un castel în flăcări.<br /><span style="font-style: italic;">(Gravură în aramă din colecţia dlui Leax von Partheim din Viena).</span> O. Ben, Scene din răscoală, nr. 1.<br /><br />Revoluţia a avut un larg ecou internaţional, viitoare personalităţi ale revoluţiei franceze comentând-o în scrisori deschise, articole de presă, studii.<br />Această imagine a evenimentelor din Transilvania anilor 1784 - 1785 este desigur reală, dar departe de a fi completă. Spatiul şi timpul nu ne permit să oferim acum un tablou exhaustiv, dar vom încerca să furnizăm câteva indicii apte să sugereze că acestea au avut o semnificaţie mult mai largă, europeană, făcând parte dintr-un plan general de pregătire a revoluţiilor care aveau să schimbe ordinea feudală pe continent, prefaţând deci, alături de alte evenimente singulare, în calitate de prolog al revoluţiei franceze, apariţia epocii moderne în istoria umanităţii.<br />Reamintim mai întâi faptul că, în pofida reformelor "luminate", structurile feudale constituind o frână în calea dezvoltării industriale şi a afirmării burgheziilor naţionale, ca urmare a activităţii incendiare a enciclopediştilor francezi, a lui Jean Jaques Rousseau şi a lui Voltaire în mod special (cărora în Ţările române le corespund mişcarea culturală a "Scolii Ardelene" şi cea politică a "partidei naţionale") atmosfera era explozivă pe întreg continentul. În mod deosebit, în teritoriile răsăritene ale Europei centrale, unde milioane de polonezi, români, cehi, slovaci, sârbi, croaţi trăiau sub dubla ameninţare naţională: imperială şi ţaristă ! Apoi speranţele cluburilor revoluţionare şi lojelor masonice - de a întrona libertatea, egalitatea, fraternitatea şi domnia raţiunii universale pe continent prin luptă deveniseră certitudini în urma reuşitei experimentului American; instaurarea prin revoluţie a unei republici a libertăţii albilor în fostele colonii engleze. Asa cum debarcarea din Normandia, aniversată în 1994, a fost precedată de o debarcare-test, logica ar fi impus şi angajarea, în preliminariile revoluţiei franceze, a unor acţiuni în provinciile cele mai conservatoare ale principalului adversar al noilor idei europene - Imperiul romano-german. şi sunt suficiente date care ar conduce la ideea că revoluţia română din anii 1784 -1785 a fost un astfel de experiment.<br />În primul rând Iosif al II-lea a fost o figură la Curtea vieneză, un lider al cercurilor reformatoare care a încercat, în interesul Coroanei, să detensioneze, prin măsuri "de sus", societatea. A vizitat în numeroase rânduri Ungaria şi Transilvania şi, având un adversar în aristocraţia ungurească, si-a manifestat deschis o simpatie calculată fată de români care, prin număr, puteau constitui un subiect de şantaj şi o excelentă masă de manevră. A aplicat dictonul divide et impera, pornind de la obiectiva cunoastere a situaţiei din "principatul nostru românesc” aşa cum îi fusese înfăţişată de baronul von Preiss cu ocazia vizitei din 1778: "nobilimea îl considera pe român un om menit să-i fie sclav, un om a cărui fericire trebuie să fie reprezentată doar prin faptul că i se îngăduia să respire'". I-a câştigat pe români prin mai multe gesturi: celebrul salut "Salve Parvae Nepos Romuli !” adresat ţăranilor, acordarea devizei “Virtus romana rediviva” Regimentului 1 de grăniceri români; declaraţii de genul “Aceşti sărmani supuşi valahi care, neîndoielnic, sunt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei, sunt atât de chinuiţi şi nedreptăţiţi de toţi, unguri sau germani, încât trebuie să recunoaştem că soarta lor este demnă de milă şi este surprinzător că ei continuă să fie atât de mulţi şi că nu părăsesc aceste locuri” (6), promisiuni de remediere, prin desfiinţarea serbiei.<br />În aceste condiţii nu mai poate mira faptul că delegaţiile românilor nu numai că au fost primite, dar Horea a avut mai multe întrevederi particulare cu Iosif al II-lea la Viena în anii 1779, 1780, 1782, 1784 şi totodată cu membrii societăţii secrete “Frăţia de cruce”. Semnificativ, el si-a numit principalii colaboratori “fraţii ale sale”, “fraţii de cruce” populaţia Banatului era în întregime organizată la jumătatea lunii noiembrie în “Fratussi” (7), şi, ca ghid vienez şi principală legătură a sa cu societatea amintită, i-a fost cel mai enigmatic personaj al revoluţiei române. “Sails” care, în perioada noiembrie 1784 - aprilie 1785 a ocupat frecvent, ca subiect de senzaţie, paginile ziarelor “Presspurske Noviny”, “A Magyar Hirmondo”, “Real Zeitung” şi "Notizie del Mondo”. Considerat “al treilea conducător” după Horea, numit de români “neamţul” pentru că purta “haine nemţeşti” (occidentale), vorbitor fluent al germanei, maghiarei şi românei, după unii fiu al "contelui Sails de Lorena", maior într-un regiment din Transilvania, sau baron francez, cu o vârstă estimată între 40 şi 60 de ani, prezent la toate marile adunări populare şi acţiuni ale revoluţionarilor, dispărut fără urmă la sfârşitul evenimentelor, despre "frumosul conte Sails" se ştie cu certitudine doar faptul că a fost "consilierul" de taină al lui Horea, legătura lui permanentă cu Viena şi un “renumit agitator”(8).<br />Enigmei acestui Joseph Balsamo pentru România i se adaugă enigma atitudinii lui Horea. Atacat prin surprindere la 27 decembrie 1784, conducătorul revoluţiei nu încearcă să se apere ci, cu ultimele puteri, aruncă în focul de tabără un pachet de scrisori, rezistând până când acesta se transformă în scrum. Arestat, el va mărturisi paznicului Alexandru Bota că nu va fi condamnat deoarece are documente pe care dacă le dezvăluie "mulţi vor căpăta nasuri roşii", în sensul că vor fi demascaţi ca mincinoşi,, dar la proces şi el şi Cloşca vor adopta o atitudine de "negare perseverentă". Dimpotrivă, Crişan va vorbi, dând amănunte organizatorice şi despre acţiunile militare, inclusiv cele atipice ca atacarea, pe fondul evenimentelor, din ordinul său, de către cetele dezavuatului haiduc (în realitate căpitan al său) Lup Draia a clădirilor Tezaurului şi dispariţia într-o direcţie necunoscută a aurului extras din Apuseni. Probabil ca rezultat al acestor declaraţii, Crişan este găsit mort în celulă la 13 februarie 1785, ancheta stabilind că s-ar fi sinucis. Din motive numai de el ştiute, Horea îsi va nega participarea la evenimente până la sfârşit, iar anchetatorii vor căuta până în clipa torturării pe eşafod să afle “cine i-a îndemnat“. Horea urcă pe eşafod plin de curaj sau poate de... speranţă şi, în momentul în care este tras pe roată vorbeşte, dar imediat tobele îi acoperă glasul. Ziarele germane se grăbesc de a doua zi să răspândească ştirea că nu a dat nici un nume, ultimele lui cuvinte fiind "Ich Sterbe fur die Naţion" (Mor pentru naţiune!) (9).<br />Sub măna forte a contelui Anton Jankovity şi a generalului Papilla, procesul se ţine “cu uşile închise”, actele nefiind accesibile publicului nici în 1848, potrivit declaraţiilor ziaristului Joseph Marlin. Dar tot apar zvonuri despre “agitatori”, “conspiratori” şi “spioni” ai “corifelor” sau “doctorilor” revoluţiei care au încercat să răscoale populaţia şi în Ungaria (un oarecare Baranyi) sau Ţara românească şi Moldova (Iosif Kadar) (Preotul Costea Nicolae). Zvonuri circulau despre şi în legătură cu originea căpitanului Petru Muntean, venit din Ţara Românească, şi a sublocotenentului Popescu Mihai, venit, de asemenea, din Bucureşti şi încadrat în oastea lui Horea, dar care în realitate era ofiţer ţarist şi promitea posibilităţi de refugiu şi colonizare în Rusia. La 11 februarie 1785 “Gazette d’Utrecht” reluată la 19 februarie de “Journal politique de Bruxelles” publică ştirea că un sinod conspirativ ortodox a avut loc la Odorheiu Secuiesc grupând 118 preoţi români sub preşedinţia lui Popa Petru care a trimis un mesaj secret lui Horea în închisoare solicitând ordine - să îl aştepte sau să înceapă noua revoltă armată fără el ? Patru zile mai târziu, în dimineaţa de marţi, 15 februarie, 5 români înarmaţi erau arestaţi la Viena, potrivit nr. 19 al ziarului “Notizie del Mondo” în încercarea de a-l contacta pe împărat pentru a-i destăinui “un mare secret” din partea lui Horea.<br />Enigmatice sunt apoi şi numele şi persoanele conducătorilor revoluţiei. Atât rezultatele anchetei, propriile declaraţii şi datele obţinute de presă relevă faptul că nu erau nişte simpli ţărani iobagi, ci oameni cu o cultură mult peste condiţiile lor. Pe Horea l-ar fi chemat în realitate, potrivit istoricilor români “Urs Nicola”. Dar în declaraţiile contemporane apare ca Vasile Urs, Nicola nu este un “nomen” românesc ci sud-dunărean, în limba română (dialectul daco-roman) existând doar formele Nicula şi Necula. Deci “Nicola” ca şi “Horea” ar fi cognomene sau, de ce nu, nume conspirative. Horea ştia să citească şi să scrie cu caractere latine, dar pentru a păstra secretul corespondentei şi a-i descoperi pe agenţii imperiali, a cerut ca toate documentele, inclusiv paşapoartele de liberă trecere, să fie redactate cu “litere bătrâne” (alfabet chirilic). Pentru scrisori în limba latină îsi angajase ca secretar particular pe latinistul Alexandru Chendi. Anunţând restaurarea vechii Dacii, populaţia îl numeşte “crai” titlu tradus de ziarele germane prin “rex Daciae” şi, mult mai corect de ziarul de limbă maghiară “Magyar Hirmondo” din Bratislava prin “împărat”, într-un titlu care subliniază ironic situaţia: “Noul împărat al românilor, Horea, începe război împotriva împăratului român” Iosif al II-lea). Horea are peceţi cu simboluri masonice (cruce cu sase braţe descrescând spre coroana din vârf), iar ţăranii, urmându-l, declară că nu mai recunosc alt împărat decât pe el, fiind capabili să reproducă deviza latină “Nos Hora Flora rex Daciae”. (10)<br />În desfăşurarea evenimentelor, el nu apare nicăieri direct, fiind peste tot reprezentat de Crişan, care acţionează în numele lui şi care îl declară un fel de locţiitor al împăratului în Transilvania, acreditat prin scrisori doveditoare. Ca într-un scenariu care gradează emoţia, Horea apare abia la sfârşit, în momentul licenţierii oastei revoluţionare când tine o cuvântare mai mult decât elocventă: “Numai să vină primăvara şi să vă ţineţi de jurământul dat mie, căci singură statornicia voastră în credinţă dată şi pe mine şi pe toată românimea o poate mântui; vor cunoaşte toţi românii că le-am voit binele şi am voit să-i scap de un jug greu de voi fi în pace, la primăvară aşa-i vom scutura de vor cădea şi dinţii la cei ce ne-au pus până acum resteu” (11).<br />Cloşca, pe numele real Ioan Oargă, apare în aproape toate lucrările ca un fel de aghiotant al lui Horea, o personalitate oarecum ştearsă. şi totuşi, în conştiinţa românilor el a rămas al doilea mare conducător, fiind diplomatul care încheie armistiţiile, într-un limbaj prea putin ţărănesc, dovedind, aşa cum reiese din declaraţiile vicecolonelului Schultz, o bună cunoastere a peisajului politic contemporan şi o apreciere realistă a situaţiei: “Noi ştim că pasul nostru va fi puternic dezaprobat, dar noi ne mângâiem că va fi un îndemn să fie examinată purtarea acelora care ne-au înşelat atât de crud. Oricum, noi preferăm moartea unei vieţi pe care o îndurăm; noi vom muri fericiţi ca exemplul nostru va garanta urmaşilor drepturile umanităţii.” (12). Cel mai enigmatic personaj al revoluţiei, după “Salis”, rămâne însă “Crişan” al cărui nume se presupune a fi fost Marcu Giurgiu. El avea fără îndoială, o bogată experienţă militară, fiind adevăratul organizator şi conducător al armatei, un autentic sef de stat major, care avea deja, în momentul incidentului “spontan” de la Curechiu, o trupă bine organizată şi dotată după modelul celei imperiale şi numărând circa 9.000 de luptători - oastea Zarandului. Cu aceasta declanşează pe data de 2 noiembrie ofensiva generalizată, ocupă localităţile urbane, dă proclamaţii. Impune o strictă disciplină militară prin pedepse exemplare, executarea în public a pacifiştilor şi stratageme: acolo unde propaganda făcută de preoţi - care, potrivit declaraţiilor observatorului Nemegyi Janos, vorbesc ţăranilor “despre originea lor română”, răspândind “ideile de eliberare naţională” - nu dă rezultatul scontat. Crişan utilizând o substanţă necunoscută, îsi dă foc în fata mulţimii căreia-i vorbeşte în timp ce braţele-i sunt cuprinse de flăcări aparente, spre a o convinge de sprijinul Divinităţii.<br />Maestru al strategiei şi tacticii, organizează asediile. Întreruperea liniilor de comunicaţie, ambuscadele, retragerile aparente şi atacurile prin surprindere. Execută mobilizarea generală, organizează unităţi, acordă brevete de subofiţer şi ofiţer, de la căprar la colonel, într-un cuvânt, el conduce operatiile militare. Stabileşte uniforma, semnele şi semnalele, drapelele de luptă şi dă un nume revoluţionarilor “horeni” sau “horiani”". În faza a doua a războiului antihabsburgic, conduce magistral luptele de “guerilă”. Capturat ultimul, se comportă ca un militar, asumându-si întreaga răspundere a acţiunilor. Declaraţiile sale contribuie la întărirea convingerii că, premeditat sau nu, incidentul de la Curechiu nu a făcut decât să devanseze izbucnirea unei revolte generale armate pregătită minuţios. În documentele anchetei apare termenul de “conjuraţie”. Se afla că “ductorii” sau “corifeii”, cu sprijinul românilor extracarpatici care trebuiau să forţeze trecătorile montane în număr de 30.000 de luptători (13), pregăteau o acţiune care trebuie să ducă, prin lichidarea de către fiecare sat a nobilului său, la o dată cuprinsă între 1 şi 24 mai 1785, la eliminarea adversarului intern - nobilimea ungurească. Răsturnarea prin forţă a ordinii de stat ar fi dus inevitabil la izbucnirea, eventual cu sprijin rusesc, a unui război româno-habsburgic. Pe lângă preoţii care făceau propagandă, circa 1000 de conjuraţi care vor constitui cadrele de comandă îi instruiseră deja pe ţărani, fapt ce explica neaşteptatul zel al acestora de a se înrola în regimentele de grăniceri. Bănuielile nobililor au fost trezite de modul în care ţăranii mergeau spre Alba Iulia să se înscrie în controalele armatei, în detaşamente, încolonaţi, cu tobe, drapele şi cântece de luptă, ceea ce doreau fiind de fapt armele pe care trebuiau să le ridice în calitate de viitori grăniceri. S-a stabilit că implicaţi în conjuraţie erau şi ofiţerii şi aproape toate notabilităţile de origine română, dar şi numeroşi ţărani unguri şi secui (ex. Căpitanul Francisc Szabo, Mihaly Ratz şi Janos Csonka Ratz din Trascău, Peter Korosi, Adam Laszlo, Janos Jaray din Sângeorz, fraţii Solomon şi Samson Boenemiza etc.), care juraseră pe “crucea românească” credinţă lui Horea în calitate de “Mare Căpitan” şi “crai”. Avizaţi, mulţi soldaţi au cerut permisie sau au dezertat imediat ce evenimentele s-au declanşat, intrând ca ofiţeri în oastea lui Crişan. Pregătită din timp, întreaga populaţie a dat curs cu promptitudine apelului la mobilizarea generală lansată în zilele de 6 - 7 noiembrie ale asaltului asupra cetăţii Deva, considerată cheia Principatului. (14). În teritoriile eliberate s-a introdus rapid administraţia românească, Horea numind juraţi, juzi săteşti şi înalţi funcţionari ca vicecomitele Zarandului în persoana nobilului român Adam Pag. Au apărut posturi fixe în cadrul unui sistem de pază şi control al drumurilor şi localităţilor, s-au eliberat acte de identitate în limba română şi alfabet chirilic şi s-a trecut la desfiinţarea nobilimii ca clasă prin “românizare” concret la egalizarea prin trecerea la ortodoxism, îmbrăcarea portului ţărănesc, căsătoria forţată cu tinere sau tineri ţărani români, obligaţia de a muncii cu palmele etc. Acolo unde s-au împotrivit nobilii au devenit victimele terorii revoluţionare. Demonstrând că lozinca ”Război palatelor, pace colibelor” a fost aplicată în Transilvania, publicistul sas Joseph Marlin avea să facă primul o minuţioasă şi completă paralelă între revoluţia română şi revoluţia franceză, într-un roman dedicat evenimentelor (15). Astăzi este evident pentru orice cercetător de bună credinţă, că întregul program al revoluţiei franceze cuprins în sintagma “Libertate-egalitate fraternitate”, a fost exprimat şi în ultimatumul transmis nobilimii la 11 noiembrie 1784 în numele lui Horea.<br />“Nobili să nu mai fie, ci fiecare dacă va putea găsi undeva o slujbă împărătească, din aceasta să trăiască. Nobilii stăpâni de moşie să-si părăsească pentru totdeauna moşiile. Pământurile lor să se împartă între poporul de rând, după porunca ce va da înaltul împărat. Nobilii să plătească dare ca şi poporul de rând (16). În mod obiectiv, aşadar, primii istorici care s-au aplecat asupra acestor evenimente au putut concluziona că ele au proclamat” cu arma în mână... principiile care peste vreo cinci ani aveau să triumfe în cea mai luminată şi mai civilizată tară a Apusului şi a lumii”(17). şi nu întâmplător ele au reţinut atenţia întregii prese progresiste europene care a susţinut făţiş cauza rebelilor. Un singur exemplu oferit de ziarul hamburghez “Politische Jurnal” este concludent: “Răsculaţii din Transilvania sunt românii - ce constituie de departe majoritatea locuitorilor principatului. Toţi aceşti oameni, dintr-un neam deosebit de frumos şi puternic, care nu-si ascund sângele roman, tânjesc sub crunta oprimare a blestematului sistem feudal şi de pe urma nesiguranţei şi a brutalităţilor ce decurg din el (...) Adevăratul conducător al răsculaţilor este românul Hora, al cărui nume este de fapt Horea. Acest om pare născut pentru a domni şi în timpul în care si-a jucat rolul a dovedit cu adevărat că este la înălţime, nu este un neştiutor, ci chiar o minte luminată” (18).<br />Concluzia care se impune în urma acestei scurte treceri în revistă a unor aspecte mai putin elucidate ale revoluţiei române din 1784 este aceea că nu numai acest eveniment, ci toate cele care au constituit circumstanţele care au dus la izbucnirea revoluţiilor europene la sfârşitul veacului XIX ar trebui realizate, din perspectiva unei pregătiri îndelungate şi unitare la nivel înalt. Opinia noastră este că, la acea dată, reuşita experimentului american (1774 - 1783) - edificarea prin revoluţie, într-un spaţiu periferic şi virgin a unui stat al democraţiei albilor - dădea speranţe cluburilor revoluţionare şi lojelor masonice europene ca proiectata ridicare armată pentru “libertate, egalitate, fraternitate” va izbândi şi în Lumea Veche, măturând structurile feudale anacronice şi instaurând triumful Raţiunii. Poate s-a impus atunci necesitatea unei “repetiţii generale” în felul celei mai vechi dinastii feudale - Casa de Habsburg, poate orice apropieri sunt simple speculaţii, dar dacă observatorii contemporani au văzut în insurecţia română din 1784-1875 un prolog al revoluţiei Franceze, cu atât mai mult noi, istoricii de astăzi, nu putem vedea altceva ! Indiferent de legendele ţesute în jurul lui Horea şi a apartenenţei sale la mişcarea masonică, eventual în aceeaşi lojă cu Iosif al II -lea, sau de misterul care încă înconjura figura, lui “Crişan” şi a încă necunoscutului “conte Salis’, încadrată unui larg curent european, aceasta revoluţie română s-a produs pentru înlăturarea cumplitei oprimări sociale şi naţionale la care erau supuşi românii din provinciile răpite de Habsburgi, pentru independentă şi unitate naţională, pentru refacerea, într-o concepţie modernă, a României unificate de principele Mihai Viteazul în anul 1600.<br />Dr. Mircea Dogaru<br />Note:<br />1. Vezi Maior Mircea Dogaru, De la Esculeu la Alba Iulia. Un mileniu de istorie românească în cronistica şi istoriografia ungaro-germană, Bucureşti, 1993, p. 35, 43, - 44<br />2. Vezi Johann Theodor von Hermann, Die Hora’ schen Unruhen, 1784-1785 und die Lage der Unterkanem in Siebengergen in Allgemeinen în Izvoarele răscoalei lui Horea, seria B, Izvoare narative, voi I, 1773-1785, Bucureşti, 1983, p. 448<br />3. Vezi Academician Ştefan Pascu, Revoluţia populară sub conducerea lui Horea, Bucureşti, 1984, passim<br />4. Vezi, pe larg, analiza militară a evenimentelor la Comandament M. Dogaru, L’organisation de la resistence sociale et nationale roumaine dans la montagne a l’epoque vers le temp modernes, în La guerre et la montagne dans L’histoire des Roumains, Bucarest, 1991<br />5. Mathias Bernath, Habsburg und die Anflave der rumanischen Nations bildung, Leida, 1972, p. 142<br />6. Ibidem, p. 220; cf. N. Iorga , Istoria românilor, vol III, Bucureşti, 1938, p. 23<br />7. Vezi "Presspurske Noviny" nr. 96/24 noiembrie 1784; cf. Academician St. Pascu, op. cit., p. 341<br />8. Academician St. Pascu, op. cit., p. 20,27,225,260,419,434,435<br />9. Ibidem, p. 373<br />10. Vezi istoria militară a poporului român, vol IV, Bucureşti, 1987, p. 57<br />11. Apud Acad. Ştefan Pascu, Revoluţia populară de sub conducerea lui Horea , p. 57<br />12. Ibidem, p. 417-418<br />13. Apud D., Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Din istoria formării naţiunii române, Bucureşti, 1984, p. 255<br />14. Vezi Bajozdi Vitan Sandor, A Deyal mezop a Horskkal tortent csataknak roved de igaz leiress în Izvoarele răscoalei lui Horea. Seria B, II, p. 221-230<br />15. Vezi Joseph Marlin, Horra, Kriegs -und Friedensbilder aus dem Volkabben der Romanen oder Wallachen în Siebenburrger, în "Arhiv des Vereins fur siebenburgische Landeskurde", 1894, passim.<br />16. Izvoarele răscoalei lui Horea, Seria A, vol. II, Bucureşti, 1982, p. 57-58<br />17. Tezaurul de monumente istorice pentru România atât din vechi tipărite, cât şi manuscriptia, cea mai mare parte streine, adunate şi publicate de Papiu-Ilarian, t.III. Bucureşti, 1864, p. 32.<br />18. Apud N. Edroiu. Semnificaţia internă şi răsunetul internaţional al marii răscoale populare din 1784, în “Lupta întregului popor”, nr. 2/1984, p. 55-56<br /></div>Administratorhttp://www.blogger.com/profile/03791660571700863396noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4335014674134285826.post-56025975376261198922009-03-30T06:26:00.000-07:002009-05-17T15:32:50.341-07:00Procesul de romanizare în Dacia<div style="text-align: justify;"><br /></div><div style="text-align: justify;"><span style="font-style: italic;">(Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, "Istoria românilor din cele mai vechi timpuri si până astăzi", 1975, editura Albatros , pag. 127)</span><br /><a style="" onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}" href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj0plPFFdSmRBPXOKBFTKCsSZR1P6bF5BO5VXYG2jQL3hdEipyYMm9DkxUMpWHnmSaUvICeGYOi2NbvXTK_68BsRNDrtw9BNtfcCOTZ_QY3B9cZ47d7qR-NHrSFrlXE66h4r4KdkR0HMA/s1600-h/post060823_cute_little_romanian_girls_in_costume_populare.jpg"><img style="margin: 0pt 10px 10px 0pt; float: left; cursor: pointer; width: 201px; height: 113px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj0plPFFdSmRBPXOKBFTKCsSZR1P6bF5BO5VXYG2jQL3hdEipyYMm9DkxUMpWHnmSaUvICeGYOi2NbvXTK_68BsRNDrtw9BNtfcCOTZ_QY3B9cZ47d7qR-NHrSFrlXE66h4r4KdkR0HMA/s200/post060823_cute_little_romanian_girls_in_costume_populare.jpg" alt="" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5318977078341215762" border="0" /></a><br />Dacia a rămas sub stăpânirea romană ceva mai puţin de 170 de ani (106-275 e.n.), deci timp de vreo cinci generaţii. Totuşi, efectele au fost decisive: în urma aceste stăpâniri s-a născut poporul român. În alte ţări în care legiunile au stat de două ori mai mult, ca, de pildă, Panonia şi Britania, nu constatăm acelaşi lucru. În acestea din urmă, după retragerea administraţiei romane, locuitorii, vorbind limba latină, nu s-au putut menţine, cu atât mai puţin impune: ei au dispărut, treptat în mijlocul noilor ocupanţi. În Dacia, dimpotrivă, populaţia romanică s-a păstrat, mai mult chiar, a fost în stare să absoarbă ea pe năvălitorii ce s-au aşezat în ţinuturile din stânga Dunării.<br />Cum se explică această extraordinară putere a romanismului dacic? Cum s-a putut ca, într-un interval aşa de scurt să prindă el rădăcini atât de puternice? Răspunsul, după părerea noastră, nu poate fi decât unul singur: <span style="font-style: italic;">romanismul a biruit în Dacia fiindcă el reprezenta o civilizaţie superioară, o creaţie materială şi de cultură care sintetiza o întreagă evoluţie multiseculară şi ca atare a câştigat pe autohtoni. </span>Aceştia, treptat convinşi şi atraşi de avantajele vieţii romane, au învăţat limba cuceritorilor, şi-au însuşit numele lor şi s-au romanizat. Dacă romanii nu izbuteau să câştige pentru civilizaţia şi cultura lor pe daci, s-ar fi întâmplat la noi ceea ce s-a întâmplat în Panonia şi în Britania: dispărea treptat romanismul. Fiindcă numai cu funcţionari <span style="font-style: italic;">şi cu oameni veniţi din altă parte</span> nu poţi imprima unui ţinut un nou aspect, o nouă viaţă. Trebuie să ai neapărat şi concursul băştinaşilor, care să se simtă atraşi spre această nouă viaţă. Să urmărim aşadar cum s-a petrecut procesul de romanizare a dacilor.<br />El a început cu <span style="font-style: italic;">oraşele</span>. Se ştie că, în general, populaţia oraşelor e mai puţin conservatoare decât aceea a satelor. Apoi în oraşe, romanii alcătuiau, aproape peste tot, majoritatea. Viaţa confortabilă orăşenească, având atâtea elemente de strălucire, de lux, de distracţie, a impresionat cu siguranţă pe dacii care locuiau în ele. În relaţiile cu administraţia, cu armata, cu coloniştii, ei au început a deprinde latineşte. Negustorii şi meşteşugarii daci, mai ales, erau profesional obligaţi s-o facă. Altfel, n-ar fi putut să-şi continue afacerile. Aceia dintre autohtoni care voiau să ajungă a juca un rol în administraţie în conducerea oraşului de pildă, de asemenea trebuiau să înveţe latineşte. Să mai adăugăm şi <span style="font-style: italic;">moda</span>, <span style="font-style: italic;">spiritul de imitaţie</span>, care, în toate vremurile şi la toate popoarele, a găsit adepţi. Pentru unii dintre autohtoni a vorbi latineşte a început a fi, de la o vreme, şi un semn de distincţie, aşa încât, ţinând seamă de toate aceste elemente, nu-i de mirare că în centrele urbane procesul de romanizare s-a produs mai repede.<br />Mai încet a mers lucrul la sate. Aci dacii formau, mai ales în primele timpuri după cucerire, <span style="font-style: italic;">imensa majoritate a poporului</span>. Cu vremea, însă, au început să se aşeze şi romanii în sate. Venea câte un colonist, îşi făcea o aşezare sau o <span style="font-style: italic;">villa</span>, cum se spunea atunci, împrejurul ei se ridicau cu vremea alte aşezări, ale copiilor, ale muncitorilor, până ce villa ajungea un adevărat vicus sau pagus, adică un sat care purta, de cele mai multe ori, numele întemeitorului. Întâlnim o sumă de sate de acestea în Dobrogea. Astfel era satul lui Clement sau al lui Clemenţian (vicus <span style="font-style: italic;">Clementinus</span>) la Caramuratul de astăzi; satul lui Casius (<span style="font-style: italic;">vicus Casianus</span>) la Şermet; satul lui Verobrittus (<span style="font-style: italic;">vicus Verobrittianus</span>) la Sarai, lângă Hârşova. În ţinutul cetăţii Histria, era satul lui Celer (<span style="font-style: italic;">vicus Celeris</span>), al lui Quintio (<span style="font-style: italic;">vicus Quintionis</span>) şi al lui Secundinus (<span style="font-style: italic;">vicus Secundini</span>). Lângă Tomis se pomeneşte satul lui Narcisus (<span style="font-style: italic;">vicus Narcisianus</span>). Tot aşa s-a îmtâplat şi în Dacia. Muncitorii daci care lucrau pe moşiile acestor colonişti cu atât mai mult cei care le luau în arendă, au început a deprinde latineşte. Le folosea şi pentru a se înţelege cu autorităţile, cu perceptorii, cu funcţionarii administrativi, cu toţi cei carei reprezentau statul.<br />În romanizarea satelor, au avut un rol important <span style="font-style: italic;">veteranii</span>, atât cei de origine romană sau romanizaţi, cât şi cei proveniţi din băştinaşi. Cum serviciul militar dura mult - 25 de ani - o bună parte dintre legionari erau căsătoriţi; soţiile şi copii aveau de altfel voie să locuiască în imediata apropriere a taberei sau castrului, în aşa-zisele canabe. Legiunile şi diferitele corpuri de trupă auxiliare stând însă permanent în Dacia, este evident că multe dintre soţiile soldaţilor vor fi fost autohtone, dace. La eliberare, legionarul, numit acum <span style="font-style: italic;">veteranus</span>, căpăta - dacă nu avusese de mai înainte - dreptul de cetăţenie pentru el <span style="font-style: italic;">şi întreaga lui familie</span>, precum şi o bucată de pământ spre a o cultiva. Copii veteranilor şi ai dacelor deveneau aşadar cetăţeni romani şi vorbeau latineşte; cei mai mulţi vor fi ştiut şi limba dacă, limba mamei. Copii copiilor însă, aşadar nepoţii veteranilor, erau de obicei deplin romanizaţi. În două, cel mult trei generaţii, urmaşii acestor căsătorii mixte, între veteranii romani şi femeile dace, uitau limba băştinaşilor.<br />În ce priveşte pe veteranii de origine dacă, şi aici a avut loc un proces de romanizare. După ce stătuseră 25 de ani sub arme, după ce văzuseră întinderea şi puterea imperiului, de la Tigru şi Eufrat, unde făcea de pază acum o "<span style="font-style: italic;">vexillatio Dacorum Parthica", </span>până în Britania, unde îşi avea reşedinţa o altă trupă de daci, după ce deprinseseră, în timpul lungului serviciu militar, limba romanilor, şi avuseră prilejul să cunoască măcar civilizaţia dacă nu şi cultura acestora, după ce deveneau, la eliberarea "onestă" din armată, cetăţeni deplini, cu toate drepturile şi cu pământ, era firesc să se simtă legaţi de această nouă situaţie şi să caute a atrage spre ea şi pe alţii. Dacii care au servit în armata romană au fost şi ei întocmai ca şi ceilalţi veterani, elemente active de romanizare.<br />Numărul veteranilor aşezaţi în Dacia trebuie să fi fost considerabil, de vreme ce, în limba română, noţiunea de om în vârstă, cu ani mulţi, este exprimată tocmai de acest cuvânt. Fiindcă <span style="font-style: italic;">bătrân</span> nu e altceva decât <span style="font-style: italic;">veteranus</span>, modificat după regulile limbii noastre. În alte limbi romanice, în franţuzeşte, de pildă, sau în italieneşte, se întrebuinţează pentru a exprima noţiunea de bătrân, cuvinte care derivă din corespunzătorii latini <span style="font-style: italic;">vetus (vieux, vecchio) </span>sau <span style="font-style: italic;">senex</span>. Numai la noi a biruit acest termen militar veteranus, ceea ce dovedeşte frecvenţa cuvântului, deci şi a celor care se numeau astfel, în Dacia. De altfel, această frecvenţă a veteranilor nu trebuie să mire, deoarece procesul aşezării lor în Dacia a durat vreme îndelungată, şi anume tot atât cât au stat trupele romane aici. Nu e vorba deci de o singură împroprietărire a veteranilor din vremea lui Traian, ci de o serie continuă de asemenea împroprietăriri, ale tuturor veteranilor de după 106, care au vrut să se aşeze în Dacia. Aşadar elementul militar sporea mereu.<br />Şi orăşenii trebuie să fi fost mulţi, de vreme ce un cuvânt reprezentativ de al lor, <span style="font-style: italic;">pavimentum</span>, care înseamnă pavaj, podea, a ajuns să fie întrebuinţat pentru a exprima o noţiune <a onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}" href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg2q2ScvpyRD76S1vT1FIMBnfDUKkV56SRZ_SsAhUV1sd2svNMMSiiB3JqbjhTH04CtwXmPP6VYWv-lD5CnMYNYCj0tGbMTphyphenhypheniwQRbXLrKddsp-AKsgaWEqffWPxoPWJGaFowhw1xrYQ/s1600-h/romania-old-4.jpg"><img style="margin: 0pt 0pt 10px 10px; float: right; cursor: pointer; width: 142px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg2q2ScvpyRD76S1vT1FIMBnfDUKkV56SRZ_SsAhUV1sd2svNMMSiiB3JqbjhTH04CtwXmPP6VYWv-lD5CnMYNYCj0tGbMTphyphenhypheniwQRbXLrKddsp-AKsgaWEqffWPxoPWJGaFowhw1xrYQ/s200/romania-old-4.jpg" alt="" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5319055173137468306" border="0" /></a>tocmai caracteristic rurală, pământul. Evident şi orăşenii şi sătenii din Dacia au cunoscut şi cuvântul aşa de obişnuit, <span style="font-style: italic;">terra</span>. De ce însă în timp ce în celelalte limbi romanice, solul e designat prin termeni ce provin din acest cuvânt, la noi s-a impus termenul orăşenesc de pavimentum, terra rămânând cu înţelesul derivat de ţară? Explicaţia credem a fi următoarea: Ca să ajungă a birui, pentru exprimarea unei noţiuni fundamentale şi de întrebuinţare permanentă, termenul - impropriu de fapt - pavimentum, a trebuit să fie întrebuinţat de un număr considerabil de la care să-l fi luat ruralii. Acesta a fost cazul însă atunci când oraşele Daciei, fiind ameninţate de năvălitori, care le vizau în primul rând, populaţia lor s-a retras prin locuri mai ferite, prin satele şi pădurile vecine. Chiar dacă însă generalizarea acestui cuvânt şi formarea înţelesului său actual se va fi petrecut în alte condiţiuni, nu e mai puţin adevărat că el constituie un indiciu al însemnătăţii pe care a avut-o în romanismul dacic elementul orăşenesc. Un alt indiciu în acest sens este cuvântul <span style="font-style: italic;">cetate</span>, din latinul <span style="font-style: italic;">civitas</span>. Pentru a numi un loc sau o aşezare întărită, strămoşii noştri nu s-au folosit aşadar de un termen militar cum ar fi fost <span style="font-style: italic;">arx</span> sau <span style="font-style: italic;">castellum</span>, ci au recurs chiar la cuvântul care designa aşezarea urbană, oraşul. Alegere explicabilă dacă ne gândim la epoca mai târzie a apărării militare romane, când împotrivirea la atacul barbarilor se făcea mai ales din dosul zidurilor oraşelor fortificate. Un exemplu ni-l oferă chiar colonia Romula, din Oltenia, care mulţumeşte împăratului Filip şi fiului său fiindcă au întărit-o printr-un zid circular.<br />Asupra teritoriului dintre Carpaţi, Olt şi Dunăre (viitoarea Muntenie), ca şi asupra sudului şi vestului Moldovei, influenţa Romană s-a exercitat încă înainte de expediţiile lui Traian, dovadă numeroasele tezaure monetare, romane, unele dintre ele cuprinzând chiar emisiuni republicane. Această difuzare a monedei romane are drept urmare încetarea baterii monedelor dacice proprii, care au fost astfel înlocuite ân schimburile curente de mărfuri. Faptul este semnificativ şi arată cuprinderea teritoriilor dacice, atât cele intracarpatice cât şi cele din Muntenia şi Moldova, în aria de iradiere a civilizaţiei latine, înainte de războaiele lui Traian. După cucerire, procesul de romanizare are loc şi aci, aceste teritorii fiind străbătute de drumuri romane şi păzite de castre romane. Aici, în câmpia munteană, şi anume în ţinutul păduros dintre cele două stepe - Bărăganul şi Burnasul - au găsit slavii o numeroasă populaţie romanică şi de aceea au zis acestui ţinut <span style="font-style: italic;">Vlaşca, </span>adică <span style="font-style: italic;">ţara vlahilor</span>, şi <span style="font-style: italic;">Vlăsia</span>, care are acelaşi înţeles.<br />Procesul de romanizare al Daciei a fost rapid. El se observă în înseşi numele localnicilor, care în câteva generaţii ajung curat romane. Iată câteva exeple caracteristice: cu prilejul unei năvăliri a costobocilor, este ucis dacul <span style="font-style: italic;">Dazius Comozoi</span> (adică al lui Comozous) din Tropaeum Traiani. Copii lui îi pun o inscripţie funerară din care putem urmări procesul de romanizare a numelor. Aşadar pe tatăl celui ucis îl chema <span style="font-style: italic;">Comozous</span>: nume dac; fiul său poartă de asemenea un nume dac: <span style="font-style: italic;">Daizus</span>. Copii acestora din urmă însă, deci nepoţii lui Comozous, se numesc Justus şi Valens, ca cei mai autentici romani. Al doilea exeplu îl avem tot din cetatea Tropaeum: o inscripţie latină pomeneşte o altă familie de daci, şi anume iarăşi trei generaţii; bunicul se numeşte <span style="font-style: italic;">Mucaporus</span>, tatăl se numeşte <span style="font-style: italic;">Scoris</span> şi are ca soţie pe Aurelia <span style="font-style: italic;">Eftepir, </span>copiii, adică nepoţii lui Mucaporus, poartă numele curat romane de Aurelius, Sabina, Valens şi Sabinianus. Dacă bunicul şi tatăl îşi păstrează numele dacice, mama copiilor are prenumele roman, Aurelia, iar copii poartă cu toţii nume romane. Procesul de romanizare apare şi aci evident. S-a petrecut în Dacia romană un fenomen similar aceluia care va avea loc mai târziu în Principatele Române: în curs de câteva generaţii, elementele străine vor fi asimilate de masa românească. Andronic Cantacuzino, contemporan cu Mihai Viteazul, era grec. Fiul lui, Constantin Cantacuzino, ia ca soţie pe fiica lui Radu Şerban, fostul domn, şi ajunge fruntaşul boierimii muntene. Copiii lui Constantin, aşadar nepoţii lui Andronic, sânt membrii cei mai imporanţi ai partidei <span style="font-style: italic;">naţionale</span> româneşti; unul dintre ei Şerban, ajunge <span style="font-style: italic;">domn</span> al Munteniei; un altul scrie o cronică a românilor, în sensul cel mai larg al noţiunii de român. Asimilarea Cantacuzinilor era deplină; ea se făcuse în curs de două generaţii. În Dacia romană asimilarea a fost tot aşa de rapidă şi completă: se poate afirma ca pe la jumătatea secolului al III-lea, deci înainte de retragerea legiunilor, Dacia era o ţară deplin romanizată. Atât în oraşe, cât şi în state, se vorbea acum latineşte: bineînţeles, nu latina literară, aceea a lui Tacit, Horaţiu şi Pliniu, ci latina populară, aşa cum o vorbea poporul, cu o gramatică aproximativă şi cum o scria el, nerespectând întodeauna terminaţiile şi ortografia.<br /></div>Administratorhttp://www.blogger.com/profile/03791660571700863396noreply@blogger.com29tag:blogger.com,1999:blog-4335014674134285826.post-11888094712483324072009-03-22T21:20:00.000-07:002009-05-17T15:33:20.476-07:00În ziua de anul nou"Patria ungară a supravieţuit şi acestui an. Pe cerul furtunos steaua lui s-a<br />întunecat puţin, dar n-a apus. Mâna ne este rănită adânc, dar mai poate<br />purta armele, iar acolo unde izbeşte, lasă urme însângerate. Lasă urme<br />însângerate, hoardă de tâlhari, pe mutrele voastre. Ca la judecata de apoi<br />acestea să te învinovăţească: să te învinovăţească în faţa lui Dumnezeu. ce<br />bine ar fi dacă ele l-ar face pe Dumnezeu să-şi reverse groaznica mânie<br />împotriva ta, care ne arăţi colţii tăi turbaţi. Dar ce ne pasă nouă de<br />judecată? Chiar dacă va exista una, mai e mult până atunci. Iar lucrul cel<br />mai important este că domnul e îndurător, poate că o să-i ierte. Să nu<br />aşteptăm: noi înşine rostim verdictul în cazul acestor câini sângeroşi …<br />pronunţăm o asemenea condamnare la moarte, încât lumea să<br />înmărmurească. Vom presăra atâta timp asupra lor nenorocirile<br />îngrozitoare şi aducătoare de moarte, până ce nu va mai rămâne decât unul<br />singur de-al lor, care să povestească acasă tremurând: vai de cel care nu-l<br />cinsteşte pe maghiar. Acum Dumnezeu nu ne ajunge, căci el nu este destul<br />de aspru; către tine mă întorc în rugăciune, oh, iadule, în această dimineaţă<br />de anul nou: răsădeşte în inimile noastre întreaga ta mânie, ca să nu<br />cunoaştem ce înseamnă îndurarea până ce pe acest pământ mai mişcă<br />vreunul dintre blestemaţii ăştia”<br /><br />(Sandor Petofi)Administratorhttp://www.blogger.com/profile/03791660571700863396noreply@blogger.com3