Zorii istoriei scrise i-au surprins pe înaintaşii înaintaşilor noştri în cetăţile de piatră ale Carpaţilor şi Balcanilor, în bogata vale a Dunării şi de-a lungul marilor râuri care, spre Soare-Răsare, îşi călătoresc undele spre primitorul Pont Euxin. Generaţie după generaţie, au durat, cu mult timp înaintea epocii homerice, o civilizaţie agro-pastorală, rivalizând cu lumea helladică şi miceniană, o societate sedentară, divinizând soarele care dă viaţă rodului, au dezvoltat felurite tehnici agricole şi meşteşugăreşti pe care, de la ei, acei primi agricultori şi păstori ai locului, moştenindu-le, alături de simţul pentru frumos, originalitatea portului şi a datinilor, dragostea fierbinte de moşie şi de libertate, ţăranii agricultori şi păstori români le-au trecut peste hotarele timpului, până în zilele noastre. Şi dacă acei înaintaşi au dispărut în istorie, au
făcut-o contopindu-se în NOI cei de astăzi, permiţând cercetătorilor moderni să identifice în poporul român “cel mai frumos exemplu de continuitate a neamului”. Într-adevăr - aprecia André Armad - acesta este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa /.../ fie că este vorba de traci /.../, de geţi sau de daci, locuitorii au rămas aceiaşi din epoca neolitică - era pietrei şlefuite - până în zilele noastre, susţinând astfel, printr-un exemplu poate unic în istoria lumii, continuitarea unui neam”.
Servind setea de cunoaştere şi dragostea de adevăr, şpaclu arheologului modern reconstituie astăzi, pe meleagurile pline încă de poezia isprăvilor legate de numele multora dintre eroii miturilor antichităţii şi ai poemelor homerice, în spaţiul înscris între Dunărea Mijlocie, gurile Niprului şi Marea de Azov, Carpaţii Păduroşi, vechea Macedonie, Illiria şi marea Egee, strâns legat, peste Hellespont de multe regiuni istorice ale Asiei Mici (Bithynia, Misia, Frigia, Lydia, Troada), imaginea unei tulburătoare realităţi etno-culturale. Cu patru milenii în urmă, prin cimentarea într-o unitate superioară a tuturor populaţilor pe care preistoria le-a văzut zămislindu-se în spaţiul carpato-danubiano-balcanic, odată cu trecerea la epoca bronzului (c. 2200/2000 - 1200/1150 î.e.n.) care avea să impună ca specific culturilor locale (Glina, Monteoru, Wietenberg, Otomani, Gârla Mare etc.), alături de inventarul litic complex şi arme din metal, o primă mare specializare a muncii (prin despărţirea agricultorilor de păstori), se afirmă în această arie, ca purtător al unei civilizaţii unitare, marele grup etnic al primilor noştri strămoşi direcţi pe care cele 28 000 de versuri ale poemelor homerice şi istoria scrisă i-au înregistrat sub numele de traci. Tracii - seminţia “cea mai numeroasă” după aceea “a inzilor” - suna verdictul "părintelui" ştiinţei istorice - Herodot! Ei au fost aceia care, prin cele peste 100 de neamuri (triburi) atestate de poemele homerice, de literatura greacă, apoi de Herodot, ne conferă astăzi dreptul de a considera legitim îndreptăţită afirmaţia lui Nicolae Iorga că pe aceste pământuri, la nord şi la sud de Dunăre, avem cel puţin “rădăcini de patru ori milenare. Aceasta este mândria şi puterea noastră!"
Numeroase, cu o aristocraţie puternică, a cărei mândrie războinică şi vitejie transpar din versurile lui Homer, comunităţile epocii “bronzului tracic, ni se înfăţişează ca aşezări cu un bogat inventar în unelte, cuptoare de topit metale, podoabe, ceramică şi arme, îndeosebi arme (lănci, spade, buzdugane, topoare de luptă etc.) vârfuri de săgeţi şi echipament defensiv de bronz (apărători de braţ, coifuri, armuri etc.) care încep să scoată din uz praştiile, măciucile din lemn şi topoarele de piatră, cu piese bogate de harnaşament şi care de luptă. Durabilitatea şi caracterul le-o atestă însuşi efortul depus în vederea apărării bunurilor şi a vieţii, a muncii de zi cu zi şi a roadelor ei. Sunt aşezări ridicate la adăpostul apelor, mlaştinilor sau pantelor abrupte, prevăzute cu şanţuri de apărare de 6-8 m adâncime şi 20-30 m lăţime, cu valuri de pământ întărite cu blocuri de piatră şi palisade (Brad, Fitioneşti, Sărata Monteoru, Gilău etc.). Fortificaţiile atestă atât specificul luptelor purtate de înaintaşii noştri, cât şi, pe măsura înmulţirii lor datorită valurilor succesive de migraţie dinspre stepele nord-pontice, Marea Baltică sau occidentul Europei, unitatea culturală a “bronzului tracic”.
Originea comună, aceleaşi trăsături fizice, aceeaşi limbă, acelaşi port, acelaşi mod de viaţă - nu au făcut decât să accentueze, odată cu trecerea la prima epocă a fierului (Hallstatt c. 1200/1150 - 600/450 î.e.n.) omogenizarea culturală favorizând, în primele secole ale mileniului I î.e.n.topirea moştenirii tuturor culturilor bronzului într-o nouă unitate, calitativ superioară- cultura “Basarabi” (sec. VIII - VI î.e.n.).
făcut-o contopindu-se în NOI cei de astăzi, permiţând cercetătorilor moderni să identifice în poporul român “cel mai frumos exemplu de continuitate a neamului”. Într-adevăr - aprecia André Armad - acesta este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa /.../ fie că este vorba de traci /.../, de geţi sau de daci, locuitorii au rămas aceiaşi din epoca neolitică - era pietrei şlefuite - până în zilele noastre, susţinând astfel, printr-un exemplu poate unic în istoria lumii, continuitarea unui neam”.Servind setea de cunoaştere şi dragostea de adevăr, şpaclu arheologului modern reconstituie astăzi, pe meleagurile pline încă de poezia isprăvilor legate de numele multora dintre eroii miturilor antichităţii şi ai poemelor homerice, în spaţiul înscris între Dunărea Mijlocie, gurile Niprului şi Marea de Azov, Carpaţii Păduroşi, vechea Macedonie, Illiria şi marea Egee, strâns legat, peste Hellespont de multe regiuni istorice ale Asiei Mici (Bithynia, Misia, Frigia, Lydia, Troada), imaginea unei tulburătoare realităţi etno-culturale. Cu patru milenii în urmă, prin cimentarea într-o unitate superioară a tuturor populaţilor pe care preistoria le-a văzut zămislindu-se în spaţiul carpato-danubiano-balcanic, odată cu trecerea la epoca bronzului (c. 2200/2000 - 1200/1150 î.e.n.) care avea să impună ca specific culturilor locale (Glina, Monteoru, Wietenberg, Otomani, Gârla Mare etc.), alături de inventarul litic complex şi arme din metal, o primă mare specializare a muncii (prin despărţirea agricultorilor de păstori), se afirmă în această arie, ca purtător al unei civilizaţii unitare, marele grup etnic al primilor noştri strămoşi direcţi pe care cele 28 000 de versuri ale poemelor homerice şi istoria scrisă i-au înregistrat sub numele de traci. Tracii - seminţia “cea mai numeroasă” după aceea “a inzilor” - suna verdictul "părintelui" ştiinţei istorice - Herodot! Ei au fost aceia care, prin cele peste 100 de neamuri (triburi) atestate de poemele homerice, de literatura greacă, apoi de Herodot, ne conferă astăzi dreptul de a considera legitim îndreptăţită afirmaţia lui Nicolae Iorga că pe aceste pământuri, la nord şi la sud de Dunăre, avem cel puţin “rădăcini de patru ori milenare. Aceasta este mândria şi puterea noastră!"
Numeroase, cu o aristocraţie puternică, a cărei mândrie războinică şi vitejie transpar din versurile lui Homer, comunităţile epocii “bronzului tracic, ni se înfăţişează ca aşezări cu un bogat inventar în unelte, cuptoare de topit metale, podoabe, ceramică şi arme, îndeosebi arme (lănci, spade, buzdugane, topoare de luptă etc.) vârfuri de săgeţi şi echipament defensiv de bronz (apărători de braţ, coifuri, armuri etc.) care încep să scoată din uz praştiile, măciucile din lemn şi topoarele de piatră, cu piese bogate de harnaşament şi care de luptă. Durabilitatea şi caracterul le-o atestă însuşi efortul depus în vederea apărării bunurilor şi a vieţii, a muncii de zi cu zi şi a roadelor ei. Sunt aşezări ridicate la adăpostul apelor, mlaştinilor sau pantelor abrupte, prevăzute cu şanţuri de apărare de 6-8 m adâncime şi 20-30 m lăţime, cu valuri de pământ întărite cu blocuri de piatră şi palisade (Brad, Fitioneşti, Sărata Monteoru, Gilău etc.). Fortificaţiile atestă atât specificul luptelor purtate de înaintaşii noştri, cât şi, pe măsura înmulţirii lor datorită valurilor succesive de migraţie dinspre stepele nord-pontice, Marea Baltică sau occidentul Europei, unitatea culturală a “bronzului tracic”.
Originea comună, aceleaşi trăsături fizice, aceeaşi limbă, acelaşi port, acelaşi mod de viaţă - nu au făcut decât să accentueze, odată cu trecerea la prima epocă a fierului (Hallstatt c. 1200/1150 - 600/450 î.e.n.) omogenizarea culturală favorizând, în primele secole ale mileniului I î.e.n.topirea moştenirii tuturor culturilor bronzului într-o nouă unitate, calitativ superioară- cultura “Basarabi” (sec. VIII - VI î.e.n.).
2. Poporul “nemuritorilor”
Geţi, daci, tyrageţi, daci mari, apulli, odrisi, bessi, triballi, moesi carpi, etc.! "Obiceiuri au cam aceleaşi toţi”, preciza "părintele istoriei", Herodot, pentru că toţi vorbeau, potrivit anticilor “aceeaşi limbă”, numele lor regionale, asemeni numelor noastre regionale, (munteni, moldoveni, bănăţăni, ardeleni, dobrogeni, olteni, maramureşeni, bucovineni, megleniţi, timoceni, gramoşteni, fărşeroţi), desemnându-i ca părţi ale unuia şi aceluiaşi mare popor nord şi sud-dunărean, trac, considerat în antichitate a fi fost seminţa “cea mai numeroasă după aceea a inzilor”. O seminţie, un popor de oameni viteji care, sub o conducere unitară ar fi putut fi “de neînfrânt şi cu mult mai puternici decât toate seminţiile pământului”! Un popor care şi-a apărat necontenit vatra în faţa valurilor invadatoare scitice, celtice, bastarne şi a marilor oştiri cuceritoare ale timpului, persană şi macedoneană! Iar dacă numelui său, în istorie, i s-au suprapus treptat numele celor de “aceeiaşi limbă” (Strabon) pe care “unii îi numesc daci, pe alţii geţi” (Appian), localizându-i în întreaga Tracie “dincolo de Haemus (Balcani), de-a lungul Istrului (Dio Cassius) şi “dincolo de Istru” până spre Pont şi spre răsărit”, iar în partea opusă spre Germania şi izvoarele Istrului” (Appian), aceasta s-a întâmplat pentru că “poporul nemuritorilor”, tracii nord-dunăreni, care se socoteau “ cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci” (Herodot) fiind “superiori aproape tuturor popoarelor şi aproape egali cu grecii” (Cassius Dio, Iordanes), aveau să conducă, după anul 146 î.e.n. al definitivei căderi a Macedoniei, rezistenţa întregii seminţii în faţa expansiunii, prin fier şi foc, a puterii romane la nord de noua provincie. Ei l-au dat istoriei pe marele bărbat get Burebista (82-44 î.e.n.) “spaima romanilor” (Strabon), cel care, unificând întreg teritoriul locuit de ai săi la nord de Balcani (Haemus) s-a impus contemporanilor drept “cel dintâi şi cel mai puternic dintre toţi regii care au domnit (vreodată) peste Tracia, stăpânind tot ţinutul de dincoace şi de dincolo de fluviu” (Decretul dionysipolitan în cinstea lui Acornion). Şi tot în mijlocul lor s-a născut cel care, ridicând cu 19 secole în urmă, steagul libertăţii “a pus în cumpănă însăşi stăpânirea romană” (Tacitus) pe pământurile cotropite ale patriei sale, de la sud de Dunăre, dacul Decebal (c. 86-106 e.n.), duşmanul “de temut” al Romei, regele care a transformat restul Traciei libere, Dacia nord-dunăreană, într-un puternic şi ultim bastion al rezistenţei, susţinând timp de douăzeci de ani “cel mai mare război de atunci pentru romani” (Cassius Dio).
Cu mari pierderi, legiunile Romei au reuşit să înfrângă rezistenţa dacilor, apărătorii sacrei Sarmizegetusa - capitala spiritualităţii întregii lumi trace, eroismul adversarilor lor tranşând definitiv, pentru oamenii politici şi istoricii Imperiului problema numelui sub care aveau să-i prezinte posterităţii pe aceia care, între culmile Haemusului şi cetatea de piatră a Carpaţilor, îşi apăraseră palmă cu palmă vatra strămoşească, cu iscusinţă, vitejie şi fără teamă de moarte vreme de două veacuri şi jumătate.
“Sub stăpânirea romanilor” - nota primul mare istoric al acestui pământ, Dimitrie Cantemir - s-a statornicit numirea de daci”! Era o dreaptă cinste din partea cuceritorilor care, adoptând ei înşişi numele locurilor şi apelor, ale unor ocupaţii şi produse adoptând obiceiurile şi legendele, portul ţăranilor soldaţi de pe Columnă, aveau să sfârşească prin a fi, la rândul lor, definitiv cuceriţi de cei învinşi, aducându-şi, prin sânge şi prin spiritualitate, propria contribuţie la dezvoltarea în forme noi a civilizaţiei pământului. Pentru că, atât la nord cât şi la sud de Istru, sub administraţia imperiului, dincolo de zidurile castrelor şi oraşelor “romane”, viguros renăscută din înfrângere, a continuat să se întindă, atostăpânitoare, lumea traco-dacă, o lume a satului, a obştilor de agricultori, meşteri specializaţi şi păstori, în care coloniştii, veniţi în urma legiunilor din întreg bazinul Mediteranei, s-au putut încadra treptat şi nu fără rezistenţă. Solidaritatea s-a închegat îndeosebi în rândul celor mulţi, care constituiau masa producătorilor direcţi şi care s-au ridicat nu o dată împreună, nu numai împotriva “barbarilor” dar şi a duşmanului intern comun - fiscul imperial. Elocvente rămân, pentru atitudinea agricultorilor, meşteşugarilor, sclavilor veniţi sau aduşi în Moesii şi Daciile romane şi integraţi în lumea statului traco-dac, relatările autorilor latini reflectând o realitate proprie atât momentului retragerii administraţiei imperiale din 275, cât şi secolelor imediat următoare.
“Într-un glas se roagă ţăranii romani - nota cu uimire Salvianus- să-i lase a trăi cu barbarii”. Încercând o explicaţie, Paulus Orosius şi Priscus din Panion descopereau că “se află romani care voiesc să trăiască mai bine săraci dar liberi între barbari decât să susţină între romani greutatea dărilor”, pentru că “cei ce rămân” erau siguri că îşi pot duce “traiul în linişte, fiecare bucurându-se de tot ce are, nesupărat şi neasuprit”.
La data aceea însă, calitatea de “roman” începuse să dobândească, pe întinsele teritorii ale fostei stăpâniri burebistane, o nouă semnificaţie, pe măsura replierii treptate a frontierelor imperiului spre sud.
Cu mari pierderi, legiunile Romei au reuşit să înfrângă rezistenţa dacilor, apărătorii sacrei Sarmizegetusa - capitala spiritualităţii întregii lumi trace, eroismul adversarilor lor tranşând definitiv, pentru oamenii politici şi istoricii Imperiului problema numelui sub care aveau să-i prezinte posterităţii pe aceia care, între culmile Haemusului şi cetatea de piatră a Carpaţilor, îşi apăraseră palmă cu palmă vatra strămoşească, cu iscusinţă, vitejie şi fără teamă de moarte vreme de două veacuri şi jumătate.
“Sub stăpânirea romanilor” - nota primul mare istoric al acestui pământ, Dimitrie Cantemir - s-a statornicit numirea de daci”! Era o dreaptă cinste din partea cuceritorilor care, adoptând ei înşişi numele locurilor şi apelor, ale unor ocupaţii şi produse adoptând obiceiurile şi legendele, portul ţăranilor soldaţi de pe Columnă, aveau să sfârşească prin a fi, la rândul lor, definitiv cuceriţi de cei învinşi, aducându-şi, prin sânge şi prin spiritualitate, propria contribuţie la dezvoltarea în forme noi a civilizaţiei pământului. Pentru că, atât la nord cât şi la sud de Istru, sub administraţia imperiului, dincolo de zidurile castrelor şi oraşelor “romane”, viguros renăscută din înfrângere, a continuat să se întindă, atostăpânitoare, lumea traco-dacă, o lume a satului, a obştilor de agricultori, meşteri specializaţi şi păstori, în care coloniştii, veniţi în urma legiunilor din întreg bazinul Mediteranei, s-au putut încadra treptat şi nu fără rezistenţă. Solidaritatea s-a închegat îndeosebi în rândul celor mulţi, care constituiau masa producătorilor direcţi şi care s-au ridicat nu o dată împreună, nu numai împotriva “barbarilor” dar şi a duşmanului intern comun - fiscul imperial. Elocvente rămân, pentru atitudinea agricultorilor, meşteşugarilor, sclavilor veniţi sau aduşi în Moesii şi Daciile romane şi integraţi în lumea statului traco-dac, relatările autorilor latini reflectând o realitate proprie atât momentului retragerii administraţiei imperiale din 275, cât şi secolelor imediat următoare.
“Într-un glas se roagă ţăranii romani - nota cu uimire Salvianus- să-i lase a trăi cu barbarii”. Încercând o explicaţie, Paulus Orosius şi Priscus din Panion descopereau că “se află romani care voiesc să trăiască mai bine săraci dar liberi între barbari decât să susţină între romani greutatea dărilor”, pentru că “cei ce rămân” erau siguri că îşi pot duce “traiul în linişte, fiecare bucurându-se de tot ce are, nesupărat şi neasuprit”.
La data aceea însă, calitatea de “roman” începuse să dobândească, pe întinsele teritorii ale fostei stăpâniri burebistane, o nouă semnificaţie, pe măsura replierii treptate a frontierelor imperiului spre sud.
3. “Romanus sum!”
În anul 212, o măsură nivelatoare făcuse să dispară, sub aspect juridic şi politic, discrepanţele dintre locuitorii - urmaşi ai autohtonilor şi coloniştilor - Dacilor nord-dunărene şi Moesiilor. Constituţia antoniniană acordase statutul de cetăţean tuturor născuţilor liberi din cuprinsul Imperiului Roman. Traco-dacii autohtoni deveneau şi ei “romani” în sens juridic - cetăţeni ai Republicii Romane, legitimi purtători ai civilizaţiei care, comună popoarelor romanizate din bazinul Mediteranei, constituia modelul pe care se străduiau să-l imite populaţiile “barbare” rămase în Europa, dincolo de limes-urile romane. A fi recunoscut “roman” (în sens juridic, politic şi cultural, nu etnic, întrucât “romani” erau galii şi iberii şi sirienii şi nord-africanii romanizaţi, alături de italici), însemna a fi recunoscut drept om superior, civilizat şi liber, cetăţean cu dreptul de a decide în problemele Statului, de a poseda bunuri legitimate între fruntariile sale şi de a purta arma, pentru apărarea patriei comune. Iată de ce, în faţa hoardelor invadatoare, traco-dacii romanizaţi, cu acelaşi drept ca şi ceilalţi cetăţeni ai Imperiului, veniţi atât la sud de Dunăre, cât şi în teritoriile lor nord-dunărene “din toată lumea romană” (Eutropius), aveau să-şi susţină cu mândrie calitatea juridică de ROMANUS.
4. Geneza
Asemeni tuturor popoarelor moderne europene, în care s-au topit popoarele şi populaţiile vechi ale continentului şi poporul român este aşadar, rezultatul unui proces de etnogeneză, implicând ofensiva economică, militară, interferenţele culturale, convieţuirea şi sinteza. Iar componentele definitorii ale acestei sinteze le-au constituit în cazul său, autohtonii traci, convenţional numiţi de istorici “geto-daci” sau “traco-geto-daci” şi purtătorii civilizaţiei romane veniţi nu numai din Italia, ci şi “ex toto orbe Romano” (Eutropius), generic numiţi, cu un termen de natură juridică, “romani” (Constituţia Antoniniană).
Teritorial, procesul a implicat spaţiul tracic european, limitat de Carpaţii Păduroşi (N), Dunărea Mijlocie şi Adriatica (V), Nipru, litoralul vest şi nord-vest pontic (E) şi ceea ce istoricii şi filologii numesc “linia Jirecek-Philippide-Skok” (S), adică Albania, nordul Greciei actuale (Macedonia) şi Rumelia, într-un cuvânt spaţiu “Romaniei Orientale”. În timp, pot fi luate în calcul ca limite, secolele II î.e.n., cu anii 148-146 î.e.n. ai cuceririi şi transformării anticei Macedonii (teritoriu de interferenţă traco-greacă) în provincie de către legiunile romane, pentru care principalul obiectiv devine, din acest moment, Dunărea Inferioară şi Maritimă şi secolul VI e.n. când se consideră că bazele limbii române vechi (protoromâna) fuseseră puse, anul 587 înregistrând expresia “Torna, torna, fratre”, în limba “băştinaşă”, la nord de Balcani (Teophylact Simocatta şi Teophanes Confessor). Cristalizarea odată realizată, fixarea noului element, cu alte cuvinte definitivarea procesului etnogenetic, s-a produs în veacurile VII-VIII, în contextual
impactului cu mareea slavă, când marile culturi proto-române (Bratei, Costisa-Botoşana, Ipoteşti-Cândeşi-Ciurelu) au evoluat contopindu-se în cultura românească unitară Dridu.
Precedată de expansiunea economică şi culturală, întâmpinând momente de reviriment autohton (sub Burebista în anii 55 î.e.n. - 44 î.e.n. sau Duras - Decebal în perioada 85-89 e.n.) ori rezistenţe de epopee (101-102, 105-106), cucerirea militară romană a spaţiului tracic s-a produs treptat, de la sud spre nord, atingând pe rând aliniamentele Dunării Inferioare şi Maritime, Carpaţilor Meridionali şi de Curbură, apoi Mureşului şi Şomeşurilor, luând sfârşit odată cu încetarea rezistenţei ultimului bastion tracic, Dacia lui Decebal, în primăvara anului 106. Ea a fost însoţită de declanşarea şi extinderea treptată, dinspre sud spre nord a proceselor de romanizare şi etnogeneză.
La sfârşitul acestei etape (146 î.e.n. - 106 e.n.) întregul spaţiu tracic de la sud de Someşuri până în nordul Greciei, de la Adriatica şi Dunărea Mijlocie până în Crimeea se afla sub control roman, spre nord continuând expansiunea economica si culturala. Simbolic, Marcus Ulpius Nerva Traianus (98-117) a întemeiat, marcând cucerirea, Ulpiana (Lipljan) în sud şi Ulpia Traiana la nord de Dunăre. Generalizându-se tot treptat, convieţuirea şi rezistenţa comună anti barbară - condiţii esenţiale ale sincretismului cultural şi sintezei etnice în România Orientală, au definit etapa 106-587, încheiată prin declanşarea ofensivei generalizate împotriva Imperiului Roman de răsărit (Bizantin) a avarilor, anţilor sarmatici şi slavilor (“sclavini”). Aceasta a fost etapa în care traco-romanii s-au afirmat ca cei mai buni soldaţi ai Imperiului, dând şi o serie de pretendenţi şi împăraţi, de la Maximin Tracul (235-238) şi Regilianus (259) pretinsul strănepot al lui Decebal, la Iustin II (565-578) şi Tiberius (578-582). Etapă în care geto-dacul romanizat Aurelianus (270-275) a decis retragerea legiunilor şi administraţiei imperiale, în Valea Dunării, din considerente strategice, masură fară consecinţe majore pentru procesul etnogenetic românesc, deoarece s-a produs în interiorul spaţiului de etnogeneză, pentru care Dunărea nu a constituit niciodată “un hotar ci însaşi viaţa poporului” (Simion Mehedinţi)! O bună parte a spaţiului etnogenetic românesc, între Adriatica şi Marea Neagră, din Macedonia până în sudul şi vestul Banatului, sudul Olteniei, Muntenia până la “brazda lui Novac” Dobrogea, S.E. Moldovei cu Basarabia istorică (litoralul Dunării Maritime) şi litoralul nord-pontic până în Crimeea, a rămas în graniţele Imperiului, restul fiind sub control roman şi supus influenţelor economice şi culturale romano-bizantine până la începutul veacului VII.
În această etapă însă, pe măsura grecizării treptate a Imperiului de Răsărit, termenul juridic şi politic de “romanus” începe să capete în întreaga Romanie Orientală, chiar şi în teritoriile închise de frontiere imperiale, conotaţii etnice, “indigenii” (Ammianus Marcellinus) sau “romanii de răsărit” (Priscus din Panion) adică traco-romanii conturându-se ca “neam” aparte. Pentru observatorii imperiali ai secolelor IV-VI, ei constituiau “neamul” acela “cu căciuli şi boi mulţi” care “lucrează pământul” (Paulinus din Nola). Un neam creştinat, potrivit tradiţiei, de apostolii Andrei (la nord de Dunăre) şi Pavel (la sud), ultimul fiind considerat întemeietorul primei colonii creştine europene la Philippi (azi Kremides în Macedonia greacă). Un neam care, la rândul său a făcut apostolat printre barbari, centrele sale culturale de iradiere creştină fiind la Tomis (Constanţa), Remesiana (Bela Palanca) şi Poetovio (Ptuj).
“Neamu acesta - scria Sozomenos - are multe oraşe, sate şi cetăţi. Capitala este Tomis, oraş mare şi bogat pe ţărmul mării, pe malul stâng pentru cine porneşte cu corabia în Portul numit Euxin şi până astăzi stăpâneşte acolo vechiul obicei ca bisericile întregului neam să aibă un singur episcop”. “Traci” ca ascendenţă, după unii “geţi” sau “daci” ceea ce înseamnă acelaşi lucru, susţineau Enea din Gaza şi Ştefan din Bizanţ, după secole de romanizare, de sincretism cultural, în mod justificat “barbarii din jurul Istrului îi numeau romani”; ei înşişi se numeau “romani” (cf. Euagrios Scolasticul, Auxentiu din Durostor). Este motivul pentru care hunii îl numeau pe episcopul lor “Dumnezeul romanilor” (Sozomenos). Acesta avea la dispoziţie “miliţii”, putea ridica la luptă “ignari-agricolae, care, din descrierea lui Mamertinus ar putea fi “oastea cea mare”, braţul armat al strălucirii de odinioară, cu uşurinţă aducându-şi în bătălii “aminte de numele de romani” (Zosimos, Auxentiu din Durostor). Iar dacă în faţa hunilor trupele imperiale s-au retras din Pannonia, Pamfilia, Dalmaţia, Macedonia “valahii care sunt colonii lor şi păstorii lor rămaseră în bună voie pe locurile de baştină” (Simon de Keza, Chronicon Pictum Vindobonense). Se cunosc şi excepţii însă: potrivit legendei redată de Godefridus din Viterbium, “ducele Vlachernos” (Romanilor) din nordul Mării Negre “fiul de vlahi” se refugiază cu o mulţime de “vlahi” (romani) la Constantinopol, unde împărateasa Pulcheria (450-457) construieşte pentru ei biserica ce va da numele cartierului în care se stabilesc - “Blachernae” (“al vlahilor”). Nu toţi au părăsit însă ţinutul dintre Nistru (Danastris) şi Nipru (Danapris) deoarece “romanii întemeiaseră aici oraşe, tabere militare şi câteva staţiuni de veterani sau de colonişti trimişi de împăraţi” iar urmaşii băştinaşilor şi ai coloniilor, nota Euagrios Scolasticul au suferit în anii 565-578, alături de rămăşiţele hunilor, asaltul avar. Cinci secole mai târziu, aceşti “romani” încă se aflau pe pământ strămoşesc, în relaţie cu Bizanţul, cum sugerează Ioannes Mauropus (23 aprilie 1049). Între Nipru, Marea Neagră şi Moravi (“Mirvât”), vecini cu varego-ruşii (Urus), maghiarii dintre Don şi Nipru şi “bascurzi”, notau geografia universală Hudud-Al-Alâm (Frontierele Lumii) a unui anonim din Gozgân (Afganistan, 982) şi persanul Gardîzî în Zayn-al-achbar (Podoaba istoriilor”, 1050), referindu-se la “venirea maghiarilor în “Athelkuz” (Nipru-Nistru) la sfârşitul veacului IX, se afla un trib creştin”, foarte “numeros” dar “slab” şi sărac având ca arme doar “arcuri şi săgeţi”. Numele acestor oameni “V.n.n.d.r”, “N-n-d-r”, N-z-dh-z” ori “N-n-d(dh)-r (z)” (abruzii sau abodriţii din Nord= “Nortabrezi”) ar lăsa loc la interpretări dacă nu ar fi precizarea că acest “popor deosebit”, de “creştini săraci”, al căror neam “este mai mare decât al Rum” (romanilor=bizantinilor) şi el însuşi “ieşit az Rum” (din Imperiul Roman). Din fericire cea mai veche cronică turcică, Oguzname (Analele Hanului Oguz, sec XI) lămureşte lucrurile: “Când Quipcaq I (personificarea pecenego-cumanilor) a crescut mare şi a devenit voinic, ţările Urus (varego-ruşilor), Ulak (românilor), Magar (maghiarilor - n.n.) şi Bascurd (bascurzilor) au devenit duşmane şi n-au vrut să se supună (este vorba de sfârşitul veacului IX- n.n.) atunci (Oguz han) i-a oferit lui Quipcaq mult popor şi numeroşi nogeri (ostaşi) şi a poruncit să meargă în părţile Ten (Don) şi Itil (Volga) dar şi Nipru sau Dunăre şi să-i aducă sub ascultare”.
Poporul care a rezistat aşadar sub toate stăpânirile în nordul Mării Negre, din veacul IV, de la năvala hunilor până în veacul XI al ofensivei cumane era poporul Ulaq adică român. De altfel, revenind la epoca hunilor şi a lui “Vlachernos” “fiul de vlah”, însuşi Attila a cerut în repetate rânduri Bizanţului, sub ameninţarea cu armele, să-i restituie fugarii din teritoriile controlate de el, adică pe “romanii care erau puşi să cultive pământul cucerit de el”, consemnează gestele ungureşti.
Pe lângă împăraţi, aceşti “romani” nord şi sud-dunăreni au dat lumii creştine şi mari oameni de cultură şi ecleziaşti ca Ioan Cassian (365-415) şi Dionisie cel Mic (c. 470-540) dar şi un lung şir de martiri, de la Dasius, prototipul Sfântului Gheorghe, la Ieremia Valahul ori Sava “Gotul” de la nord de Dunăre, unde Wulfila predicase fără întrerupere în limba greacă, latină şi gotică (Auxentiu din Durostor), trezind astfel, pe lângă prigoana împăraţilor păgâni gen Diocletian, împotriva acestor “creştini de-ai noştri şi a episcopului lor Silvanus”, după Epiphanios (310-403) şi prigoana lui Athanaric, regele goţilor. O prigoană “aprigă şi îngrozitoare, pricinuită de ura împotriva romanilor”.
Politic, în pofida revenirilor teritoriale ale Imperiului la nord de Dunăre, sub Constantin cel Mare (306-337) şi Iustinian (527-565), primul - salvator, cel de-al doilea - restaurator al unităţii statale, acest nou conturat”neam” a încercat de timpuriu să se afirme independent, prin regatul “indigen” din Banatul celei de-a doua jumătăţi a veacului IV, condus de “regele” Zizais (nume păgân, dacic) şi viceregele “Rumon” (romanul) şi, îndeosebi, prin secesiunea "băştinaşului" Vitalian “Tracul”, din anii 513-520).
5. Prima tentativă de afirmare statală a “romanilor” liberi, nord-dunăreni
Din mimetism, invocând lipsa izvoarelor, istoriografia românească s-a grăbit să includă evoluţia postaureliană a societăţii autohtone nord-dunărene, generic numită, cel puţin pentru secolele III-V daco-romană, într-un “mileniu întunecat”. “Întunecat” nu atât datorită distrugerilor provocate de invazii şi de luptele locale în vidul de putere creat de retragerea armatei şi administraţiei imperiale, de prăbuşirea Imperiului de Apus (476) sau pierderea frontierei dunărene de către cel de Răsărit (după 602) cât, mai ales, datorită lipsei de informaţii. Şi totuşi informaţiile, atât arheologice, cât şi scrise, există, fiind în măsură să ofere date inclusiv despre începuturile alcătuirii statelor daco-romane şi româneşti. O astfel de sursă o constituie Ammianus Marcellinus care descrie rezistenţa, în Banat, la jumătatea secolului IV a unui organism statal al “indigenilor” pe care îi numeşte, cu un termen corupt, dedus poate din acela de vechi apărători ai limes-ului roman (limitanei) - “limiganthes”. Aceşti “indigeni” s-au ridicat sub conducerea unor căpetenii cu nume încă necreştine, semnificative, Zizais (nume dac) şi Rumon (“Romanul”) atât împotriva sarmaţilor “Argaraganthes” sau “Ardaganthes”, stăpânii lor vremelnici, cât şi a armatelor imperiale care vor încerca (357-359) să le readucă teritoriile proaspăt eliberate în hotarele Imperiului.
Vidul de putere instalat după anul 275 permisese crearea, în amintita regiune, prin venirea alanilor care au revitalizat elementul iazyg, stabilit între Tisa şi Dunărea Mijlocie încă din secolul I e.n., a unui centru de putere sarmat.
Puţini numeroşi, sarmaţii, numiţi de Ammianus Marcellinus şi Anonymus Valesii-”Argaraganthes” sau “Ardaghantes” îi dominau pe “indigeni” prin puterea şi calitatea armelor lor. În anul 332 însă, din necesitatea de a-i respinge pe goţi, care au apărut în calitate de competitori la stăpânirea spaţiului nord-dunărean, sarmaţii i-au chemat pe “indigeni” sub arme. Odată înarmaţi, aceştia s-au dovedit luptători de excepţie, arta lor militară, dezvoltată pe baza moştenirii traco-dace şi romane ca şi a împrumuturilor din lumea “barbară”, dezvăluind cunoaşterea câtorva principii ilustrative pentru strategia clasică a războiului popular de apărare - economia forţele, asigurarea libertăţii de acţiune, concentrarea forţelor principale, surprinderea - şi a manevrei pe direcţii (linii) interioare. Refuzând să se angajeze în câmp deschis ei au atras pe goţi, prin hărţuire, pe direcţii impuse de înaintare, “în văile retrase ale munţilor” unde, dispersate, forţele de urmărire ale acestora, au căzut în ambuscade şi au fost pe rând, nimicite.
După alungarea goţilor, “indigenii” s-au întors împotriva vechiului ocupant, devenind aliat de circumstanţă. Printr-o răscoală generalizată, declanşată prin surprindere, sarmaţii au fost şi ei învinşi catastrofal şi alungaţi în anul 334. Pe teritoriul eliberat a apărut o formaţiune statală independentă, un “regat”, în vechea tradiţie barbară reactualizată de germanici, avându-i în frunte pe “indigenii” Zizais ales rege şi Rumon-vicerege. Evenimentul a constituit pentru Imperiul Roman o invitaţie la readucerea în cadrul fruntariilor sale a acestor daco-romani lăsaţi de izbelişte cu o jumătate de secol în urmă şi care se eliberaseră singuri.
Zizais şi Rumon au respins însă toate iniţiativele diplomatice cât şi expediţiile romane de intimidare, astfel încât Constantin II (337-361) s-a văzut nevoit să declanşeze o puternică ofensivă în primăvara lui 359, trupele sale forţând “Istrul învolburat de topirea zăpezilor” pe “un pod de vase”. Probând, cel puţin în domeniul gândirii şi politicii militare autohtone, continuitatea de netăgăduit, desfăşurarea acestei campanii ne reaminteşte până la detaliu, campaniile ofensive ale lui Tettius Iulianus (88) şi Traian (101), declanşate tot în Banat, împotriva lui Decebal.
Ca şi Decebal, Zizais, secondat de Rumon (un fel de Vezina al său) a cerut, pentru a câştiga timp în aşteptarea ajutorului militar solicitat cvazilor, pace. După sosirea acestora, ieşind din văile munţilor, ei a încercat, din nou, prefăcându-se că cere pace, să dea un atac prin surprindere din trei părţi asupra forţelor principale imperiale. Au declanşat aşadar, după realizarea joncţiunii cu aliaţii în zona de aşteptare strategică, o puternică acţiune contra-ofensivă în cursul căreia au aplicat manevra pe direcţii (linii) exterioare, în scopul unei duble învăluiri a forţelor imperiale, concomitent cu lovitura frontală. Respinşi cu mari pierderi, “indigenii” s-au retras în contact nemijlocit cu inamicul, hărţuindu-l permanent, până când au dispărut “în ascunzişurile lor din munţi”.
Chiar dacă, prin exagerări, determinate de ranchiună, despre “cruzimea” lor, Ammianus încearcă să justifice acţiunea imperială, sugerând că “indigenii” puteau fi asemuiţi cu “barbarii”, recunoscându-le vitejia şi solidele cunoştinţe militare el trădează faptul că era vorba de o populaţie cu un grad de civilizaţie şi pregătire comparabile cu cele ale armatei Imperiului. Ammianus (confirmat de Anonymus Valesii) descrie astfel rigoarea şi disciplina care domneau în oastea lui Zizais care, în ziua tratativelor şi-a aşezat “rândurile de soldaţi în formaţia pe care o foloseau pentru luptă”, aceştia fiind dotaţi şi cu “scuturi” şi cu “arme de atac” Şi tocmai ca o recunoaştere a valorii lor militare, pacea i-a adus lui Zizais, pe lângă calitatea de foedus şi confirmarea celei de rege.
Care a fost soarta “regatului” daco-romanilor Zizais şi “Rumon”? A reuşit să transforme Imperiul “alianţa” în stăpânire? A sucombat sub loviturile hunilor sau le-a devenit vasal, cum pare să indice că s-a întâmplat cu formaţiunile băştinaşe ştirea despre prezenţa unui duce “Ramuc” (Românul”, a se observa insistenţa cu care apar variantele numelui medieval “Roman” - “Vlachernos”, “Rumon”, “Ramunc”, mai târziu “Olaha” ducele ce merge la tătari, la 1247, apoi legendarii eroi epici “Roman şi Vlahata”) la curtea lui Attila (Cântecul Nibelungilor) sau declaraţia făcută solilor lui Arpad de ducele bihorean “Menumorut” că înaintaşii săi nu au fost învinşi de nimeni, decât de Attila (Anonymus)? Se poate vorbi, în baza aceleaşi declaraţii, de o continuitate politică a formaţiunilor româneşti în veacurile IV - X, în care caz “regatul lui Zizais” şi Rumon ar fi putut fi punctul de plecare al “ducatului” lui Glad şi Ahtum? Cercetări ulterioare vor face, poate, lumină!
Cert este faptul că, în perioada în care sarmaţii şi indigenii din Banat sufereau atacurile goţilor şi epopeea lui Zizais începea să se deruleze, în teritoriul românesc pandant Banatului, Dobrogea, localnicii se răsculau împotriva lui Constantin cel Mare (306-337), probabil în anul 325, potrivit lui Constantin Porphyrogenetul, împăratul fiind nevoit să apeleze, pentru a-i cuprinde într-un “cleşte strategic”, la forţele chersoniţilor care, conduşi de Diogenes, i-au atacat din nord. Iar la numai un secol şi jumătate de la încheierea tratatului dintre Zizais şi imperiu, indigenii din Valea Dunării Inferioare şi Maritime, pe care bizantinii îi desemnau acum exclusiv prin termenul de “romani”, “neamul” acela “cu căciuli şi boi mulţi” au încercat să rupă provinciile latinofone din nordul Peninsulei Balcanice şi să-şi creeze un stat propriu, în vechea tradiţie romană, o primă tentativă deci, de realizare a ceea ce aveau să reuşească, în anii 1185-1207, fraţii Petru, Asan şi Ioniţă Caloian.
Teritorial, procesul a implicat spaţiul tracic european, limitat de Carpaţii Păduroşi (N), Dunărea Mijlocie şi Adriatica (V), Nipru, litoralul vest şi nord-vest pontic (E) şi ceea ce istoricii şi filologii numesc “linia Jirecek-Philippide-Skok” (S), adică Albania, nordul Greciei actuale (Macedonia) şi Rumelia, într-un cuvânt spaţiu “Romaniei Orientale”. În timp, pot fi luate în calcul ca limite, secolele II î.e.n., cu anii 148-146 î.e.n. ai cuceririi şi transformării anticei Macedonii (teritoriu de interferenţă traco-greacă) în provincie de către legiunile romane, pentru care principalul obiectiv devine, din acest moment, Dunărea Inferioară şi Maritimă şi secolul VI e.n. când se consideră că bazele limbii române vechi (protoromâna) fuseseră puse, anul 587 înregistrând expresia “Torna, torna, fratre”, în limba “băştinaşă”, la nord de Balcani (Teophylact Simocatta şi Teophanes Confessor). Cristalizarea odată realizată, fixarea noului element, cu alte cuvinte definitivarea procesului etnogenetic, s-a produs în veacurile VII-VIII, în contextual
impactului cu mareea slavă, când marile culturi proto-române (Bratei, Costisa-Botoşana, Ipoteşti-Cândeşi-Ciurelu) au evoluat contopindu-se în cultura românească unitară Dridu.Precedată de expansiunea economică şi culturală, întâmpinând momente de reviriment autohton (sub Burebista în anii 55 î.e.n. - 44 î.e.n. sau Duras - Decebal în perioada 85-89 e.n.) ori rezistenţe de epopee (101-102, 105-106), cucerirea militară romană a spaţiului tracic s-a produs treptat, de la sud spre nord, atingând pe rând aliniamentele Dunării Inferioare şi Maritime, Carpaţilor Meridionali şi de Curbură, apoi Mureşului şi Şomeşurilor, luând sfârşit odată cu încetarea rezistenţei ultimului bastion tracic, Dacia lui Decebal, în primăvara anului 106. Ea a fost însoţită de declanşarea şi extinderea treptată, dinspre sud spre nord a proceselor de romanizare şi etnogeneză.
La sfârşitul acestei etape (146 î.e.n. - 106 e.n.) întregul spaţiu tracic de la sud de Someşuri până în nordul Greciei, de la Adriatica şi Dunărea Mijlocie până în Crimeea se afla sub control roman, spre nord continuând expansiunea economica si culturala. Simbolic, Marcus Ulpius Nerva Traianus (98-117) a întemeiat, marcând cucerirea, Ulpiana (Lipljan) în sud şi Ulpia Traiana la nord de Dunăre. Generalizându-se tot treptat, convieţuirea şi rezistenţa comună anti barbară - condiţii esenţiale ale sincretismului cultural şi sintezei etnice în România Orientală, au definit etapa 106-587, încheiată prin declanşarea ofensivei generalizate împotriva Imperiului Roman de răsărit (Bizantin) a avarilor, anţilor sarmatici şi slavilor (“sclavini”). Aceasta a fost etapa în care traco-romanii s-au afirmat ca cei mai buni soldaţi ai Imperiului, dând şi o serie de pretendenţi şi împăraţi, de la Maximin Tracul (235-238) şi Regilianus (259) pretinsul strănepot al lui Decebal, la Iustin II (565-578) şi Tiberius (578-582). Etapă în care geto-dacul romanizat Aurelianus (270-275) a decis retragerea legiunilor şi administraţiei imperiale, în Valea Dunării, din considerente strategice, masură fară consecinţe majore pentru procesul etnogenetic românesc, deoarece s-a produs în interiorul spaţiului de etnogeneză, pentru care Dunărea nu a constituit niciodată “un hotar ci însaşi viaţa poporului” (Simion Mehedinţi)! O bună parte a spaţiului etnogenetic românesc, între Adriatica şi Marea Neagră, din Macedonia până în sudul şi vestul Banatului, sudul Olteniei, Muntenia până la “brazda lui Novac” Dobrogea, S.E. Moldovei cu Basarabia istorică (litoralul Dunării Maritime) şi litoralul nord-pontic până în Crimeea, a rămas în graniţele Imperiului, restul fiind sub control roman şi supus influenţelor economice şi culturale romano-bizantine până la începutul veacului VII.
În această etapă însă, pe măsura grecizării treptate a Imperiului de Răsărit, termenul juridic şi politic de “romanus” începe să capete în întreaga Romanie Orientală, chiar şi în teritoriile închise de frontiere imperiale, conotaţii etnice, “indigenii” (Ammianus Marcellinus) sau “romanii de răsărit” (Priscus din Panion) adică traco-romanii conturându-se ca “neam” aparte. Pentru observatorii imperiali ai secolelor IV-VI, ei constituiau “neamul” acela “cu căciuli şi boi mulţi” care “lucrează pământul” (Paulinus din Nola). Un neam creştinat, potrivit tradiţiei, de apostolii Andrei (la nord de Dunăre) şi Pavel (la sud), ultimul fiind considerat întemeietorul primei colonii creştine europene la Philippi (azi Kremides în Macedonia greacă). Un neam care, la rândul său a făcut apostolat printre barbari, centrele sale culturale de iradiere creştină fiind la Tomis (Constanţa), Remesiana (Bela Palanca) şi Poetovio (Ptuj).
“Neamu acesta - scria Sozomenos - are multe oraşe, sate şi cetăţi. Capitala este Tomis, oraş mare şi bogat pe ţărmul mării, pe malul stâng pentru cine porneşte cu corabia în Portul numit Euxin şi până astăzi stăpâneşte acolo vechiul obicei ca bisericile întregului neam să aibă un singur episcop”. “Traci” ca ascendenţă, după unii “geţi” sau “daci” ceea ce înseamnă acelaşi lucru, susţineau Enea din Gaza şi Ştefan din Bizanţ, după secole de romanizare, de sincretism cultural, în mod justificat “barbarii din jurul Istrului îi numeau romani”; ei înşişi se numeau “romani” (cf. Euagrios Scolasticul, Auxentiu din Durostor). Este motivul pentru care hunii îl numeau pe episcopul lor “Dumnezeul romanilor” (Sozomenos). Acesta avea la dispoziţie “miliţii”, putea ridica la luptă “ignari-agricolae, care, din descrierea lui Mamertinus ar putea fi “oastea cea mare”, braţul armat al strălucirii de odinioară, cu uşurinţă aducându-şi în bătălii “aminte de numele de romani” (Zosimos, Auxentiu din Durostor). Iar dacă în faţa hunilor trupele imperiale s-au retras din Pannonia, Pamfilia, Dalmaţia, Macedonia “valahii care sunt colonii lor şi păstorii lor rămaseră în bună voie pe locurile de baştină” (Simon de Keza, Chronicon Pictum Vindobonense). Se cunosc şi excepţii însă: potrivit legendei redată de Godefridus din Viterbium, “ducele Vlachernos” (Romanilor) din nordul Mării Negre “fiul de vlahi” se refugiază cu o mulţime de “vlahi” (romani) la Constantinopol, unde împărateasa Pulcheria (450-457) construieşte pentru ei biserica ce va da numele cartierului în care se stabilesc - “Blachernae” (“al vlahilor”). Nu toţi au părăsit însă ţinutul dintre Nistru (Danastris) şi Nipru (Danapris) deoarece “romanii întemeiaseră aici oraşe, tabere militare şi câteva staţiuni de veterani sau de colonişti trimişi de împăraţi” iar urmaşii băştinaşilor şi ai coloniilor, nota Euagrios Scolasticul au suferit în anii 565-578, alături de rămăşiţele hunilor, asaltul avar. Cinci secole mai târziu, aceşti “romani” încă se aflau pe pământ strămoşesc, în relaţie cu Bizanţul, cum sugerează Ioannes Mauropus (23 aprilie 1049). Între Nipru, Marea Neagră şi Moravi (“Mirvât”), vecini cu varego-ruşii (Urus), maghiarii dintre Don şi Nipru şi “bascurzi”, notau geografia universală Hudud-Al-Alâm (Frontierele Lumii) a unui anonim din Gozgân (Afganistan, 982) şi persanul Gardîzî în Zayn-al-achbar (Podoaba istoriilor”, 1050), referindu-se la “venirea maghiarilor în “Athelkuz” (Nipru-Nistru) la sfârşitul veacului IX, se afla un trib creştin”, foarte “numeros” dar “slab” şi sărac având ca arme doar “arcuri şi săgeţi”. Numele acestor oameni “V.n.n.d.r”, “N-n-d-r”, N-z-dh-z” ori “N-n-d(dh)-r (z)” (abruzii sau abodriţii din Nord= “Nortabrezi”) ar lăsa loc la interpretări dacă nu ar fi precizarea că acest “popor deosebit”, de “creştini săraci”, al căror neam “este mai mare decât al Rum” (romanilor=bizantinilor) şi el însuşi “ieşit az Rum” (din Imperiul Roman). Din fericire cea mai veche cronică turcică, Oguzname (Analele Hanului Oguz, sec XI) lămureşte lucrurile: “Când Quipcaq I (personificarea pecenego-cumanilor) a crescut mare şi a devenit voinic, ţările Urus (varego-ruşilor), Ulak (românilor), Magar (maghiarilor - n.n.) şi Bascurd (bascurzilor) au devenit duşmane şi n-au vrut să se supună (este vorba de sfârşitul veacului IX- n.n.) atunci (Oguz han) i-a oferit lui Quipcaq mult popor şi numeroşi nogeri (ostaşi) şi a poruncit să meargă în părţile Ten (Don) şi Itil (Volga) dar şi Nipru sau Dunăre şi să-i aducă sub ascultare”.
Poporul care a rezistat aşadar sub toate stăpânirile în nordul Mării Negre, din veacul IV, de la năvala hunilor până în veacul XI al ofensivei cumane era poporul Ulaq adică român. De altfel, revenind la epoca hunilor şi a lui “Vlachernos” “fiul de vlah”, însuşi Attila a cerut în repetate rânduri Bizanţului, sub ameninţarea cu armele, să-i restituie fugarii din teritoriile controlate de el, adică pe “romanii care erau puşi să cultive pământul cucerit de el”, consemnează gestele ungureşti.
Pe lângă împăraţi, aceşti “romani” nord şi sud-dunăreni au dat lumii creştine şi mari oameni de cultură şi ecleziaşti ca Ioan Cassian (365-415) şi Dionisie cel Mic (c. 470-540) dar şi un lung şir de martiri, de la Dasius, prototipul Sfântului Gheorghe, la Ieremia Valahul ori Sava “Gotul” de la nord de Dunăre, unde Wulfila predicase fără întrerupere în limba greacă, latină şi gotică (Auxentiu din Durostor), trezind astfel, pe lângă prigoana împăraţilor păgâni gen Diocletian, împotriva acestor “creştini de-ai noştri şi a episcopului lor Silvanus”, după Epiphanios (310-403) şi prigoana lui Athanaric, regele goţilor. O prigoană “aprigă şi îngrozitoare, pricinuită de ura împotriva romanilor”.
Politic, în pofida revenirilor teritoriale ale Imperiului la nord de Dunăre, sub Constantin cel Mare (306-337) şi Iustinian (527-565), primul - salvator, cel de-al doilea - restaurator al unităţii statale, acest nou conturat”neam” a încercat de timpuriu să se afirme independent, prin regatul “indigen” din Banatul celei de-a doua jumătăţi a veacului IV, condus de “regele” Zizais (nume păgân, dacic) şi viceregele “Rumon” (romanul) şi, îndeosebi, prin secesiunea "băştinaşului" Vitalian “Tracul”, din anii 513-520).
5. Prima tentativă de afirmare statală a “romanilor” liberi, nord-dunăreni
Din mimetism, invocând lipsa izvoarelor, istoriografia românească s-a grăbit să includă evoluţia postaureliană a societăţii autohtone nord-dunărene, generic numită, cel puţin pentru secolele III-V daco-romană, într-un “mileniu întunecat”. “Întunecat” nu atât datorită distrugerilor provocate de invazii şi de luptele locale în vidul de putere creat de retragerea armatei şi administraţiei imperiale, de prăbuşirea Imperiului de Apus (476) sau pierderea frontierei dunărene de către cel de Răsărit (după 602) cât, mai ales, datorită lipsei de informaţii. Şi totuşi informaţiile, atât arheologice, cât şi scrise, există, fiind în măsură să ofere date inclusiv despre începuturile alcătuirii statelor daco-romane şi româneşti. O astfel de sursă o constituie Ammianus Marcellinus care descrie rezistenţa, în Banat, la jumătatea secolului IV a unui organism statal al “indigenilor” pe care îi numeşte, cu un termen corupt, dedus poate din acela de vechi apărători ai limes-ului roman (limitanei) - “limiganthes”. Aceşti “indigeni” s-au ridicat sub conducerea unor căpetenii cu nume încă necreştine, semnificative, Zizais (nume dac) şi Rumon (“Romanul”) atât împotriva sarmaţilor “Argaraganthes” sau “Ardaganthes”, stăpânii lor vremelnici, cât şi a armatelor imperiale care vor încerca (357-359) să le readucă teritoriile proaspăt eliberate în hotarele Imperiului.
Vidul de putere instalat după anul 275 permisese crearea, în amintita regiune, prin venirea alanilor care au revitalizat elementul iazyg, stabilit între Tisa şi Dunărea Mijlocie încă din secolul I e.n., a unui centru de putere sarmat.
Puţini numeroşi, sarmaţii, numiţi de Ammianus Marcellinus şi Anonymus Valesii-”Argaraganthes” sau “Ardaghantes” îi dominau pe “indigeni” prin puterea şi calitatea armelor lor. În anul 332 însă, din necesitatea de a-i respinge pe goţi, care au apărut în calitate de competitori la stăpânirea spaţiului nord-dunărean, sarmaţii i-au chemat pe “indigeni” sub arme. Odată înarmaţi, aceştia s-au dovedit luptători de excepţie, arta lor militară, dezvoltată pe baza moştenirii traco-dace şi romane ca şi a împrumuturilor din lumea “barbară”, dezvăluind cunoaşterea câtorva principii ilustrative pentru strategia clasică a războiului popular de apărare - economia forţele, asigurarea libertăţii de acţiune, concentrarea forţelor principale, surprinderea - şi a manevrei pe direcţii (linii) interioare. Refuzând să se angajeze în câmp deschis ei au atras pe goţi, prin hărţuire, pe direcţii impuse de înaintare, “în văile retrase ale munţilor” unde, dispersate, forţele de urmărire ale acestora, au căzut în ambuscade şi au fost pe rând, nimicite.
După alungarea goţilor, “indigenii” s-au întors împotriva vechiului ocupant, devenind aliat de circumstanţă. Printr-o răscoală generalizată, declanşată prin surprindere, sarmaţii au fost şi ei învinşi catastrofal şi alungaţi în anul 334. Pe teritoriul eliberat a apărut o formaţiune statală independentă, un “regat”, în vechea tradiţie barbară reactualizată de germanici, avându-i în frunte pe “indigenii” Zizais ales rege şi Rumon-vicerege. Evenimentul a constituit pentru Imperiul Roman o invitaţie la readucerea în cadrul fruntariilor sale a acestor daco-romani lăsaţi de izbelişte cu o jumătate de secol în urmă şi care se eliberaseră singuri.
Zizais şi Rumon au respins însă toate iniţiativele diplomatice cât şi expediţiile romane de intimidare, astfel încât Constantin II (337-361) s-a văzut nevoit să declanşeze o puternică ofensivă în primăvara lui 359, trupele sale forţând “Istrul învolburat de topirea zăpezilor” pe “un pod de vase”. Probând, cel puţin în domeniul gândirii şi politicii militare autohtone, continuitatea de netăgăduit, desfăşurarea acestei campanii ne reaminteşte până la detaliu, campaniile ofensive ale lui Tettius Iulianus (88) şi Traian (101), declanşate tot în Banat, împotriva lui Decebal.
Ca şi Decebal, Zizais, secondat de Rumon (un fel de Vezina al său) a cerut, pentru a câştiga timp în aşteptarea ajutorului militar solicitat cvazilor, pace. După sosirea acestora, ieşind din văile munţilor, ei a încercat, din nou, prefăcându-se că cere pace, să dea un atac prin surprindere din trei părţi asupra forţelor principale imperiale. Au declanşat aşadar, după realizarea joncţiunii cu aliaţii în zona de aşteptare strategică, o puternică acţiune contra-ofensivă în cursul căreia au aplicat manevra pe direcţii (linii) exterioare, în scopul unei duble învăluiri a forţelor imperiale, concomitent cu lovitura frontală. Respinşi cu mari pierderi, “indigenii” s-au retras în contact nemijlocit cu inamicul, hărţuindu-l permanent, până când au dispărut “în ascunzişurile lor din munţi”.
Chiar dacă, prin exagerări, determinate de ranchiună, despre “cruzimea” lor, Ammianus încearcă să justifice acţiunea imperială, sugerând că “indigenii” puteau fi asemuiţi cu “barbarii”, recunoscându-le vitejia şi solidele cunoştinţe militare el trădează faptul că era vorba de o populaţie cu un grad de civilizaţie şi pregătire comparabile cu cele ale armatei Imperiului. Ammianus (confirmat de Anonymus Valesii) descrie astfel rigoarea şi disciplina care domneau în oastea lui Zizais care, în ziua tratativelor şi-a aşezat “rândurile de soldaţi în formaţia pe care o foloseau pentru luptă”, aceştia fiind dotaţi şi cu “scuturi” şi cu “arme de atac” Şi tocmai ca o recunoaştere a valorii lor militare, pacea i-a adus lui Zizais, pe lângă calitatea de foedus şi confirmarea celei de rege.
Care a fost soarta “regatului” daco-romanilor Zizais şi “Rumon”? A reuşit să transforme Imperiul “alianţa” în stăpânire? A sucombat sub loviturile hunilor sau le-a devenit vasal, cum pare să indice că s-a întâmplat cu formaţiunile băştinaşe ştirea despre prezenţa unui duce “Ramuc” (Românul”, a se observa insistenţa cu care apar variantele numelui medieval “Roman” - “Vlachernos”, “Rumon”, “Ramunc”, mai târziu “Olaha” ducele ce merge la tătari, la 1247, apoi legendarii eroi epici “Roman şi Vlahata”) la curtea lui Attila (Cântecul Nibelungilor) sau declaraţia făcută solilor lui Arpad de ducele bihorean “Menumorut” că înaintaşii săi nu au fost învinşi de nimeni, decât de Attila (Anonymus)? Se poate vorbi, în baza aceleaşi declaraţii, de o continuitate politică a formaţiunilor româneşti în veacurile IV - X, în care caz “regatul lui Zizais” şi Rumon ar fi putut fi punctul de plecare al “ducatului” lui Glad şi Ahtum? Cercetări ulterioare vor face, poate, lumină!
Cert este faptul că, în perioada în care sarmaţii şi indigenii din Banat sufereau atacurile goţilor şi epopeea lui Zizais începea să se deruleze, în teritoriul românesc pandant Banatului, Dobrogea, localnicii se răsculau împotriva lui Constantin cel Mare (306-337), probabil în anul 325, potrivit lui Constantin Porphyrogenetul, împăratul fiind nevoit să apeleze, pentru a-i cuprinde într-un “cleşte strategic”, la forţele chersoniţilor care, conduşi de Diogenes, i-au atacat din nord. Iar la numai un secol şi jumătate de la încheierea tratatului dintre Zizais şi imperiu, indigenii din Valea Dunării Inferioare şi Maritime, pe care bizantinii îi desemnau acum exclusiv prin termenul de “romani”, “neamul” acela “cu căciuli şi boi mulţi” au încercat să rupă provinciile latinofone din nordul Peninsulei Balcanice şi să-şi creeze un stat propriu, în vechea tradiţie romană, o primă tentativă deci, de realizare a ceea ce aveau să reuşească, în anii 1185-1207, fraţii Petru, Asan şi Ioniţă Caloian.
6. Secesiunea lui Vitalian (513-520)
Fiu a lui Patriciolus din Zaldapa (Suyudzuh, lângă Balcic), “indigen” care a urcat “cursus honorum” până la rangul de comes foederatorum, Vitalian s-a născut pe la anul 470, a îmbrăţişat, ca orice traco-roman care voia să răzbată în Imperiu, cariera militară, distingându-se, alături de tatăl său, în campania contra perşilor din anul 503. Ajuns comes foederatorum el însuşi, apoi magister militum per Thracias şi dux Moesiae, a devenit, pe plan politic, liderul întregului “neam” din Moesia şi Scythia Minor (Dobrogea), adică al “romanilor” de pe ambele maluri ale Dunării Inferioare şi Maritime şi speranţă a militarilor, înaltului cler şi teologilor “indigeni”. Nemulţumirile acestora erau generate atât de fiscalitatea excesivă, de condiţia lor de pavăză a Imperiului în faţa “barbarilor” cât şi de ruptura care începea să se producă între romanici (“romani”) şi “romei” adică între purtătorii civilizaţiei latine şi greceşti care divizau societatea Imperiului de Răsărit sau romano-bizantin. Ruptura s-a transformat în prăpastie, în momentul în care împăratul Anastasius (491-518), adept al ereziei răsăritene monofizite, care reducea Sfânta Treime la o singură entitate, în încercarea de a impune monofizitismul, i-a demis pe patriarhii de Constantinopol (Macedonius) şi Antiohia (Flavianus). Din considerente nu atât de dogmă, cât “naţionale”, urmărind eliberarea de sub tutela Bizanţului, papalitatea a provocat ridicarea generală a întregii latinităţi împotriva Imperiului, sub pretextul apărării... ortodoxiei. După anul 513, agenţii papilor Simachus (498-514) şi, îndeosebi Hormisdas (514-523), au cutreierat teritoriile “romanilor” de la Dunăre, îndemnând la rezistenţă.
Solidar cu italicii, “neamul” latin şi creştin “cu căciuli şi boi mulţi” s-a ridicat la luptă în anii 513-514, împotriva Bizanţului, îndemnat de “monahii din părţile Scythiei” care respingeau noua doctrină pe motiv că “unul din Trei (unul din Sfânta Treime, adică Iisus - n.n.) a fost crucificat” (Hormisdas). Fapt ce denotă complotul, bazat pe sprijinul extern (papal)! Bizantinii nu au reuşit să-i potolească “nici prin sfaturi, nici cu blândeţea, nici cu forţa”, nota agentul papal Dioscurus. Şi, nu întâmplător, între agitatori se distingeau “monahii din Scythia care sunt din familia conducătorul de oşti Vitalianus”, în frunte cu “Leontinus care zice că e de acelaşi neam cu Vitalianus”. Dacă putea fi sigur de sprijinul băştinaşilor şi elitei din provinciile romanice, toţi de acelaşi neam cu el (cf. Ioannes Malalas, Euagrios Scolasticul şi Marcellinus Comes), Vitalian nu putea conta, în schimb, pe loialitatea mercenarilor camandaţi de el, care erau “barbari” huni, goţi, proto-bulgari etc.; stabiliţi ca foederati la sud de Dunăre, dar ideea lui Anastasius de a le suprima subsidiile (annonae foederaticiae) a rezolvat şi această problemă, mercenarii arătându-se gata să-l urmeze.
Înconjurat de fiii şi nepoţii săi cu nume tipice trace (Cutzis, Buzes) sau romane (Benilus, Bonus), susţinut de întreaga populaţie băştinaşă dar şi de alogeni, Vitalian a declanşat răscoala generală a provinciilor romanice, i-a arestat (ex. Carinus) sau executat (ex. Celerianus, Constantin Lidianul) pe toţi ofiţerii fideli împăratului şi a zdrobit forţele imperiale comandate de nepotul acestuia, ducele Hypatius, care a fost prins şi întemniţat la Acres (Tirizis, lângă capul Caliacra). Rapid “şi-a înfiripat - potrivit lui Victor din Tunun şi Ioan din Antiohia - unităţile militare cu oameni care umpleau Scythia şi Thracia”, ridicând, prin mobilizarea generală ad hostem (la oaste) a obştilor ţărăneşti şi populaţiei urbane “50.000 de războinici şi rustici”. În fruntea acestora “a ocupat Thracia, Scythia şi Moesia până la Odessos (Varna) şi Anchiallos (Anchial), proclamându-se în aceste teritorii tiran”, după Ioannes Malalas, Ioannes Lydus şi Ioan din Antiohia.
Prin secesiune, Vitalian şi-a durat un stat al romanicilor, o primă Românie politică, mărginită” la răsărit de gurile fluviului Dunărea, la sud de Macedonia, la apus de Istria iar la nord de Dunăre” (Iordanes).
În contextul conflictului dintre paplitate şi Bizanţ, “recunoaşterea internaţională” a venit imediat, papa Hormisdas acordându-i titlul de PRINCEPS creştin şi cerând întregii populaţii nord-balcanice să asculte “de porunca prea piosului principe şi stăpân Vitalianus, conducătorul de oşti”. Drept care, ca un adevărat suveran, el “a luat toate măsurile printre <> (dobrogeni - n.n.) şi moesi (nord-balcanici-n.n), în cetăţi şi oraşe” astfel încât “toţi îi ştiau de frică şi i se închinau ca unui împărat”.
Noua stare de fapt trebuia recunoscută de împărat, drept care Vitalian a pornit în fruntea oastei sale asupra Constantinopolului, ajungând neînvins până la Septimus, la 7 km de oraş şi de acolo prin luptă dar fără pierderi la aşa numita Poartă de Aur (poarta de sud, ridicată de Theodosius cel Mare). În această situaţie, pentru a câştiga timp, împăratul l-a trimis la negocieri pe exconsulul Patricius, fostul comandant şi protector al lui Vitalian din 503, şi astfel, după 8 zile de tratative, “momit şi înşelat de prefăcătoriile şi jurămintele false ale lui Anastasius” care i-a promis satisfacerea tuturor revendicărilor el a renunţat să mai atace Constantinopolul. Pe drumul de întoarcere a fost însă permanent urmărit de un corp de elită comandat de Cirillus, căruia împăratul îi încredinţase, o dată cu conducerea provinciilor rebele, misiunea de a-l şi ucide prin surprindere. Atacul a avut loc lângă Odessos dar eşuând, Cirillus a fost nevoit să se retragă în cetate. Printr-o stratagemă, după Marcellinus Comes, sau ajutat de localnicii care i-au deschis porţile, după Ioannes Malalas, Vitalian a pătruns în cursul nopţii în cetate, masacrându-i pe bizantini. Cirillus însuşi a fost ucis de “hunul” Tyrrach mercenar (probabil turco-român nord-dunărean, cum ar indica şi numele care duce cu gândul la tyrageţi şi Tyrras-Nistru) cu un “cuţit getic” (cultro-getico=sica).
Trădarea împăratului l-a făcut pe Vitalian să declanşeze o a doua campanie împotriva Constantinopolului, de data aceasta pe mare şi pe uscat. În timp ce flota sa pătrundea în Bosfor, el a ajuns în fruntea armatei de uscat până la “domeniul Systhene” (Sosthenion, azi Stene, în Rumelia, Turcia), unde a primit cererea de pace a lui Anasthasius. Acesta i-a oferit 900 livre de aur pentru eliberarea lui Hypatius, i-a promis convocarea unui sinod la care să fie invitat şi papa, pentru rezolvarea litigiilor care ţineau de dogmă şi i-a recunoscut autoritatea în provinciile secesioniste, nu în calitate însă de princeps ci de magister militum per Thracias.
Anul 514 s-a derulat sub semnul statu-qou-ului, atât datorită atacului hunilor sadiri din Caucaz în Armenia, care blocau armatele Imperiului cât şi, pe de-o parte, necesităţii unui răgaz pentru Anasthasius, în scopul pregătirii unui plan viabil de lichidare a secesiunii şi, pe de alta, pentru Vitalian, în scopul consolidării suveranităţii sale în provinciile secesioniste.
În vara anului 515, preparativele luând sfârşit, împăratul a denunţat pacea şi l-a numit pe Rufinus magister militum per Thracias. Pentru familia sa, “indigenă” ca şi aceea a socrului său Ioan Scitul, acesta putea găsi uşor aderenţi în rândul “neamului” care îl ridicase pe Vitalianus. De altfel, cu bani, împăratul reuşise să cumpere o parte din mercenarii lui Vitalian şi să-şi asigure şi sprijinul unei “armate nomade” (Euagrios Scolasticul). În replică, principele “romanilor” l-a executat pe Hyphatius, după doi ani de prizonierat şi a declanşat, la începutul toamnei, cea de-a treia campanie pe apă şi pe uscat împotriva Constantinopolului, fără a mai avea însă acelaşi succes. Deşi a pătruns în Sycal (Galata) şi Anaplus, actuale suburbii ale oraşului, a fost obligat să renunţe la asediu la aflarea veştii că flota sa a fost înfrântă de cea bizantină, comandată de Marinus Sirianul şi Iustin, viitorul împărat, că o parte din comandanţii săi au trădat şi că o “armată nomadă” se îndrepta împotriva sa (Euagrios Scolasticul). Drept urmare s-a retras la Anchialos de unde a cerut ajutor fraţilor de la nord de Dunăre. O mulţime de călăreţi greci (romanici nord-dunăreni) însoţiţi de barbari, au trecut fluviul, precizează izvoarele menţionate şi, la sfârşitul lui 515 şi în tot cursul anului 516, au executat raiduri devastatoare în Macedonia şi Thessalia şi “au ajuns atunci prădând până la Termopyle şi în vechiul Epir” (Marcellinus Comes). Situaţia rămâne neclară până în 518 când, paradoxal, moartea lui Anastasios în loc să pecetluiască naşterea noului stat “român” aduce câştig de cauză Imperiului, deoarece împărat ajunge un “conaţional” a lui Vitalian, traco-romanul Iustin I (518-527) relansând vechea tradiţie a Imperiului de Răsărit ca “imperiu roman de neam tracic” (V. Besevliev) şi mulţi din “neamul” “cu căciuli şi boi mulţi” i se alătură. Vizând tronul imperial şi visând refacerea unitaţii vechiului Imperiu roman, Iustinian, nepotul lui Iustin l-a sfătuit pe acesta să lichideze secesiunea prin diplomaţie. Numit magister militum praesentalis (Victor din Tunun), Vitalian a făcut greşeala să accepte şi să se ducă la Constantinopol, cu o mică suită doar, tăindu-şi legătura cu bazele. “Ca să-l poată înşela mai bine”, Iustin l-a numit la începutul lui 520 şi consul, încredinţându-i sarcina tratativelor cu papa (Victor din Tunun, Euagrios Scolasticul). După numai şapte luni însă, când fusese părăsit de majoritatea susţinătorilor săi care se împăcaseră cu noua situaţie, Vitalian a fost atras “cu viclenie” la palat şi ucis “împreună cu însoţitorii săi Celerianus şi Paulus” de un grup de conjuraţi selectaţi de Iustinian (Marcellinus Comes).
Astfel a luat sfârşit prima încercare de afirmare politico-statală a “indigenilor” romanici şi creştini, a “neamului” pe care, pentru acest secol VI, definitoriu în procesul etnogenezei, îl putem numi al românilor vechi. Un final propriu, ulterior, mai tuturor intreprinderilor politice româneşti - lichidarea prin trădare din interior, adversarului şi incapacitatea liderilor proprii de a merge până la capăt, fără compromisuri, pe drumul ales!
Solidar cu italicii, “neamul” latin şi creştin “cu căciuli şi boi mulţi” s-a ridicat la luptă în anii 513-514, împotriva Bizanţului, îndemnat de “monahii din părţile Scythiei” care respingeau noua doctrină pe motiv că “unul din Trei (unul din Sfânta Treime, adică Iisus - n.n.) a fost crucificat” (Hormisdas). Fapt ce denotă complotul, bazat pe sprijinul extern (papal)! Bizantinii nu au reuşit să-i potolească “nici prin sfaturi, nici cu blândeţea, nici cu forţa”, nota agentul papal Dioscurus. Şi, nu întâmplător, între agitatori se distingeau “monahii din Scythia care sunt din familia conducătorul de oşti Vitalianus”, în frunte cu “Leontinus care zice că e de acelaşi neam cu Vitalianus”. Dacă putea fi sigur de sprijinul băştinaşilor şi elitei din provinciile romanice, toţi de acelaşi neam cu el (cf. Ioannes Malalas, Euagrios Scolasticul şi Marcellinus Comes), Vitalian nu putea conta, în schimb, pe loialitatea mercenarilor camandaţi de el, care erau “barbari” huni, goţi, proto-bulgari etc.; stabiliţi ca foederati la sud de Dunăre, dar ideea lui Anastasius de a le suprima subsidiile (annonae foederaticiae) a rezolvat şi această problemă, mercenarii arătându-se gata să-l urmeze.
Înconjurat de fiii şi nepoţii săi cu nume tipice trace (Cutzis, Buzes) sau romane (Benilus, Bonus), susţinut de întreaga populaţie băştinaşă dar şi de alogeni, Vitalian a declanşat răscoala generală a provinciilor romanice, i-a arestat (ex. Carinus) sau executat (ex. Celerianus, Constantin Lidianul) pe toţi ofiţerii fideli împăratului şi a zdrobit forţele imperiale comandate de nepotul acestuia, ducele Hypatius, care a fost prins şi întemniţat la Acres (Tirizis, lângă capul Caliacra). Rapid “şi-a înfiripat - potrivit lui Victor din Tunun şi Ioan din Antiohia - unităţile militare cu oameni care umpleau Scythia şi Thracia”, ridicând, prin mobilizarea generală ad hostem (la oaste) a obştilor ţărăneşti şi populaţiei urbane “50.000 de războinici şi rustici”. În fruntea acestora “a ocupat Thracia, Scythia şi Moesia până la Odessos (Varna) şi Anchiallos (Anchial), proclamându-se în aceste teritorii tiran”, după Ioannes Malalas, Ioannes Lydus şi Ioan din Antiohia.
Prin secesiune, Vitalian şi-a durat un stat al romanicilor, o primă Românie politică, mărginită” la răsărit de gurile fluviului Dunărea, la sud de Macedonia, la apus de Istria iar la nord de Dunăre” (Iordanes).
În contextul conflictului dintre paplitate şi Bizanţ, “recunoaşterea internaţională” a venit imediat, papa Hormisdas acordându-i titlul de PRINCEPS creştin şi cerând întregii populaţii nord-balcanice să asculte “de porunca prea piosului principe şi stăpân Vitalianus, conducătorul de oşti”. Drept care, ca un adevărat suveran, el “a luat toate măsurile printre <
7. Represiunea şi colaborarea antibizantină cu “barbarii”
8. Numele
9. Ramurile şi conştiinţa identităţii naţionale
Postări
