luni, 20 iulie 2009

Românii sau “Romanii de răsărit”

1. Rădăcinile
Zorii istoriei scrise i-au surprins pe înaintaşii înaintaşilor noştri în cetăţile de piatră ale Carpaţilor şi Balcanilor, în bogata vale a Dunării şi de-a lungul marilor râuri care, spre Soare-Răsare, îşi călătoresc undele spre primitorul Pont Euxin. Generaţie după generaţie, au durat, cu mult timp înaintea epocii homerice, o civilizaţie agro-pastorală, rivalizând cu lumea helladică şi miceniană, o societate sedentară, divinizând soarele care dă viaţă rodului, au dezvoltat felurite tehnici agricole şi meşteşugăreşti pe care, de la ei, acei primi agricultori şi păstori ai locului, moştenindu-le, alături de simţul pentru frumos, originalitatea portului şi a datinilor, dragostea fierbinte de moşie şi de libertate, ţăranii agricultori şi păstori români le-au trecut peste hotarele timpului, până în zilele noastre. Şi dacă acei înaintaşi au dispărut în istorie, au făcut-o contopindu-se în NOI cei de astăzi, permiţând cercetătorilor moderni să identifice în poporul român “cel mai frumos exemplu de continuitate a neamului”. Într-adevăr - aprecia André Armad - acesta este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa /.../ fie că este vorba de traci /.../, de geţi sau de daci, locuitorii au rămas aceiaşi din epoca neolitică - era pietrei şlefuite - până în zilele noastre, susţinând astfel, printr-un exemplu poate unic în istoria lumii, continuitarea unui neam”.
Servind setea de cunoaştere şi dragostea de adevăr, şpaclu arheologului modern reconstituie astăzi, pe meleagurile pline încă de poezia isprăvilor legate de numele multora dintre eroii miturilor antichităţii şi ai poemelor homerice, în spaţiul înscris între Dunărea Mijlocie, gurile Niprului şi Marea de Azov, Carpaţii Păduroşi, vechea Macedonie, Illiria şi marea Egee, strâns legat, peste Hellespont de multe regiuni istorice ale Asiei Mici (Bithynia, Misia, Frigia, Lydia, Troada), imaginea unei tulburătoare realităţi etno-culturale. Cu patru milenii în urmă, prin cimentarea într-o unitate superioară a tuturor populaţilor pe care preistoria le-a văzut zămislindu-se în spaţiul carpato-danubiano-balcanic, odată cu trecerea la epoca bronzului (c. 2200/2000 - 1200/1150 î.e.n.) care avea să impună ca specific culturilor locale (Glina, Monteoru, Wietenberg, Otomani, Gârla Mare etc.), alături de inventarul litic complex şi arme din metal, o primă mare specializare a muncii (prin despărţirea agricultorilor de păstori), se afirmă în această arie, ca purtător al unei civilizaţii unitare, marele grup etnic al primilor noştri strămoşi direcţi pe care cele 28 000 de versuri ale poemelor homerice şi istoria scrisă i-au înregistrat sub numele de traci. Tracii - seminţia “cea mai numeroasă” după aceea “a inzilor” - suna verdictul "părintelui" ştiinţei istorice - Herodot! Ei au fost aceia care, prin cele peste 100 de neamuri (triburi) atestate de poemele homerice, de literatura greacă, apoi de Herodot, ne conferă astăzi dreptul de a considera legitim îndreptăţită afirmaţia lui Nicolae Iorga că pe aceste pământuri, la nord şi la sud de Dunăre, avem cel puţin “rădăcini de patru ori milenare. Aceasta este mândria şi puterea noastră!"
Numeroase, cu o aristocraţie puternică, a cărei mândrie războinică şi vitejie transpar din versurile lui Homer, comunităţile epocii “bronzului tracic, ni se înfăţişează ca aşezări cu un bogat inventar în unelte, cuptoare de topit metale, podoabe, ceramică şi arme, îndeosebi arme (lănci, spade, buzdugane, topoare de luptă etc.) vârfuri de săgeţi şi echipament defensiv de bronz (apărători de braţ, coifuri, armuri etc.) care încep să scoată din uz praştiile, măciucile din lemn şi topoarele de piatră, cu piese bogate de harnaşament şi care de luptă. Durabilitatea şi caracterul le-o atestă însuşi efortul depus în vederea apărării bunurilor şi a vieţii, a muncii de zi cu zi şi a roadelor ei. Sunt aşezări ridicate la adăpostul apelor, mlaştinilor sau pantelor abrupte, prevăzute cu şanţuri de apărare de 6-8 m adâncime şi 20-30 m lăţime, cu valuri de pământ întărite cu blocuri de piatră şi palisade (Brad, Fitioneşti, Sărata Monteoru, Gilău etc.). Fortificaţiile atestă atât specificul luptelor purtate de înaintaşii noştri, cât şi, pe măsura înmulţirii lor datorită valurilor succesive de migraţie dinspre stepele nord-pontice, Marea Baltică sau occidentul Europei, unitatea culturală a “bronzului tracic”.
Originea comună, aceleaşi trăsături fizice, aceeaşi limbă, acelaşi port, acelaşi mod de viaţă - nu au făcut decât să accentueze, odată cu trecerea la prima epocă a fierului (Hallstatt c. 1200/1150 - 600/450 î.e.n.) omogenizarea culturală favorizând, în primele secole ale mileniului I î.e.n.topirea moştenirii tuturor culturilor bronzului într-o nouă unitate, calitativ superioară- cultura “Basarabi” (sec. VIII - VI î.e.n.).

2. Poporul “nemuritorilor”
Geţi, daci, tyrageţi, daci mari, apulli, odrisi, bessi, triballi, moesi carpi, etc.! "Obiceiuri au cam aceleaşi toţi”, preciza "părintele istoriei", Herodot, pentru că toţi vorbeau, potrivit anticilor “aceeaşi limbă”, numele lor regionale, asemeni numelor noastre regionale, (munteni, moldoveni, bănăţăni, ardeleni, dobrogeni, olteni, maramureşeni, bucovineni, megleniţi, timoceni, gramoşteni, fărşeroţi), desemnându-i ca părţi ale unuia şi aceluiaşi mare popor nord şi sud-dunărean, trac, considerat în antichitate a fi fost seminţa “cea mai numeroasă după aceea a inzilor”. O seminţie, un popor de oameni viteji care, sub o conducere unitară ar fi putut fi “de neînfrânt şi cu mult mai puternici decât toate seminţiile pământului”! Un popor care şi-a apărat necontenit vatra în faţa valurilor invadatoare scitice, celtice, bastarne şi a marilor oştiri cuceritoare ale timpului, persană şi macedoneană! Iar dacă numelui său, în istorie, i s-au suprapus treptat numele celor de “aceeiaşi limbă” (Strabon) pe care “unii îi numesc daci, pe alţii geţi” (Appian), localizându-i în întreaga Tracie “dincolo de Haemus (Balcani), de-a lungul Istrului (Dio Cassius) şi “dincolo de Istru” până spre Pont şi spre răsărit”, iar în partea opusă spre Germania şi izvoarele Istrului” (Appian), aceasta s-a întâmplat pentru că “poporul nemuritorilor”, tracii nord-dunăreni, care se socoteau “ cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci” (Herodot) fiind “superiori aproape tuturor popoarelor şi aproape egali cu grecii” (Cassius Dio, Iordanes), aveau să conducă, după anul 146 î.e.n. al definitivei căderi a Macedoniei, rezistenţa întregii seminţii în faţa expansiunii, prin fier şi foc, a puterii romane la nord de noua provincie. Ei l-au dat istoriei pe marele bărbat get Burebista (82-44 î.e.n.) “spaima romanilor” (Strabon), cel care, unificând întreg teritoriul locuit de ai săi la nord de Balcani (Haemus) s-a impus contemporanilor drept “cel dintâi şi cel mai puternic dintre toţi regii care au domnit (vreodată) peste Tracia, stăpânind tot ţinutul de dincoace şi de dincolo de fluviu” (Decretul dionysipolitan în cinstea lui Acornion). Şi tot în mijlocul lor s-a născut cel care, ridicând cu 19 secole în urmă, steagul libertăţii “a pus în cumpănă însăşi stăpânirea romană” (Tacitus) pe pământurile cotropite ale patriei sale, de la sud de Dunăre, dacul Decebal (c. 86-106 e.n.), duşmanul “de temut” al Romei, regele care a transformat restul Traciei libere, Dacia nord-dunăreană, într-un puternic şi ultim bastion al rezistenţei, susţinând timp de douăzeci de ani “cel mai mare război de atunci pentru romani” (Cassius Dio).
Cu mari pierderi, legiunile Romei au reuşit să înfrângă rezistenţa dacilor, apărătorii sacrei Sarmizegetusa - capitala spiritualităţii întregii lumi trace, eroismul adversarilor lor tranşând definitiv, pentru oamenii politici şi istoricii Imperiului problema numelui sub care aveau să-i prezinte posterităţii pe aceia care, între culmile Haemusului şi cetatea de piatră a Carpaţilor, îşi apăraseră palmă cu palmă vatra strămoşească, cu iscusinţă, vitejie şi fără teamă de moarte vreme de două veacuri şi jumătate.
“Sub stăpânirea romanilor” - nota primul mare istoric al acestui pământ, Dimitrie Cantemir - s-a statornicit numirea de daci”! Era o dreaptă cinste din partea cuceritorilor care, adoptând ei înşişi numele locurilor şi apelor, ale unor ocupaţii şi produse adoptând obiceiurile şi legendele, portul ţăranilor soldaţi de pe Columnă, aveau să sfârşească prin a fi, la rândul lor, definitiv cuceriţi de cei învinşi, aducându-şi, prin sânge şi prin spiritualitate, propria contribuţie la dezvoltarea în forme noi a civilizaţiei pământului. Pentru că, atât la nord cât şi la sud de Istru, sub administraţia imperiului, dincolo de zidurile castrelor şi oraşelor “romane”, viguros renăscută din înfrângere, a continuat să se întindă, atostăpânitoare, lumea traco-dacă, o lume a satului, a obştilor de agricultori, meşteri specializaţi şi păstori, în care coloniştii, veniţi în urma legiunilor din întreg bazinul Mediteranei, s-au putut încadra treptat şi nu fără rezistenţă. Solidaritatea s-a închegat îndeosebi în rândul celor mulţi, care constituiau masa producătorilor direcţi şi care s-au ridicat nu o dată împreună, nu numai împotriva “barbarilor” dar şi a duşmanului intern comun - fiscul imperial. Elocvente rămân, pentru atitudinea agricultorilor, meşteşugarilor, sclavilor veniţi sau aduşi în Moesii şi Daciile romane şi integraţi în lumea statului traco-dac, relatările autorilor latini reflectând o realitate proprie atât momentului retragerii administraţiei imperiale din 275, cât şi secolelor imediat următoare.
“Într-un glas se roagă ţăranii romani - nota cu uimire Salvianus- să-i lase a trăi cu barbarii”. Încercând o explicaţie, Paulus Orosius şi Priscus din Panion descopereau că “se află romani care voiesc să trăiască mai bine săraci dar liberi între barbari decât să susţină între romani greutatea dărilor”, pentru că “cei ce rămân” erau siguri că îşi pot duce “traiul în linişte, fiecare bucurându-se de tot ce are, nesupărat şi neasuprit”.
La data aceea însă, calitatea de “roman” începuse să dobândească, pe întinsele teritorii ale fostei stăpâniri burebistane, o nouă semnificaţie, pe măsura replierii treptate a frontierelor imperiului spre sud.

3. “Romanus sum!”
În anul 212, o măsură nivelatoare făcuse să dispară, sub aspect juridic şi politic, discrepanţele dintre locuitorii - urmaşi ai autohtonilor şi coloniştilor - Dacilor nord-dunărene şi Moesiilor. Constituţia antoniniană acordase statutul de cetăţean tuturor născuţilor liberi din cuprinsul Imperiului Roman. Traco-dacii autohtoni deveneau şi ei “romani” în sens juridic - cetăţeni ai Republicii Romane, legitimi purtători ai civilizaţiei care, comună popoarelor romanizate din bazinul Mediteranei, constituia modelul pe care se străduiau să-l imite populaţiile “barbare” rămase în Europa, dincolo de limes-urile romane. A fi recunoscut “roman” (în sens juridic, politic şi cultural, nu etnic, întrucât “romani” erau galii şi iberii şi sirienii şi nord-africanii romanizaţi, alături de italici), însemna a fi recunoscut drept om superior, civilizat şi liber, cetăţean cu dreptul de a decide în problemele Statului, de a poseda bunuri legitimate între fruntariile sale şi de a purta arma, pentru apărarea patriei comune. Iată de ce, în faţa hoardelor invadatoare, traco-dacii romanizaţi, cu acelaşi drept ca şi ceilalţi cetăţeni ai Imperiului, veniţi atât la sud de Dunăre, cât şi în teritoriile lor nord-dunărene “din toată lumea romană” (Eutropius), aveau să-şi susţină cu mândrie calitatea juridică de ROMANUS.

4. Geneza
Asemeni tuturor popoarelor moderne europene, în care s-au topit popoarele şi populaţiile vechi ale continentului şi poporul român este aşadar, rezultatul unui proces de etnogeneză, implicând ofensiva economică, militară, interferenţele culturale, convieţuirea şi sinteza. Iar componentele definitorii ale acestei sinteze le-au constituit în cazul său, autohtonii traci, convenţional numiţi de istorici “geto-daci” sau “traco-geto-daci” şi purtătorii civilizaţiei romane veniţi nu numai din Italia, ci şi “ex toto orbe Romano” (Eutropius), generic numiţi, cu un termen de natură juridică, “romani” (Constituţia Antoniniană).
Teritorial, procesul a implicat spaţiul tracic european, limitat de Carpaţii Păduroşi (N), Dunărea Mijlocie şi Adriatica (V), Nipru, litoralul vest şi nord-vest pontic (E) şi ceea ce istoricii şi filologii numesc “linia Jirecek-Philippide-Skok” (S), adică Albania, nordul Greciei actuale (Macedonia) şi Rumelia, într-un cuvânt spaţiu “Romaniei Orientale”. În timp, pot fi luate în calcul ca limite, secolele II î.e.n., cu anii 148-146 î.e.n. ai cuceririi şi transformării anticei Macedonii (teritoriu de interferenţă traco-greacă) în provincie de către legiunile romane, pentru care principalul obiectiv devine, din acest moment, Dunărea Inferioară şi Maritimă şi secolul VI e.n. când se consideră că bazele limbii române vechi (protoromâna) fuseseră puse, anul 587 înregistrând expresia “Torna, torna, fratre”, în limba “băştinaşă”, la nord de Balcani (Teophylact Simocatta şi Teophanes Confessor). Cristalizarea odată realizată, fixarea noului element, cu alte cuvinte definitivarea procesului etnogenetic, s-a produs în veacurile VII-VIII, în contextual impactului cu mareea slavă, când marile culturi proto-române (Bratei, Costisa-Botoşana, Ipoteşti-Cândeşi-Ciurelu) au evoluat contopindu-se în cultura românească unitară Dridu.
Precedată de expansiunea economică şi culturală, întâmpinând momente de reviriment autohton (sub Burebista în anii 55 î.e.n. - 44 î.e.n. sau Duras - Decebal în perioada 85-89 e.n.) ori rezistenţe de epopee (101-102, 105-106), cucerirea militară romană a spaţiului tracic s-a produs treptat, de la sud spre nord, atingând pe rând aliniamentele Dunării Inferioare şi Maritime, Carpaţilor Meridionali şi de Curbură, apoi Mureşului şi Şomeşurilor, luând sfârşit odată cu încetarea rezistenţei ultimului bastion tracic, Dacia lui Decebal, în primăvara anului 106. Ea a fost însoţită de declanşarea şi extinderea treptată, dinspre sud spre nord a proceselor de romanizare şi etnogeneză.
La sfârşitul acestei etape (146 î.e.n. - 106 e.n.) întregul spaţiu tracic de la sud de Someşuri până în nordul Greciei, de la Adriatica şi Dunărea Mijlocie până în Crimeea se afla sub control roman, spre nord continuând expansiunea economica si culturala. Simbolic, Marcus Ulpius Nerva Traianus (98-117) a întemeiat, marcând cucerirea, Ulpiana (Lipljan) în sud şi Ulpia Traiana la nord de Dunăre. Generalizându-se tot treptat, convieţuirea şi rezistenţa comună anti barbară - condiţii esenţiale ale sincretismului cultural şi sintezei etnice în România Orientală, au definit etapa 106-587, încheiată prin declanşarea ofensivei generalizate împotriva Imperiului Roman de răsărit (Bizantin) a avarilor, anţilor sarmatici şi slavilor (“sclavini”). Aceasta a fost etapa în care traco-romanii s-au afirmat ca cei mai buni soldaţi ai Imperiului, dând şi o serie de pretendenţi şi împăraţi, de la Maximin Tracul (235-238) şi Regilianus (259) pretinsul strănepot al lui Decebal, la Iustin II (565-578) şi Tiberius (578-582). Etapă în care geto-dacul romanizat Aurelianus (270-275) a decis retragerea legiunilor şi administraţiei imperiale, în Valea Dunării, din considerente strategice, masură fară consecinţe majore pentru procesul etnogenetic românesc, deoarece s-a produs în interiorul spaţiului de etnogeneză, pentru care Dunărea nu a constituit niciodată “un hotar ci însaşi viaţa poporului” (Simion Mehedinţi)! O bună parte a spaţiului etnogenetic românesc, între Adriatica şi Marea Neagră, din Macedonia până în sudul şi vestul Banatului, sudul Olteniei, Muntenia până la “brazda lui Novac” Dobrogea, S.E. Moldovei cu Basarabia istorică (litoralul Dunării Maritime) şi litoralul nord-pontic până în Crimeea, a rămas în graniţele Imperiului, restul fiind sub control roman şi supus influenţelor economice şi culturale romano-bizantine până la începutul veacului VII.
În această etapă însă, pe măsura grecizării treptate a Imperiului de Răsărit, termenul juridic şi politic de “romanus” începe să capete în întreaga Romanie Orientală, chiar şi în teritoriile închise de frontiere imperiale, conotaţii etnice, “indigenii” (Ammianus Marcellinus) sau “romanii de răsărit” (Priscus din Panion) adică traco-romanii conturându-se ca “neam” aparte. Pentru observatorii imperiali ai secolelor IV-VI, ei constituiau “neamul” acela “cu căciuli şi boi mulţi” care “lucrează pământul” (Paulinus din Nola). Un neam creştinat, potrivit tradiţiei, de apostolii Andrei (la nord de Dunăre) şi Pavel (la sud), ultimul fiind considerat întemeietorul primei colonii creştine europene la Philippi (azi Kremides în Macedonia greacă). Un neam care, la rândul său a făcut apostolat printre barbari, centrele sale culturale de iradiere creştină fiind la Tomis (Constanţa), Remesiana (Bela Palanca) şi Poetovio (Ptuj).
“Neamu acesta - scria Sozomenos - are multe oraşe, sate şi cetăţi. Capitala este Tomis, oraş mare şi bogat pe ţărmul mării, pe malul stâng pentru cine porneşte cu corabia în Portul numit Euxin şi până astăzi stăpâneşte acolo vechiul obicei ca bisericile întregului neam să aibă un singur episcop”. “Traci” ca ascendenţă, după unii “geţi” sau “daci” ceea ce înseamnă acelaşi lucru, susţineau Enea din Gaza şi Ştefan din Bizanţ, după secole de romanizare, de sincretism cultural, în mod justificat “barbarii din jurul Istrului îi numeau romani”; ei înşişi se numeau “romani” (cf. Euagrios Scolasticul, Auxentiu din Durostor). Este motivul pentru care hunii îl numeau pe episcopul lor “Dumnezeul romanilor” (Sozomenos). Acesta avea la dispoziţie “miliţii”, putea ridica la luptă “ignari-agricolae, care, din descrierea lui Mamertinus ar putea fi “oastea cea mare”, braţul armat al strălucirii de odinioară, cu uşurinţă aducându-şi în bătălii “aminte de numele de romani” (Zosimos, Auxentiu din Durostor). Iar dacă în faţa hunilor trupele imperiale s-au retras din Pannonia, Pamfilia, Dalmaţia, Macedonia “valahii care sunt colonii lor şi păstorii lor rămaseră în bună voie pe locurile de baştină” (Simon de Keza, Chronicon Pictum Vindobonense). Se cunosc şi excepţii însă: potrivit legendei redată de Godefridus din Viterbium, “ducele Vlachernos” (Romanilor) din nordul Mării Negre “fiul de vlahi” se refugiază cu o mulţime de “vlahi” (romani) la Constantinopol, unde împărateasa Pulcheria (450-457) construieşte pentru ei biserica ce va da numele cartierului în care se stabilesc - “Blachernae” (“al vlahilor”). Nu toţi au părăsit însă ţinutul dintre Nistru (Danastris) şi Nipru (Danapris) deoarece “romanii întemeiaseră aici oraşe, tabere militare şi câteva staţiuni de veterani sau de colonişti trimişi de împăraţi” iar urmaşii băştinaşilor şi ai coloniilor, nota Euagrios Scolasticul au suferit în anii 565-578, alături de rămăşiţele hunilor, asaltul avar. Cinci secole mai târziu, aceşti “romani” încă se aflau pe pământ strămoşesc, în relaţie cu Bizanţul, cum sugerează Ioannes Mauropus (23 aprilie 1049). Între Nipru, Marea Neagră şi Moravi (“Mirvât”), vecini cu varego-ruşii (Urus), maghiarii dintre Don şi Nipru şi “bascurzi”, notau geografia universală Hudud-Al-Alâm (Frontierele Lumii) a unui anonim din Gozgân (Afganistan, 982) şi persanul Gardîzî în Zayn-al-achbar (Podoaba istoriilor”, 1050), referindu-se la “venirea maghiarilor în “Athelkuz” (Nipru-Nistru) la sfârşitul veacului IX, se afla un trib creştin”, foarte “numeros” dar “slab” şi sărac având ca arme doar “arcuri şi săgeţi”. Numele acestor oameni “V.n.n.d.r”, “N-n-d-r”, N-z-dh-z” ori “N-n-d(dh)-r (z)” (abruzii sau abodriţii din Nord= “Nortabrezi”) ar lăsa loc la interpretări dacă nu ar fi precizarea că acest “popor deosebit”, de “creştini săraci”, al căror neam “este mai mare decât al Rum” (romanilor=bizantinilor) şi el însuşi “ieşit az Rum” (din Imperiul Roman). Din fericire cea mai veche cronică turcică, Oguzname (Analele Hanului Oguz, sec XI) lămureşte lucrurile: “Când Quipcaq I (personificarea pecenego-cumanilor) a crescut mare şi a devenit voinic, ţările Urus (varego-ruşilor), Ulak (românilor), Magar (maghiarilor - n.n.) şi Bascurd (bascurzilor) au devenit duşmane şi n-au vrut să se supună (este vorba de sfârşitul veacului IX- n.n.) atunci (Oguz han) i-a oferit lui Quipcaq mult popor şi numeroşi nogeri (ostaşi) şi a poruncit să meargă în părţile Ten (Don) şi Itil (Volga) dar şi Nipru sau Dunăre şi să-i aducă sub ascultare”.
Poporul care a rezistat aşadar sub toate stăpânirile în nordul Mării Negre, din veacul IV, de la năvala hunilor până în veacul XI al ofensivei cumane era poporul Ulaq adică român. De altfel, revenind la epoca hunilor şi a lui “Vlachernos” “fiul de vlah”, însuşi Attila a cerut în repetate rânduri Bizanţului, sub ameninţarea cu armele, să-i restituie fugarii din teritoriile controlate de el, adică pe “romanii care erau puşi să cultive pământul cucerit de el”, consemnează gestele ungureşti.
Pe lângă împăraţi, aceşti “romani” nord şi sud-dunăreni au dat lumii creştine şi mari oameni de cultură şi ecleziaşti ca Ioan Cassian (365-415) şi Dionisie cel Mic (c. 470-540) dar şi un lung şir de martiri, de la Dasius, prototipul Sfântului Gheorghe, la Ieremia Valahul ori Sava “Gotul” de la nord de Dunăre, unde Wulfila predicase fără întrerupere în limba greacă, latină şi gotică (Auxentiu din Durostor), trezind astfel, pe lângă prigoana împăraţilor păgâni gen Diocletian, împotriva acestor “creştini de-ai noştri şi a episcopului lor Silvanus”, după Epiphanios (310-403) şi prigoana lui Athanaric, regele goţilor. O prigoană “aprigă şi îngrozitoare, pricinuită de ura împotriva romanilor”.
Politic, în pofida revenirilor teritoriale ale Imperiului la nord de Dunăre, sub Constantin cel Mare (306-337) şi Iustinian (527-565), primul - salvator, cel de-al doilea - restaurator al unităţii statale, acest nou conturat”neam” a încercat de timpuriu să se afirme independent, prin regatul “indigen” din Banatul celei de-a doua jumătăţi a veacului IV, condus de “regele” Zizais (nume păgân, dacic) şi viceregele “Rumon” (romanul) şi, îndeosebi, prin secesiunea "băştinaşului" Vitalian “Tracul”, din anii 513-520).

5. Prima tentativă de afirmare statală a “romanilor” liberi, nord-dunăreni
Din mimetism, invocând lipsa izvoarelor, istoriografia românească s-a grăbit să includă evoluţia postaureliană a societăţii autohtone nord-dunărene, generic numită, cel puţin pentru secolele III-V daco-romană, într-un “mileniu întunecat”. “Întunecat” nu atât datorită distrugerilor provocate de invazii şi de luptele locale în vidul de putere creat de retragerea armatei şi administraţiei imperiale, de prăbuşirea Imperiului de Apus (476) sau pierderea frontierei dunărene de către cel de Răsărit (după 602) cât, mai ales, datorită lipsei de informaţii. Şi totuşi informaţiile, atât arheologice, cât şi scrise, există, fiind în măsură să ofere date inclusiv despre începuturile alcătuirii statelor daco-romane şi româneşti. O astfel de sursă o constituie Ammianus Marcellinus care descrie rezistenţa, în Banat, la jumătatea secolului IV a unui organism statal al “indigenilor” pe care îi numeşte, cu un termen corupt, dedus poate din acela de vechi apărători ai limes-ului roman (limitanei) - “limiganthes”. Aceşti “indigeni” s-au ridicat sub conducerea unor căpetenii cu nume încă necreştine, semnificative, Zizais (nume dac) şi Rumon (“Romanul”) atât împotriva sarmaţilor “Argaraganthes” sau “Ardaganthes”, stăpânii lor vremelnici, cât şi a armatelor imperiale care vor încerca (357-359) să le readucă teritoriile proaspăt eliberate în hotarele Imperiului.
Vidul de putere instalat după anul 275 permisese crearea, în amintita regiune, prin venirea alanilor care au revitalizat elementul iazyg, stabilit între Tisa şi Dunărea Mijlocie încă din secolul I e.n., a unui centru de putere sarmat.
Puţini numeroşi, sarmaţii, numiţi de Ammianus Marcellinus şi Anonymus Valesii-”Argaraganthes” sau “Ardaghantes” îi dominau pe “indigeni” prin puterea şi calitatea armelor lor. În anul 332 însă, din necesitatea de a-i respinge pe goţi, care au apărut în calitate de competitori la stăpânirea spaţiului nord-dunărean, sarmaţii i-au chemat pe “indigeni” sub arme. Odată înarmaţi, aceştia s-au dovedit luptători de excepţie, arta lor militară, dezvoltată pe baza moştenirii traco-dace şi romane ca şi a împrumuturilor din lumea “barbară”, dezvăluind cunoaşterea câtorva principii ilustrative pentru strategia clasică a războiului popular de apărare - economia forţele, asigurarea libertăţii de acţiune, concentrarea forţelor principale, surprinderea - şi a manevrei pe direcţii (linii) interioare. Refuzând să se angajeze în câmp deschis ei au atras pe goţi, prin hărţuire, pe direcţii impuse de înaintare, “în văile retrase ale munţilor” unde, dispersate, forţele de urmărire ale acestora, au căzut în ambuscade şi au fost pe rând, nimicite.
După alungarea goţilor, “indigenii” s-au întors împotriva vechiului ocupant, devenind aliat de circumstanţă. Printr-o răscoală generalizată, declanşată prin surprindere, sarmaţii au fost şi ei învinşi catastrofal şi alungaţi în anul 334. Pe teritoriul eliberat a apărut o formaţiune statală independentă, un “regat”, în vechea tradiţie barbară reactualizată de germanici, avându-i în frunte pe “indigenii” Zizais ales rege şi Rumon-vicerege. Evenimentul a constituit pentru Imperiul Roman o invitaţie la readucerea în cadrul fruntariilor sale a acestor daco-romani lăsaţi de izbelişte cu o jumătate de secol în urmă şi care se eliberaseră singuri.
Zizais şi Rumon au respins însă toate iniţiativele diplomatice cât şi expediţiile romane de intimidare, astfel încât Constantin II (337-361) s-a văzut nevoit să declanşeze o puternică ofensivă în primăvara lui 359, trupele sale forţând “Istrul învolburat de topirea zăpezilor” pe “un pod de vase”. Probând, cel puţin în domeniul gândirii şi politicii militare autohtone, continuitatea de netăgăduit, desfăşurarea acestei campanii ne reaminteşte până la detaliu, campaniile ofensive ale lui Tettius Iulianus (88) şi Traian (101), declanşate tot în Banat, împotriva lui Decebal.
Ca şi Decebal, Zizais, secondat de Rumon (un fel de Vezina al său) a cerut, pentru a câştiga timp în aşteptarea ajutorului militar solicitat cvazilor, pace. După sosirea acestora, ieşind din văile munţilor, ei a încercat, din nou, prefăcându-se că cere pace, să dea un atac prin surprindere din trei părţi asupra forţelor principale imperiale. Au declanşat aşadar, după realizarea joncţiunii cu aliaţii în zona de aşteptare strategică, o puternică acţiune contra-ofensivă în cursul căreia au aplicat manevra pe direcţii (linii) exterioare, în scopul unei duble învăluiri a forţelor imperiale, concomitent cu lovitura frontală. Respinşi cu mari pierderi, “indigenii” s-au retras în contact nemijlocit cu inamicul, hărţuindu-l permanent, până când au dispărut “în ascunzişurile lor din munţi”.
Chiar dacă, prin exagerări, determinate de ranchiună, despre “cruzimea” lor, Ammianus încearcă să justifice acţiunea imperială, sugerând că “indigenii” puteau fi asemuiţi cu “barbarii”, recunoscându-le vitejia şi solidele cunoştinţe militare el trădează faptul că era vorba de o populaţie cu un grad de civilizaţie şi pregătire comparabile cu cele ale armatei Imperiului. Ammianus (confirmat de Anonymus Valesii) descrie astfel rigoarea şi disciplina care domneau în oastea lui Zizais care, în ziua tratativelor şi-a aşezat “rândurile de soldaţi în formaţia pe care o foloseau pentru luptă”, aceştia fiind dotaţi şi cu “scuturi” şi cu “arme de atac” Şi tocmai ca o recunoaştere a valorii lor militare, pacea i-a adus lui Zizais, pe lângă calitatea de foedus şi confirmarea celei de rege.
Care a fost soarta “regatului” daco-romanilor Zizais şi “Rumon”? A reuşit să transforme Imperiul “alianţa” în stăpânire? A sucombat sub loviturile hunilor sau le-a devenit vasal, cum pare să indice că s-a întâmplat cu formaţiunile băştinaşe ştirea despre prezenţa unui duce “Ramuc” (Românul”, a se observa insistenţa cu care apar variantele numelui medieval “Roman” - “Vlachernos”, “Rumon”, “Ramunc”, mai târziu “Olaha” ducele ce merge la tătari, la 1247, apoi legendarii eroi epici “Roman şi Vlahata”) la curtea lui Attila (Cântecul Nibelungilor) sau declaraţia făcută solilor lui Arpad de ducele bihorean “Menumorut” că înaintaşii săi nu au fost învinşi de nimeni, decât de Attila (Anonymus)? Se poate vorbi, în baza aceleaşi declaraţii, de o continuitate politică a formaţiunilor româneşti în veacurile IV - X, în care caz “regatul lui Zizais” şi Rumon ar fi putut fi punctul de plecare al “ducatului” lui Glad şi Ahtum? Cercetări ulterioare vor face, poate, lumină!
Cert este faptul că, în perioada în care sarmaţii şi indigenii din Banat sufereau atacurile goţilor şi epopeea lui Zizais începea să se deruleze, în teritoriul românesc pandant Banatului, Dobrogea, localnicii se răsculau împotriva lui Constantin cel Mare (306-337), probabil în anul 325, potrivit lui Constantin Porphyrogenetul, împăratul fiind nevoit să apeleze, pentru a-i cuprinde într-un “cleşte strategic”, la forţele chersoniţilor care, conduşi de Diogenes, i-au atacat din nord. Iar la numai un secol şi jumătate de la încheierea tratatului dintre Zizais şi imperiu, indigenii din Valea Dunării Inferioare şi Maritime, pe care bizantinii îi desemnau acum exclusiv prin termenul de “romani”, “neamul” acela “cu căciuli şi boi mulţi” au încercat să rupă provinciile latinofone din nordul Peninsulei Balcanice şi să-şi creeze un stat propriu, în vechea tradiţie romană, o primă tentativă deci, de realizare a ceea ce aveau să reuşească, în anii 1185-1207, fraţii Petru, Asan şi Ioniţă Caloian.

6. Secesiunea lui Vitalian (513-520)
Fiu a lui Patriciolus din Zaldapa (Suyudzuh, lângă Balcic), “indigen” care a urcat “cursus honorum” până la rangul de comes foederatorum, Vitalian s-a născut pe la anul 470, a îmbrăţişat, ca orice traco-roman care voia să răzbată în Imperiu, cariera militară, distingându-se, alături de tatăl său, în campania contra perşilor din anul 503. Ajuns comes foederatorum el însuşi, apoi magister militum per Thracias şi dux Moesiae, a devenit, pe plan politic, liderul întregului “neam” din Moesia şi Scythia Minor (Dobrogea), adică al “romanilor” de pe ambele maluri ale Dunării Inferioare şi Maritime şi speranţă a militarilor, înaltului cler şi teologilor “indigeni”. Nemulţumirile acestora erau generate atât de fiscalitatea excesivă, de condiţia lor de pavăză a Imperiului în faţa “barbarilor” cât şi de ruptura care începea să se producă între romanici (“romani”) şi “romei” adică între purtătorii civilizaţiei latine şi greceşti care divizau societatea Imperiului de Răsărit sau romano-bizantin. Ruptura s-a transformat în prăpastie, în momentul în care împăratul Anastasius (491-518), adept al ereziei răsăritene monofizite, care reducea Sfânta Treime la o singură entitate, în încercarea de a impune monofizitismul, i-a demis pe patriarhii de Constantinopol (Macedonius) şi Antiohia (Flavianus). Din considerente nu atât de dogmă, cât “naţionale”, urmărind eliberarea de sub tutela Bizanţului, papalitatea a provocat ridicarea generală a întregii latinităţi împotriva Imperiului, sub pretextul apărării... ortodoxiei. După anul 513, agenţii papilor Simachus (498-514) şi, îndeosebi Hormisdas (514-523), au cutreierat teritoriile “romanilor” de la Dunăre, îndemnând la rezistenţă.
Solidar cu italicii, “neamul” latin şi creştin “cu căciuli şi boi mulţi” s-a ridicat la luptă în anii 513-514, împotriva Bizanţului, îndemnat de “monahii din părţile Scythiei” care respingeau noua doctrină pe motiv că “unul din Trei (unul din Sfânta Treime, adică Iisus - n.n.) a fost crucificat” (Hormisdas). Fapt ce denotă complotul, bazat pe sprijinul extern (papal)! Bizantinii nu au reuşit să-i potolească “nici prin sfaturi, nici cu blândeţea, nici cu forţa”, nota agentul papal Dioscurus. Şi, nu întâmplător, între agitatori se distingeau “monahii din Scythia care sunt din familia conducătorul de oşti Vitalianus”, în frunte cu “Leontinus care zice că e de acelaşi neam cu Vitalianus”. Dacă putea fi sigur de sprijinul băştinaşilor şi elitei din provinciile romanice, toţi de acelaşi neam cu el (cf. Ioannes Malalas, Euagrios Scolasticul şi Marcellinus Comes), Vitalian nu putea conta, în schimb, pe loialitatea mercenarilor camandaţi de el, care erau “barbari” huni, goţi, proto-bulgari etc.; stabiliţi ca foederati la sud de Dunăre, dar ideea lui Anastasius de a le suprima subsidiile (annonae foederaticiae) a rezolvat şi această problemă, mercenarii arătându-se gata să-l urmeze.
Înconjurat de fiii şi nepoţii săi cu nume tipice trace (Cutzis, Buzes) sau romane (Benilus, Bonus), susţinut de întreaga populaţie băştinaşă dar şi de alogeni, Vitalian a declanşat răscoala generală a provinciilor romanice, i-a arestat (ex. Carinus) sau executat (ex. Celerianus, Constantin Lidianul) pe toţi ofiţerii fideli împăratului şi a zdrobit forţele imperiale comandate de nepotul acestuia, ducele Hypatius, care a fost prins şi întemniţat la Acres (Tirizis, lângă capul Caliacra). Rapid “şi-a înfiripat - potrivit lui Victor din Tunun şi Ioan din Antiohia - unităţile militare cu oameni care umpleau Scythia şi Thracia”, ridicând, prin mobilizarea generală ad hostem (la oaste) a obştilor ţărăneşti şi populaţiei urbane “50.000 de războinici şi rustici”. În fruntea acestora “a ocupat Thracia, Scythia şi Moesia până la Odessos (Varna) şi Anchiallos (Anchial), proclamându-se în aceste teritorii tiran”, după Ioannes Malalas, Ioannes Lydus şi Ioan din Antiohia.
Prin secesiune, Vitalian şi-a durat un stat al romanicilor, o primă Românie politică, mărginită” la răsărit de gurile fluviului Dunărea, la sud de Macedonia, la apus de Istria iar la nord de Dunăre” (Iordanes).
În contextul conflictului dintre paplitate şi Bizanţ, “recunoaşterea internaţională” a venit imediat, papa Hormisdas acordându-i titlul de PRINCEPS creştin şi cerând întregii populaţii nord-balcanice să asculte “de porunca prea piosului principe şi stăpân Vitalianus, conducătorul de oşti”. Drept care, ca un adevărat suveran, el “a luat toate măsurile printre <> (dobrogeni - n.n.) şi moesi (nord-balcanici-n.n), în cetăţi şi oraşe” astfel încât “toţi îi ştiau de frică şi i se închinau ca unui împărat”.
Noua stare de fapt trebuia recunoscută de împărat, drept care Vitalian a pornit în fruntea oastei sale asupra Constantinopolului, ajungând neînvins până la Septimus, la 7 km de oraş şi de acolo prin luptă dar fără pierderi la aşa numita Poartă de Aur (poarta de sud, ridicată de Theodosius cel Mare). În această situaţie, pentru a câştiga timp, împăratul l-a trimis la negocieri pe exconsulul Patricius, fostul comandant şi protector al lui Vitalian din 503, şi astfel, după 8 zile de tratative, “momit şi înşelat de prefăcătoriile şi jurămintele false ale lui Anastasius” care i-a promis satisfacerea tuturor revendicărilor el a renunţat să mai atace Constantinopolul. Pe drumul de întoarcere a fost însă permanent urmărit de un corp de elită comandat de Cirillus, căruia împăratul îi încredinţase, o dată cu conducerea provinciilor rebele, misiunea de a-l şi ucide prin surprindere. Atacul a avut loc lângă Odessos dar eşuând, Cirillus a fost nevoit să se retragă în cetate. Printr-o stratagemă, după Marcellinus Comes, sau ajutat de localnicii care i-au deschis porţile, după Ioannes Malalas, Vitalian a pătruns în cursul nopţii în cetate, masacrându-i pe bizantini. Cirillus însuşi a fost ucis de “hunul” Tyrrach mercenar (probabil turco-român nord-dunărean, cum ar indica şi numele care duce cu gândul la tyrageţi şi Tyrras-Nistru) cu un “cuţit getic” (cultro-getico=sica).
Trădarea împăratului l-a făcut pe Vitalian să declanşeze o a doua campanie împotriva Constantinopolului, de data aceasta pe mare şi pe uscat. În timp ce flota sa pătrundea în Bosfor, el a ajuns în fruntea armatei de uscat până la “domeniul Systhene” (Sosthenion, azi Stene, în Rumelia, Turcia), unde a primit cererea de pace a lui Anasthasius. Acesta i-a oferit 900 livre de aur pentru eliberarea lui Hypatius, i-a promis convocarea unui sinod la care să fie invitat şi papa, pentru rezolvarea litigiilor care ţineau de dogmă şi i-a recunoscut autoritatea în provinciile secesioniste, nu în calitate însă de princeps ci de magister militum per Thracias.
Anul 514 s-a derulat sub semnul statu-qou-ului, atât datorită atacului hunilor sadiri din Caucaz în Armenia, care blocau armatele Imperiului cât şi, pe de-o parte, necesităţii unui răgaz pentru Anasthasius, în scopul pregătirii unui plan viabil de lichidare a secesiunii şi, pe de alta, pentru Vitalian, în scopul consolidării suveranităţii sale în provinciile secesioniste.
În vara anului 515, preparativele luând sfârşit, împăratul a denunţat pacea şi l-a numit pe Rufinus magister militum per Thracias. Pentru familia sa, “indigenă” ca şi aceea a socrului său Ioan Scitul, acesta putea găsi uşor aderenţi în rândul “neamului” care îl ridicase pe Vitalianus. De altfel, cu bani, împăratul reuşise să cumpere o parte din mercenarii lui Vitalian şi să-şi asigure şi sprijinul unei “armate nomade” (Euagrios Scolasticul). În replică, principele “romanilor” l-a executat pe Hyphatius, după doi ani de prizonierat şi a declanşat, la începutul toamnei, cea de-a treia campanie pe apă şi pe uscat împotriva Constantinopolului, fără a mai avea însă acelaşi succes. Deşi a pătruns în Sycal (Galata) şi Anaplus, actuale suburbii ale oraşului, a fost obligat să renunţe la asediu la aflarea veştii că flota sa a fost înfrântă de cea bizantină, comandată de Marinus Sirianul şi Iustin, viitorul împărat, că o parte din comandanţii săi au trădat şi că o “armată nomadă” se îndrepta împotriva sa (Euagrios Scolasticul). Drept urmare s-a retras la Anchialos de unde a cerut ajutor fraţilor de la nord de Dunăre. O mulţime de călăreţi greci (romanici nord-dunăreni) însoţiţi de barbari, au trecut fluviul, precizează izvoarele menţionate şi, la sfârşitul lui 515 şi în tot cursul anului 516, au executat raiduri devastatoare în Macedonia şi Thessalia şi “au ajuns atunci prădând până la Termopyle şi în vechiul Epir” (Marcellinus Comes). Situaţia rămâne neclară până în 518 când, paradoxal, moartea lui Anastasios în loc să pecetluiască naşterea noului stat “român” aduce câştig de cauză Imperiului, deoarece împărat ajunge un “conaţional” a lui Vitalian, traco-romanul Iustin I (518-527) relansând vechea tradiţie a Imperiului de Răsărit ca “imperiu roman de neam tracic” (V. Besevliev) şi mulţi din “neamul” “cu căciuli şi boi mulţi” i se alătură. Vizând tronul imperial şi visând refacerea unitaţii vechiului Imperiu roman, Iustinian, nepotul lui Iustin l-a sfătuit pe acesta să lichideze secesiunea prin diplomaţie. Numit magister militum praesentalis (Victor din Tunun), Vitalian a făcut greşeala să accepte şi să se ducă la Constantinopol, cu o mică suită doar, tăindu-şi legătura cu bazele. “Ca să-l poată înşela mai bine”, Iustin l-a numit la începutul lui 520 şi consul, încredinţându-i sarcina tratativelor cu papa (Victor din Tunun, Euagrios Scolasticul). După numai şapte luni însă, când fusese părăsit de majoritatea susţinătorilor săi care se împăcaseră cu noua situaţie, Vitalian a fost atras “cu viclenie” la palat şi ucis “împreună cu însoţitorii săi Celerianus şi Paulus” de un grup de conjuraţi selectaţi de Iustinian (Marcellinus Comes).
Astfel a luat sfârşit prima încercare de afirmare politico-statală a “indigenilor” romanici şi creştini, a “neamului” pe care, pentru acest secol VI, definitoriu în procesul etnogenezei, îl putem numi al românilor vechi. Un final propriu, ulterior, mai tuturor intreprinderilor politice româneşti - lichidarea prin trădare din interior, adversarului şi incapacitatea liderilor proprii de a merge până la capăt, fără compromisuri, pe drumul ales!

7. Represiunea şi colaborarea antibizantină cu “barbarii”
Restabilind unitatea Imperiului, Justinian, ultimul mare împărat latinofon, în vechea tradiţie romană, a luat măsuri de refacere a cetăţilor şi oraşelor distruse, a unităţii spirituale a celor din stirpea sa, prin înfiinţarea, pentru toţi “romanii” a diocezei Justinianei Prima (535) cât şi măsuri coercitive. Este posibil ca tocmai Justinian să fi întreprins prima strămutare de populaţie latinofonă, protoromânească, de la Dunăre, ca represalii, la sud de linia Jireèek-Philippide-Skok, de unde amintirile armânilor sudici că strămoşii lor trăiau în preajma fluviului şi indicaţiile cvasiidentice ale lui Kekaumenos, Constantin Porphyrogenetul şi Ioan Cantacuzino: “Ei locuiau mai întâi pe râul Dunăre şi Saos, râu pe care acum îl numim Sava, unde locuiesc mai de curând sârbii, în locuri întărite şi greu accesibile. Bizuindu-se pe aceasta s-au prefăcut că nutresc prietenie şi sunt supuşi faţă de împăraţii mai de demult ai romeilor (bizantinilor = grecilor - n.n.) şi ieşind din întăriturile lor prădau ţinuturile romeilor. De aceea, romeii, mâniindu-se, au pornit împotriva lor şi i-au zdrobit. Şi aceştia, fugind de acolo s-au împrăştiat în tot Epirul şi toată Macedonia iar cei mai mulţi dintre ei s-au aşezat în Elada”. O tradiţie asemănătoare, a existat până la începutul anilor 70 ai veacului şi în peninsula Sinai, unde un grup islamizat susţinea că aparţine populaţiei “llah” (vlah, ulaq în limbile turcice) creştină, adusă de Justinian de la Dunăre, ultima bătrână care mai vorbea “llah” şi era creştină, stingându-se în tribul lor, la sfârşitul veacului XVIII.
În timp, victoaria imperială avea să se transforme însă în înfrângere. Vitalian apelase la sprijinul militar atât al “romanilor” de la nord de Dunăre cât şi al barbarilor nou iviţi la frontiere - cutrigurii şi slavii. Expediţiile acestora vor continua, destabilizând provinciile nord-balcanice, provocând contraofensiva, tragic sfârşită a trupelor generalului Chilbudios în anul 534. Sprijiniţi de anţi (sarmanţi) care apar la Dunărea maritimă în 550, şi de “romani”, sclavinii şi cutrigurii vor ierna în Imperiu în iarna 550/551, devastând până în 559 întreaga Peninsulă Balcanică. Învinşi se vor subordona avarilor kaganului Baian, veniţi în acelaşi an şi care, eşuând în încercarea de a se stabili la sud de Dunăre, vor întemeia un kaganat în Pannonia (567)
În contact încă din nordul Mării Negre cu “romanii” (Euagrios Scolasticul), avarii şi slavii, având la remorcă triburi turcice mai puţin puternice (cutriguri, onogunduri, anţi etc.) vor organiza de la nord de fluviu, raid după raid în Imperiu până la sfârşitul acestui veac VI, prilejuind, afirmarea militară a “neamului” pe care îl putem numi”protoromân”, în cursul acestor lupte putând fi auzită expresia, “în limba maternă” sau băştinaşă, “Torna, torna fratre”. Iar dacă prin tradiţie încă erau “romani” în armata bizantină, recrutaţi la sud de fluviu, majoritatea, alături de cei nordici, vor lupta de partea barbarilor. Şi aceasta este realitatea pe care o deplânge în ultimii ani ai secolului, Strategiconul lui Maurikios (582-602): “De aşazişii refugiaţi trimişi să ne arate drumurile şi să ne descopere pe cineva, trebuie să ne păzim cu străşnicie; măcar că sunt romani, ei au căpătat cu vremea această calitate: au uitat de ai lor (de bizantini - n.n.) şi sunt mai cu tragere de inimă faţă de duşmani...” De ce această “calitate”? Nu numai datorită aspectelor socio-economice, fiscului apăsător şi corupţiei instituţiilor imperiale, ci şi a faptului că “romanii” se simţeau altceva decât bizantinii, deoarece, şi aceasta este o cauză majoră a închegării etnice româneşti, ignorată de istorici, societatea bizantină începe să se grecizeze în cursul secolului VI, proces devenit ireversibil în veacurile VII-VIII. Nereuşind păstrarea latinităţii, a tradiţiilor romane ale Imperiului de Răsărit, prin împăraţii pe care i-a dat şi prin măsurile acestora, societatea latinofonă, adevărata societate romană se separă, optând pentru alianţa cu barbarii, care îi garantează modul de viaţă tradiţional, împotriva Bizanţului grecizat care îi oferă doar povara fiscului imperial.
Relaţiile românilor vechi cu popoarele migratoare, aflate pe o treaptă inferioară de dezvoltare, şi care, tinzând să ajungă la Constantinopol sau la Roma după un temporar popas la nord de fluviu, s-au scurs prin culoarul dobrogean în Peninsula Balcanică, sau, prin Pannonia, în Italia, au urmat un curs evolutiv similar, de la lupta armată a uniunilor de obşti (romaniilor populare”) la înţelegere în urma încheierii unui “contract”. Rezistenţa armată a românilor este confirmată atât de descoperirile arheologice, de tipologia şi denumirea armelor, elemente de tactică şi strategie moştenite de la înaintaşi şi folosite de autohtoni, cât şi de izvoarele privind poziţia vlahilor sau “romanilor” în contextul confruntărilor huno-germanice sau avaro-bizantine. În mod similar, în zone strict delimitate, arheologia atestă convieţuirea”barbarilor” cu autohtonii” de la care au împrumutat, un modus vivendi superior, cunoştinţe, credinţa (creştină) etc., iar izvoarele narative sugerează încheierea, după consumarea luptelor, a unei înţelegeri între căpeteniile seminţiilor nomade şi autohtonii sedentari. “Ieşiţi araţi şi semănaţi - ar fi declarat unul dintre şefii avari - noi vă vom lua numai jumătate ca dare” (Mihai Sirianul). Este explicaţia faptului că, pentru călăreţul a cărui patrie era orizontul necuprins, oamenii locului constituiau principala bogăţie a pământului. Pentru că ei erau cei ce îi puneau în valoare cultivându-l. Ei produceau grânele, mierea şi vinul, legumele şi fructele, ei creşteau păsări, animale mari şi mici, ei extrăgeau sarea, minereul de fier, aurul şi argintul din vechile mine romane, ei prelucrau metalele făurind neîntrecute unelte, arme şi podoabe. Adică tot ceea ce le era necesar populaţiilor în continuă mişcare, neproducătoare. În schimbul unor astfel de bunuri pretinse drept plată (tribut) războinicii călări se angajau să apere comunităţile româneşti sedentare împotriva atacurilor altor migratori. Astfel aveau să se reglementeze raporturile autohtonilor cu goţii, hunii, gepizii, avarii, bulgarii, pecenegii, cumanii şi tătarii. De cu totul altă natură aveau să fie însă raporturile lor cu slavii şi maghiarii. Primii, aşezându-se în grupuri compacte, după anul 602, îndeosebi în deceniile 5-8 ale secolului VII, la sud de Dunăre, au silit obştile româneşti la o perpetuă rezistenţă şi, după pierderea pământurilor din zone deschise, la replierea la nord de fluviu sau în regiunile muntoase uşor de apărat, de unde, treptat, se vor extinde spre sud până în insulele arhipelagului grecesc (aromânii). Maghiarii, la rândul lor, au dislocat populaţia românească dintre Dunărea de mijloc şi Tisa în veacul X, obligând majoritatea locuitorilor să caute protecţia centurii mlăştinoase a Tisei şi a Carpaţilor Occidentali sau să se replieze spre Adriatica (istroromânii). Moment de răscruce în istoria românilor, cumpăna secolelor IX şi X marca începutul frământatei epoci de accelerare, pe fundalul rezistenţei în faţa valului maghiar şi a luptei împotriva dominaţiei bizantine, a procesului de unificare statală, pe spaţii largi, a teritoriilor româneşti, proces, la capătul căruia vor apare, ca state de-sine-stătătoare pe harta Europei, Ţările Române: Transilvania (“Valachia, Tran-Siuana”, sec. X) “Imperiul” Asăneşilor (“Vlahia care este Ţara lui Asan”) Vlahia Mare Thessalică, cele din Etolia, Epir, Acarnania (sec. XII), Muntenia (Vlachia) Ţara Cărvunei, ulterior Dobrogea (“Alualak”) şi Moldova (Valachia Minor) (sec. XIV).

8. Numele
În plan politico-militar, pentru latinofoni, esenţială a fost răscoala legiunilor de la Dunăre, în care constituiau majoritatea, din anul 602. Ea a prilejuit revărsarea barbarilor, în Peninsulă, degajarea trunchiului “roman” de la nord de fluviu, astfel ferit de “contaminare” şi scurcircuitarea, pentru mai mult de trei secole, a legăturior politice ale acestuia cu Bizanţul, facilitând cristalizarea etnică a Romaniei Orientale ca Românie. Termenul de romanus a căpătat definitiv conotaţie etnică, definind poporul sintetizat, în spaţiul etnogenetic tracic, creştin şi purtător direct al moştenirii culturale “romane”, poporul român. Un continent “roman” ca tradiţii, latinofon, creştin, înconjurat de o mare slavo-asiatică şi fără legături politico-militare directe cu Bizanţul grecizat, care doar politic mai putea fi numit continuator al vechiului Imperiu. Procesul a fost favorizat, după “mareea slavă” şi de apariţia bulgarilor turcici (679) care au acţionat ca un ferment pentru societatea slavă sud-dunăreană constituind statul-barieră în calea Bizanţului şi de faptul că şi bulgarii şi slavii se creştinează târziu, decisiv fiind pasul ţarului Boris-Mihail (865) şi opera lui Chiril (Constantin) şi Metodiu, în aceeaşi perioadă. Trăind separat timp de un sfert de mileniu, pentru că nu se puteau căsători cu păgânii, chiar sub ocupaţia celor 27 triburi slave revărsate în Peninsula Balcanică (14 în actuala Bulgarie, 9 în spaţiul sârbo-croat, 4 în Slovenia) şi a Bulgarilor, “romanii”- protoromânii sau românii vechi - îşi continuă evoluţia până în veacul VIII al cărui sfârşit înseamnă începutul culturii unitare româneşti Dridu şi afirmarea lor ca popor nou, modern, latin şi creştin. Oguznăme îi numea “ulaqi”, saga lui Starköd, a lui Egil şi Asmundar, apoi inscripţia de la Sjönheim “Blakumen”, varego-ruşii, “volohi” maghiarii - “romani”, “blaci” apoi “olahi”, slavi sudici şi vestici - “vlahi, valahi”, grecii-blaki, occidentalii “blasi” sau “blazi”, “volos” etc. Ca variante ale lui walc-wolk, termenul desemnând iniţial pentru germanici “ausonul”, vorbitorul de limba “romană”, “romanul” apoi, românul nefiind, după Benjamin de Tudela (1150) nici o diferenţă între vlahii de la Nord şi cei de la Sud de Dunăre.
În veacul VIII, o notiţă de la mânăstirea Kastamonitu îi numeşte “Vlahorinhinii” pe cei care, aliaţi cu slavo-bulgarii atacau teritoriile greco-bizantine. La 818, Analele regilor franci îi numesc “timociani” şi “guduscani” pe românii care, desprinşi din alianţa cu bulgarii se pun, conduşi de ducele Borna, la Dunărea de Mijloc, sub tutela statului crolingian. Între 813-894, Simion Magister şi Leo Grammaticus îi numesc “macedoneni” de neam pe cei luaţi prizonieri şi fixaţi la nord de Dunărea Maritimă de Krum, după căderea Adrianopolului (813) tocmai pentru că erau băştinaşi în Macedonia şi altceva decât grecii. Subzistând printre fraţii lor nordici, urmaşii lor vor lupta, sprijiniţi de flota imperială, împotriva maghiarilor în 894. O bună perioadă de timp bizantinii care, aparţinând acum culturii greceşti îşi ziceau ei înşişi “romei”, au continuat să îi numească “romani” şi i-au acuzat că, proaspăt ieşiţi de sub tutela avară, cu ajutorul lui Samo pe care l-a ajutat să-şi întemeieze un stat în Pannonia (623-624), au încercat să reediteze aventura lui Vitalian, şi să întemeieze un stat “roman” în Hemimontes (Haemus) Rhodopa, Hellas (Grecia), evident de Nord) şi Epir (Miracula Sancti Demetri), cu capitala la Salonic (Săruna). "Aceştia se mai numesc şi romani, pentru că au venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua de astăzi”, nota Constantin Porphyrogenetul.
Numele generic pe care l-au utilizat însă străinii a fost acela de “vlah” cu derivatele sale desemnând “roman” apoi “român”, iar ţara locuită de “vlahi” au numit-o “Balac” (Moise din Choren) “Blokummanaland” (varegii) “Valachen lant” (Cântecul Nibelungilor), Vlahia, Magna Vlachia (Mapamondul Borgian) etc. Adică “Ţara românilor”. Este motivul pentru care toate alcătuirile statale româneşti nord şi sud dunărene s-au numit în evul mediu “Vlahii” sau “Ţări ale românilor” şi pentru care nici o frântură de neam românesc nu are dreptul să-şi aroge doar pentru sine numele de “vlah”. Ca şi cel de “român” de altfel, care, după Nicolae Iorga apare pentru prima dată tot la Constantin Porphyrogenetul, sub forma “românoi”. Pentru că “Vlahi” în accepţiunea străinilor sau “români” în limba literară suntem toţi chiar dacă, în grai local, ne-am numit “rumâni” (daco-românii, adică nordicii, inclusiv timocenii, românii din Balcanii Mici şi cei din Voievodina), “ar(u)mâni” (românii sau vlahii sudici) ori “rumeri” (românii vestici).
Local am purtat denumiri legate de ape (pruteni brodnici, olteni, megleniţi, timoceni) munţi (făgărăşeni) depresiuni (oşeni, braşoveni) regiuni (macedonieni, epiroţi etc.), de starea de dependenţă faţă de popoarele turcice, “albi” (liberi sau mărginaşi, moldovenii şi cei din Ţara lui Asan), “negri” (“maurovlahii” sau “morlacii” din vestul Peninsulei ori “karaulaghii” din Moldova subcarpatică), după credinţă, (gogi), după vecini (ungro-vlahi, rosso-vlahi, arvanito-vlahi) sau porecle date de adversari, exemplu: cuto-vlahi (“câini de vlahi”), “machidoni”, ţinţari”, “cirebiri” etc., dar numele pe care ni l-am dat noi înşine a fost întotdeauna cel derivat din “romanus” - roman, romăn - ROMÂN, teritoriul locuit de noi spunându-i “ţară a românilor” sau “Romanie” apoi “Ţară a românilor” sau “Românie”. Şi doar în limba noastră, derivat din terra-ae, ţară nu înseamnă planeta şi solul pe care călcăm, ci stat, teritoriu locuit de români, totalitatea obştilor înarmate, pentru planetă şi sol noi dispunând, spre deosebire de celelalte popoare neolatine, de cuvântul pământ, derivat din pavimentum, în amintirea pavajului străzilor şi caselor din oraşele noastre distruse de barbari în această etapă a secolelor VII-VIII. O etapă în care am contribuit la sedentarizarea barbarilor slavo-asiatici, la creştinarea lor cu mari sacrificii, potrivit descrierii lui Leon cel Înţelept (886-912) şi arhiepiscopului Theophylact al Ohridei (1090-1108), la etnogeneza noilor popoare vecine, prin sânge, cultură şi teritoriu, de unde românii aproape că nu mai există astăzi, dar în care, în calitate de băştinaşi, au fost secole de-a rândul majoritari: Muntenegru, Kosovo, sudul Serbiei, Macedonia, Bosnia, Albania. Şi nu întâmplător tocmai aceasta a fost una din cauzele masacrelor româneşti începute în veacul XVIII, şi continuate până la jumătatea secolului XX tocmai în aceste regiuni - faptul că românii erau băştinaşi, având drepturi ancestrale asupra pământului.

9. Ramurile şi conştiinţa identităţii naţionale
În cadrul colaborării militare cu barbarii slavo-asiatici, aceştia au învăţat de la români, potrivit acuzelor bizantine “să aibă faţă de noi (de romei - n.n.) o ură fără de moarte şi să o transmită spre veşnică amintire din generaţie în generaţie” (Ioannes Catacalon). Colaborarea a adus însă pentru “vlahii cei viteji”, pierderea treptată a teritoriilor dintre Tisa şi Dunărea de Mijloc, unde au căzut sub controlul franco-bulgarilor (sec. IX), a celor dintre Nistru şi Nipru, ocupate de varego-ruşi în secolele X-XIII, dominaţie pecenego-cumană la nord de Dunăre şi “sclavinii”, care au spart unitatea vlahă, la sud. Se adaugă expansiunea ţaratului slavo-bulgar care îşi extinde autoritatea între Tisa şi Dunărea Mijlocie şi, la nord de Dunărea Maritimă, sub Kardam (777-802) Krum (803-814) şi Omurtag (816-831) şi în Macedonia sub Malamir (831-836) şi Presian (836-852). Îndeosebi în nordul Peninsulei Balcanice, slavii au ocupat zonele propice agriculturii, spărgând “subcontinentul” românesc sud-dunărean în insule (linia Sistov-Ekrene-Varna, cu vlahii de la Dristor, Valea Timocului, Balcanii Mici şi Rhodopi, în “Zagora” sau “Ţara lui Petru”, Pind ţinuturile Niş, Skutari-Ipek etc.) şi obligându-i pe românii sudici să se restrângă economic la păstoritul transhumant, prelucrarea pieilor, lânii, lemnului şi pietrei, cărăuşie şi negoţ şi să se extindă spre sud până în arhipelag, dislocaţi de bulgari, potrivit Presbiterului din Diocleea şi dislocându-i la rândul lor pe “romei” (greci). Tot colaborarea cu barbarii, de data aceasta cu pecenego-cumanii introduce în peisajul etnic sud-dunărean o puternică comunitate de români nordici. În urma înfrângerii expediţiilor “cumane” din 1091 şi 1122, Alexios I Cornnen (1081-1118) şi Ioannes III (1118-1143) colonizează pe Vardar şi Moglena mase mari de prizonieri “cumani” care se vor dovedi creştini cu nume gen: “Radu”, “Stan”, Păducel, “Ana” şi care îşi spuneau rămăni. Prinzând rădăcini în Almopia, Ardeea, ei vor intra în istorie ca “meglenoromâni”, vorbind cel mai apropiat dialect sudic, de daco-română. Urmaşii lor, răspândiţi astăzi pe mapamond, mai subzistă în regiune, în faza finală de asimilare, în 8 aşezări din Grecia şi 3 în Macedonia, dintre care numai într-una îşi păstrează limba.
Noi dislocări dinspre nord spre sud au fost provocate de penetrarea valului de migraţie turcic, condus de maghiarii finici, din Ţara Ungului, recent cucerită (896, în Ucraina subcarpatică de astăzi), după 903, în teritoriul dintre Tisa şi Dunăre al ducelui Salanus. Mulţi români vestici vor fi împinşi la est de Tisa, mulţi vor participa, în creuzetul pannon, la etnogeneza ungară, mulţi însă vor fi împinşi spre Adriatica şi Vidin (Dîiu), potrivit lui Anonymus, Simion de Keza şi Chronicon Pictum Vindobonense, întărind rândurile timocenilor şi rumerilor dar şi dislocând noi mase de ar(u)mâni spre sud, dacă este să dăm crezare anonimei “Descriptio Europeae Orientalis” (1308): “Este de notat aici că între Macedonia Achaia şi Thessalonic este un popor foarte mare şi răspândit care este numit Blazi, care şi altădată au fost păstori ai Romanilor şi care trăiau odinioară în Ungaria unde erau păşunile Romanilor din cauza terenului roditor şi plin de verdeaţă. Dar mai apoi fiind ei alungaţi de aici de unguri, au fugit în părţile acelea; ei au în abundenţă brânză foarte bună, lapte şi carne, mai presus de alte naţii".
Confirmând aceste date, ca şi informaţia amintită a lui Benjamin de Tudela, din 1150, că nu există diferenţe între românii (vlahi) nordici şi sudici, Kekaumenos, într-o cunoscută diatribă împotriva lor, din 1078, insera ştirea că şi vlahii sudici se trag din neamul regelui Decebal care a fost înfrânt şi ucis de romani, iar Kinnamos, referitor la cei din armata ridicată în anii 1161-1168 de Manuel I Comunen împotriva ungurilor, nota că, despre ei “se spune că sunt colonişti de odinioară din Italia”.
Purtând aşadar diverse nume derivate din “român, “rumâni” la nord de Dunăre, rumeri, “ar(u)mâni”, rămăni (timoceni) la sud, dacă li se îngustase aria, la est şi vest, depăşind în schimb linia Jareèek-Philippide-Skok spre sud, ajungând până în Cefalonia (1264), strămoşii noştrii păstrau conştiinţa dublei origini, traco-dace şi romane, şi făceau publică mândria de “romanus”, moştenitor al unui trecut plin de glorie. “Ei se fălesc că sunt romani şi lucru se vădeşte în limba lor, căci ei vorbesc ca romanii”, nota la începutul secolului XIV Ioan de Sultanieh, referitor la populaţia Bulgariei. La nord de Dunăre, în aceeaşi epocă, franciscanul Angelo di Spoleto, misionar papl se plângea că românii nord-dunăreni “parte din mulţimea naţiunii Romanilor” resping păstorii (misionarii catolici - n.n.) care nu le vorbesc limba. Într-adevăr, confirma un secol mai târziu Nicolae de Modrussa, “vlahii aduc ca argument al originii lor faptul că... vorbesc de la origine o limbă populară, anume latină, al cărei uz nu l-au părăsit deloc; şi când se întâlnesc cu străinii, care încearcă să intre în vorbă (cu ei) întreabă dacă ştiu să vorbească ROMANA”. “Se lăudau” aşadar cu păstrarea neatinsă a limbii lor deşi fuseseră copleşiţi de “valul de barbari” (Antonio Bonfini). Francesco della Valle, Jan Laski, Giovanadrea Gromo, Gáspar Héltai, confirmau în veacul XIV că vlahii toţi se consideră “romani”, motiv pentru care “ei îşi zic în limba lor romani şi dacă vreunul întreabă dacă ştie careva să vorbească în limba lor vlahă, ei spun în felul acesta <<şti romineşti?>> adică şti să vorbeşti în limba română, din cauza că limba lor s-a stricat”. Doi călători anonimi italieni notau în această perioadă că “Acest neam deşi e de rit grec, e totuşi prieten al numelui roman atât datorită limbii coruptă din latină cât şi datorită părerii pe care o au că descind din romani şi cu numele de romani se numesc între ei”. Mai mult, “Socotesc de ocară numele de valah, nevoind să fie numiţi cu alt cuvânt decât romani”.
De ce respingeau cu îndârjire numele de valah, afirmându-se ca români? Pentru că “se fălesc şi astăzi - nota Farkas Kovacsoczy-în mod public că sunt romani”. Că este vorba despre neamul românesc (vlah) în integralitatea sa, nord şi sud-dunărean, au notat numeroşi observatori care au surprins formele dialectale ale numelui ROMÂN. Astfel, în veacul XVII, Johann Fröster scria că vlahii (olahii) îşi zic “Römer (rumeri), Rumuni (rumâni) sau Romani” pentru că sunt “urmaşi ai legiunilor romane de graniţă” care s-au înmulţit în timp, fapt probat prin: nume, latina rustică, vitejie, port, obiceiuri, ocupaţii, dansuri şi conştiinţa unicităţii, deoarece folosesc expresii de genul “Aşa grăiesc Românii!” sau “În mai multe ţări nu sunt Români”.
În veacul XVIII, ungurul Joseph Benko demonstrează autohtonia şi dubla origine a românilor nordici, “pentru că mulţi romani împreună cu dacii indigeni au rămas pe loc, adăpostindu-se în munţi”, iar istoricul Martin Felmer şi geografl Johan Tomka Saski, puneau în circulaţie numele folosite de români pentru integralitatea teritoriului locuit de ei “ROMÂNIA”. Sintetizând, Georg Soterius definea în 1714 poporul român: “Românii sunt acele populaţii europene care stăpânesc nu numai Valchia (Muntenia) şi Moldova care se întâlnesc în mai aproape toate localităţile din Transilvania, unde chiar şi alcăuiesc comunităţile săteşti în întregime, dar se întind şi dincolo de Dunăre până în Grecia şi Dalmaţia. Grecii îi numesc Blakos, de unde a venit latinescu Blacki sau vlahi şi săsescul Bloch. Ei înşişi se numesc Romuni (români) sau Romani”. Iar în Germania, ţara în care astăzi, ia amploare, din raţiuni obscure, printre emigranţii ar(u)mâni, opinia că sunt o entitate distinctă de români, prin urmare o minoritate etnică inclusiv în România, apărea la Toppau, în 1785, Grosse Erdheschriebung care demontra că românii sau vlahii sunt unul şi acelaşi popor, fie că trăiesc la nord, fie la sud de Dunăre. “Românii, numiţi în genere de noi Valachen, care trăiesc în Transilvania şi Valachia (Muntenia şi Moldova-n.n.) au aceeaşi origine cu aceea a valahilor din Tracia, Macedonia, Thessalia şi Albania. Ei se numesc romane (romani) sau rumunje (rumâni) adică romani, deoarece strămoşii lor au fost supuşi şi cetăţeni romani. Numele de vlah pe care românii îl resping cu îndârjire, provine, se pare de la slavi; acesta este folosit şi de greci”.
“Mândria” cu care îşi spuneau români "fălindu-se că sunt descendenţii romanilor”, “indignarea” cu care respingeau, atunci, ca pe o insultă, numele de vlah, dat de străini, convingerea că fac parte din unul şi acelaşi popor, denotă o conştiinţă naţională extrem de puternică, periculoasă pentru popoarele şi populaţiile balcanice ulterior stabilite ori rezultate ale unei etnogeneze pe pământ românesc şi aceasta a fost o altă cauză importantă a genocidului la care au fost supuşi românii cu începere din veacul XVIII, până în zilele noastre, deoarece genocidul etnic periodic este urmat în epoca noastră de genocidul cultural ca metodă de deznaţionalizare. Dacă grecilor români le evocau stăpânul roman de odinioară, al cărui Imperiu “romeii” îl uzurpaseră, slavilor şi slavo-bulgarilor le trezeau probabil aceleaşi sentimente ca şi amerindienii uzurpatorilor anglo-saxoni din America de Nord.
Teama de valahi, stimulată de instinctul de conservare naţională al “colocatarilor” lor în Balcani avea o bază reală. În pofida deznaţionalizării şi contribuţiei lor în veacurile IX-XIV la etnogeneza noilor popoare balcanice, românii sau vlahii sudici rămăseseră încă extrem de numeroşi, deşi dispersat “puternicul neam al vlahilor (diaconul Ioan din Adrianopol, 1354) subzistând ca entitate distinctă în enclavele sale şi fiind, după Henri de Hainaut, împăratul latin de Constantinopol, “oamenii..cei mai puternici şi cei mai tari ai întregului Imperiu şi chiar ai pământului”. Conştiinţa de sine, conştiinţa legitimităţii drepturilor asupra teritoriilor, în calitate de adevăraţi moştenitori ai Romei, îi îndemna nu numai spre afirmare statală de-sine-stătătoare ci şi spre ideea imperială a refacerii stăpânirii romane, idee care i-a înspăimântat şi pe greci şi pe occidentali şi, ulterior, pe otomani. Elocvente sunt în acest sens acţiunile şi declaraţile lui Ioniţă Caloian(1197-1207) care, sprijinit de toţi românii balcanici, la rugămintea românilor nord-dunăreni de a reface România, solicita papei Inocenţiu III (1198-1216) recunoaşterea sa ca “domn” şi împărat al bulgarilor şi vlahilor” pentru că “se trage din sângele romanilor” (Hurmuzaki, I 26). Iar proaspeţilor cuceritori ai Constantinopolului, cavalerii “latini” (occidentali) ai Cruciadei a IV-a, le scria, în primăvara lui 1205: “Eu am mai multe drepturi asupra acestui pământ decât voi asupra Constantinopolului; eu n-am făcut decât să recapăt ceea ce strămoşii mei au posedat odinioară. Voi aţi năpădit într-o cetate şi într-un imperiu în care nu aveţi nici un drept. De altfel eu deţin în mod legal coroana din mâna pontifului suveran (papa - n.n.), în timp ce acela ce se intitulează basileus de Constantinopol, n-a făcut decât să o urzurpe pe a sa. Prin urmare imperiul trebuie să-mi revină mai degrabă mie decât lui. Eu pot să combat cu încredere sub baniera şi cheile Sf. Petru pe aceşti latini care poartă cruci false pe umerii lor. Ei m-au provocat, eu am fost obligat să mă apăr”.
La 14 ianuarie 1205, o oaste de 14.000 de români sud şi nord-dunăreni, incluând şi cumani, l-a învins şi luat prizonier la Adrianopol pe împăratul Balduin care, închis la Târnova, avea să fie executat.
Pericolul reînvierii puterii imperiale romane prin români era aşadar cât se poate de real la începutul Evului Mediu clasic. Un pericol de care a ţinut şi încă ţin seama, papalitatea, regatele (ungar, polon), imperiile Evului Mediu şi Modern (romano-german, otoman, rus) şi statele succesoare lor dar şi grecii, care au deformat prin Bizanţ ideea imperială romană în direcţia construirii unei Elade Mari, sau rudele “materne” ale românilor, albanezii, rupţi de tradiţia europeană prin islamizarea în masă din veacul XVI şi popoarele slave moderne, constituite printr-o contribuţie românească de sânge şi cultură definitorie şi catalizatoare: “ucrainienii”, polonii, cehii sau ceho-slovacii, bulgarii şi slavonii sau “sârbo-croato-slovenii (iugoslavii)”. Toţi au conspirat în diferite etape istorice la împiedicarea alcătuirii statale româneşti la est de Nistru, în Carpaţii Păduroşi, pe Tisa sau la sud de Dunăre, la unificarea etno-politică nord şi sud-dunăreană, acţionând în direcţia deznaţionalizării şi asimilării celor mai legitimi urmaşi ai vechilor romani - ROMÂNII! De teama revendicării moştenirii de drept - PĂMÂNTUL!
Dr. Mircea Dogaru

20 de comentarii:

  1. Felicitari domnule doctor Dogaru! Postati in continuare! Multumim!

    RăspundețiȘtergere
  2. De mult trecut-a miezul astei nopti.De pe tarimul Italic aflat-am prin viul grai al unui dac,bun frate si amic de-al Vostru site.
    Dar ce-mi apasa si mai mult pe suflet este intunerucul si negura nestiintei ce de-a lungul a 19 veacuri peste mine asternutu-sau .
    Ma roade faptul ca nu stiu de fost-am eu acela , ori nu , ce prin tradare deschise lespezile tainicului tunel ce dal Tempio in Sarmisegetusa la prima Leggione portò .
    Si a nu stii, rau pe sulet mai ma apasa.
    Dar si mai mult as vrea sa stiu ce oare acuma eu sa pot as face spre a-mi spala rusinea de atunci de-ar fi ca eu sa fi fost 'cela .
    E oare prea tirziu in noapte ?
    Este acum 01:52 din 10.10.2009
    Dar inca nu a batut ceasul celui de-al doisprezecelea ceas ! Semnat VraciulDac

    RăspundețiȘtergere
  3. Romanaul e insetat de istorie adevarata... Trecutul nostru ancestral este puntea ce ne poate propulsa spre un viitor nebanuit de frumos ! lotusulalb2

    RăspundețiȘtergere
  4. http://casanoastra-romania-dacia.blogspot.com/2009/08/dr-napoleon-savescu-o-istorie-care.html

    RăspundețiȘtergere
  5. www.enciclopedia-dacica.ro/heron/interviu.htm

    RăspundețiȘtergere
  6. Da. O sa incep sa am tot mai putin timp liber sa citesc atatea. O sa trebuiasca sa scoatem istoria ascunsa din umbra. O sa trebuiasca sa nu ne pese de cei care ne fac neamu de rusine afara. Avem cam multe uscaturi in padurea noastra, insa daca ne vom sti radacinile atunci vom putea sa stam cu capul sus si sa spunem cu demnitate si mandrie ca suntem romani( din arcul carpatic ). Poftiti si domniile voastre pe la noi. Suntem niste incrancenati ai sortii. Noi nu i-am uitat pe daci, noi nu vrem sa-i uitam si ne vom bate sa-i scoatem la lumina. Noi suntem lupii renascuti din cenusa Daciei prin amabilitatea editurii Dacica. http://dacica.ro/blog/ Ne punem intrebari, cautam raspunsuri si curaj sa iesim din neguri. Ne mai haraim intre noi ca lupanii, insa o facem din dragoste pentru ai nostrii daci nemuritori.

    RăspundețiȘtergere
  7. Va salut cu respect.Rog sa-mi acordati permisiunea sa reproduc acest articol si imi exprim totodata speranta ca veti fi de acord sa faceti blogroll cu blogul meu
    www.cersipamantromanesc.wordpress.com.
    Avem aspiratii comune,nu-i asa?
    Cu stima.

    RăspundețiȘtergere
  8. ROMÂNUS SUM !!!
    Chişinău
    28/08/2010

    RăspundețiȘtergere
  9. Superb blogul!Felicitari!
    Intrati pe Blogul oficial al Maresalului Antonescu http://maresalionantonescu.blogspot.com/ si participati la sondajul de opinie despre Maresalul Antonescu.
    De asemenea lasa-ti si un link pentru a putea trimite lumea la acest articol.
    "Prefer să mor în mocirlă într-o Românie Mare decât să mor în paradisul unei Românii mici."
    Maresal Antonescu

    RăspundețiȘtergere
  10. Deși nu am sentimente pătimașe precum comentatorii dvs, cred că daco-geții meritau mai multă atenție din partea istoricilor și lingviștilor.
    Sînt multe cuvinte care deși poartă o haină onorabilă a latinității, sînt tracice la origine: argint(aromînii au păstrat pronunția tracă cu spirantă, adică răzint,arzint precum era rîul Arzos)apă, japșă/apșă(skt.apsu=în apă), a ridica(forma arhaică ardica=skt. ardikah -mai mare, a se ridica), tata(hittita avea tati, traci spuneau atti), babă/babac(soldați daci cu numele Babus), sare(geticul sal), mugur(skt.mukulam), moacă (skt.mukha - față), uriaș(hitita avea uria), azi(skt.adya), ortoman/ ortul popii(skt.artha=bani), îmbăia(skt.ambu=apă), pîrț (skt.parda, alb.pordhe, frig.perdomai, latv.pirsti)..după cum vedeți nu prea mai e "doar" onomatopee dacă toți au un termen similar; pui(adică copil- reconstruit de Duridanov din puis, paibes), nană/nene, bălan(tirizii din Dobrogea aveau cîteva toponime cu această rădăcină), alb sau albie(albocensi).
    Vreau să spun că geto-dacii aveau o "ușoară precocitate" latină care a încurajat procesul de romanizare foarte greu de argumentat în mod credibil.Cu toate astea, limba noastră e totuși LATINĂ..și foarte frumoasă de asemenea.
    Apropo de acele nume trace: Comozoi însemna pletosul, cel cu coamă mare și Daizus vine de la DAȘ(miel) precum avem un sf.creștin Dasius/Dasie("cum e dașu e și nașu")..părerea mea.
    PS: tracii aveau un radical roime=forță, putere din care au rezultat nume, Roimetalkes, și toponime, Romula.Se pare că romanii au beneficiat și de un "lobby" interesant (poate neintenționat) înainte de a se impune și politic. :))

    RăspundețiȘtergere
  11. Bună! Sunt un student la masterul de arheologie de la facultatea de istorie din cadrul universităţii AL.I.CUZA, Iaşi. Mulţumesc pentru informaţiile prezentate şi ţin să menţionez că mi-au fost de folos în realizarea unui studiu de caz cu privire la manifestările naţionaliste în istorie şi arheologie. acest site arată cum NU ar trebui privită istoria naţională.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Inainte sa te apuci de "demitizare" si sa-i inveti pe altii despre cum trebuie scrisa si mai ales cum nu trebuie scrisa istoria ar fi bine sa incerci chiar tu sa scrii istorie. Sa ordonezi logic si cronologic un imens volum de date, eventual sa descooeri si izvoare inedite sau quasi-necunoscute.
      Pentru inceput niste sedinte de psihanaliza / psihoterapie ti-sr fi totusi mult mai folosioare. Ai putea deveni chiar tu un studiu de caz.
      Un abvsolvent de master de istorie si arheologie.

      Ștergere
  12. Alo Academia Romana... !!!! Patapievici, Baconsky si Basescu au innebunit !

    "ROMANIA MEDIEVALA" - UN SCANDAL IN DEVENIRE

    http://emilia-corbu.blogspot.com/2011/06/romania-medievala-un-scandal-in.html

    RăspundețiȘtergere
  13. Semneaza petitia: "Aparati istoria românilor"

    www.petitieonline.com/aprai_istoria_romanilor

    RăspundețiȘtergere
  14. • DOMNUL MOLDOVEI-Dimitrie CANTEMIR (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723):
    “Noi, moldovenii, LA FEL NE SPUNEM ROMÂNI

    iar limbii noastre NU DACICĂ,
    nici moldovenească,

    ci ROMÂNEASCĂ"

    Iată predoslovia semnată de DOMNUL ŢĂRII MOLDOVEI Vasile Lupu, la “Cartea de Învăţătură Românească”, tipărită la Iaşi, în 1643, cu binecuvântarea mitropolitului Varlaam.
    Cuvintele DOMNULUI MOLDOVEI Vasile LUPU:
    Cuvânt împreună CĂTRĂ TOATĂ SEMENŢIA ROMÂNEASCĂ(1643)
    "IO VASILE VOEVOD– cu darul lui Dumnedzău şi biruitoriu şi DOMN A TOATĂ ŢARA MOLDOVEI, dar şi milă şi pace şi spasenie
    A TOATĂ SEMENŢIA ROMÂNEASCĂ"

    Cuvintele DOMNULUI MOLDOVEI Vasile LUPU
    CĂTRĂ TOATĂ SEMENŢIA ROMÂNEASCĂ:

    "Dintru cât s-au îndurat Dumnedzău dintru mila sa de ne-au dăruit, dăruim şi noi acest dar LIMBII ROMÂNEŞTI carte pre LIMBA ROMÂNEASCĂ, întâiu de laudă lui Dumnedzău, după acea de învăţătură şi de folos sufletelor pravoslavnici. Să iaste şi de puţin preţ, iar voi să o priimiţi nu ca un lucru pementesc, ce ca un odor ceresc.
    Şi pre dânsa cetind, pre noi pomeniţi şi întru ruga voastră pre noi nu uitareţi. Să hiţi sănătoşi."

    Miron Costin(30 martie 1633- 1691)
    Cronicar ROMÂN DIN MOLDOVA, unul dintre primii scriitori și istoriografi din literatura ROMÂNĂ:
    «CA ŞI NOI, şi muntenii se numesc ROMÂNI…
    RUMÂN este un nume schimbat in cugetarea anilor de la ROMÂN…»
    (Cronica polonă)

    «Cazania lui Varlaam» (1643),
    prima carte tipărită în Moldova
    «Carte ROMÂNEASCĂ de învăţătură»
    , care se adresează întregii «seminţii ROMÂNEŞTI»
    Cu câteva decenii mai târziu, Dosoftei numeşte limba în care scrie exclusiv «LIMBA ROMÂNEASCĂ».

    • Grigore Ureche(1590 - 1647) în Letopiseţul Ţării Moldovei :
    "ROMÂNII câţi se află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu DE LA UN LOC SÂNTU CU MOLDOVENII şi
    TOŢI DE LA RÂM SE TRAG”


    *
    Călătorul francez Pierre Lescalopier vizitează Transilvania în 1574 :

    „ROMÂNII SE CONSIDERĂ ADEVĂRAŢI URMAŞI AI ROMANILOR,
    iar limba lor o numesc „ROMÂNEASCĂ” („ROMANECHTE”).

    RăspundețiȘtergere
  15. Nu am sa inteleg niciodata de ce noi ne mandrim atat ca suntem descendenti de-al lui Traian si nu ne mandrim ca suntem mostenitorii celui mai viteaz si drept dintre popoare , tracii. Eu sincer nu simt nici o mandrie in asta, facand analogie ar trebui sa ne mandrim si cu turcii ca si ei au fost cuceritori asupra noastra.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu poti compara romanii si turcii. Turcii au fost doar ocupanti (si nici macar atat), romanii (si populatiile latinizate) ne sunt stramosi.

      Ștergere
    2. Nu poti compara romanii si turcii. Turcii au fost doar ocupanti (si nici macar atat), romanii (si populatiile latinizate) ne sunt stramosi.

      Ștergere