marți, 31 martie 2009

Numele poporului şi al ţărilor române


(Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, "Istoria românilor din cele mai vechi timpuri si până astăzi", 1975, editura Albatros , pag. 245)


Numele nostru, generic şi străvechi, acela pe care-l întrebuinţează poporul, este numele de rumân. Forma român pare a fi mai nouă - o găsim în secolul al XVI-lea în Paliia de la Orăştie - şi se datoreşte influenţei literare. Rumân este însă vechiul nume al romanilor, modificat după legile dezvoltării limbii noastre. Sântem singurul popor romanic care am păstrat numele vechilor stăpânitori; fragmentul etnic al "romanşilor" sau retroromanilor din Alpi (sudul Elveţiei şi nordul Italiei) e prea puţin numeros - câteva zeci de mii - spre a fi pus alături. Pe lângă acest nume generic şi străvechi, am mai avut şi alte nume, locale, după formaţiunile politice sau individualităţile geografice în care locuiam. Ni s-a spus şi ne-am spus, astfel, olteni, munteni, moldoveni, ardeleni, sau transilvaneni, dobrogeni, bănăţeni şi maramureşeni. Chiar în cuprinsul regiunilor care au determinat aceste numiri, s-au format apoi alte denumiri, corespunzând unor împărţiri şi mai mici, unor ţinuturi caracteristice. Astfel, s-au deosebit în Transilvania bârsanii (în ţara Bârsei), mărginenii (în regiunea Sibiului) şi moţii (în Munţii Apuseni); în Moldova, vrâncenii (în Vrancea). O diferenţiere a avut loc şi în legătură cu opoziţia dintre munte şi câmpie. Locuitorii celui dintâi, specializaţi în păstorie, s-au numit şi mocani, în timp ce aceia care stăteau la şes, îndeletnicindu-se mai mult cu agricultura, au purtat numele de cojani.
Ca şi pentru popor, a existat şi pentru ţară un nume străvechi şi generic: acela de Ţara Românească. Este numele care s-a păstrat şi după întemeierea statului, pentru ţinutul dintre Carpaţi şi Dunăre - aci e Vlaşca găsită de slavii migratori - cât şi pentru o regiune întreagă din Transilvania, pomenită în secolul al XIII-lea sub numele de "Terra Blacorum". Venirea ungurilor şi formarea celor două state româneşti a dus la crearea unor noi denumiri, oficiale, în legătură fie cu aşezarea geografică, fie cu întemeietorul statului şi al dinastiei.
Numele oficial al Ţării Româneşti, întrebuinţat de cancelaria domnească, este, în documentele slave şi greceşti Ungrovlahia, în cele latineşti, Transilvania. Şi unul şi celălalt au un înţeles geografic: cel dintâi, de origine greacă, înseamnă "Vlahia de lângă Ungaria", spre a o deosebi de cealaltă Vlahie, din peninsula Balcanică; cel de-al doilea are înţelesul de "ţara de dincolo de munţi" (Alpi e luat aci cu înţelesul generic de munte). Uneori, i se mai spune ţării Basarabia, după întemeietorul dinastiei; se întrebuinţează de asemenea numirea de Muntenia.
Moldova poartă, în documentele cancelariei domneşti, de obicei acest nume, care este numele râului; câteodată, i se spune şi Moldovlahia. În actele greceşti, găsim uneori numirile Rusovlahia (adică Vlahia de lângă Rusia) şi Maurovlahia (Vlahia Neagră). Turcii o numesc, după întemeitor, Bogdanili (ţara lui Bogdan) sau Cara-Bogdan (Bogdania neagră).
Transilvania (mai rar Ultrasilvania) e un termen de origine cultă, datorit cancelariei latine a regilor Ungariei. Înseamnă "ţara de dincolo de păduri": aşa se înfăţişa ea pentru ungurii din pustă.

luni, 30 martie 2009

Insurecţia Românilor transilvăneni din 1784

Prolog al revoluţiilor europene
Prin pacea de la Karlowitz (26 ianuarie 1699). Principatul românesc al Transilvaniei, aflat sub suzeranitatea nominală a Porţii, trecea în stăpânirea directă a Habsburgilor, care aveau să uzurpeze titlul de Principe (1701) (1). Noul stat - prin armata de ocupaţie şi ofensiva biserici catolice şi a administraţiei imperiale - a agravat asuprirea naţională şi socială la care erau supuşi românii băştinaşi din partea unei minorităţi nobiliare ungureşti sau ungurizate. Împotriva acestei stări de lucruri românii au luptat atât pe cale parlamentară (pentru recunoaşterea statutului de naţio politică, promis acelei părţi a clerului şi fruntaşilor români care au acceptat, la 7 octombrie 1698 unirea religioasă cu Biserica romano-catolică), dar şi confesională (apărarea ortodoxiei, rămasă credinţa majorităţii populaţiei) cât şi pe calea armelor. Ridicările armate cu caracter naţional şi, implicit, social şi confesional (1705 - 1711; 1735 -1742, 1761), revoltele spontane (Câmpeni, 1782) au culminat cu revoluţia izbucnită la 2 noiembrie 1784 în Munţii Apuseni (Carpaţii Occidentali) într-o regiune de locuire exclusiv românească din vestul Transilvaniei (2), sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan. Îndreptată iniţial împotriva magnaţilor unguri şi a investitorilor armeni, aceasta a dobândit, din 21 noiembrie 1784, când Iosif al II-lea a ordonat reprimarea, caracterul unui război generalizat, antihabsburgic.
Istoriografia română şi cea străină au prezentat evenimentul pe următoarele coordonate (3). În condiţiile ofensivei investitorilor străini, administraţiei şi nobilimii ungureşti împotriva ultimelor drepturi cutumiare ale ţăranilor transformaţi în iobagi de stat, aceştia, crezând în mitul "bunului împărat", au trimis mai multe delegaţii în frunte cu Ursu Nicola zis Horea, la Iosif al II-lea, pentru a-si reclama drepturile: în aşteptarea deciziei imperiale, pentru a-si redobândi libertatea au căutat să se înscrie în masă în regimentele grănicereşti, dar conscripţia imperială, iniţiată în vara lui 1784, a fost anulată la cererea nobilimii, speriată că îsi va pierde mâna de lucru; pe fondul nemulţumirii generale, un incident grav s-a petrecut în satul Curechiu, trei funcţionari care încercau să-l aresteze pe "agitatorul" Crişan, apropiat al lui Horea, fiind ucişi; urmare a incidentului, Crişan a convocat a doua zi o mare adunare populară, declarând ridicarea generală la arme a ţărănimii; din mers s-au constituit adevărate armate revoluţionare, în jurul unor nuclee de profesionişti soldaţi licenţiaţi, permisionari, dezertori, veterani, mineri, pădurari, vânători etc.; apar ateliere de fabricat arme (la Lipsa, După Piatră etc.), se cristalizează o doctrină egalitaristă şi apare ideea refacerii unităţii politico-statale româneşti, Horea fiind recunoscut drept "rex Daciae"; emisari ai săi cutreieră Banatul Moldova şi Muntenia pentru a avea sprijinul tuturor românilor; cu o armată organizată pe principiul celei imperiale, cu experienţă în lupta montană, în stratageme, incursiuni şi asedii, în dozarea loviturilor funcţie de obiective etc., revoluţionarii declanşează o ofensivă generalizată eliberând Munţii Apuseni şi coborând în podişul Transilvaniei.
Văzând caracterul social al mişcării, sute de iobagi unguri li se alătură; caracterul naţional este probat de participarea tuturor categoriilor sociale româneşti, de la iobagi la mici nobili ca Adam Pag din Cristeşti, de transformarea teritoriului eliberat în stat, cu frontiere şi grăniceri, cu paşapoarte care permit tranzitul şi un rudiment de apărat funcţionăresc, chiar de apariţia unor tendinţe xenofobe sub lozincile "ungurii să plece în Ungaria" şi "armenii în Armenia". Toate acestea în numai 10 zile, pe data de 12 noiembrie vicecolonelul imperial Schultz obţinând în tratativele de la Tibru din partea lui Cloşca, locţiitorul lui Horea, încetarea acţiunilor militare. Mitul "bunului împărat" se destramă când, pe fondul represaliilor organizate de insurecţia nobiliară", Iosif al II-lea ordonă, la 21 noiembrie, reprimarea; începând cu această dată, revolta ia caracterul de război antihabsburgic, românii fiind învinşi în cele din urmă în pofida zecilor de victorii locale care le probează superioritatea strategiei şi tacticii, datorită mai bunei înzestrări a adversarilor şi a unor trădări. (4) Având încă 20.000 de luptători, în plină iarnă, la 21 decembrie, Horea decide sistarea campaniei, retragerea în clandestinitate a comandamentului în vederea reorganizării, achiziţionării echipamentului şi armamentului necesar şi reluării ostilităţilor în primăvara lui 1785. Prinşi prin trădare, Horea, Cloşca (27 decembrie 1784) şi Crişan (30 ianuarie 1785) vor constitui, alături de alte sute de căpetenii, obiectul unor surprinzător de minuţioase anchete şi procese, sfârşind, primii doi prin a fi traşi pe roată la 28 februarie 1785, ultimul prin sinucidere în închisoare. Pentru a împiedica reizbucnirea tulburărilor, Iosif al II-lea va sista continuarea urmăririi celor implicaţi şi va da patenta de lichidare a iobăgiei.
Horea călare pe un cal arab conduce cu sabia scoasă un grup de ţărani răsculaţi, înarmaţi cu puşti, suliţi, furci, topoare şi ciomege. La stânga sa are pe Cloşca călare, iar în dreapta sa îl urmează pe jos, Crişan. Costumul lui Horea e desenat după gravurile lui Jacob Adam. Calul lui Horia este acoperit cu o blană de leopard. Cloşca e în costum de preot, la piept cu o carte de rugăciuni. Crişan în uniformă militară, poartă coiful de ofiţer al regimentelor grănicereşti din timpul Împărătesei Maria Theresa. În depărtare se vede un castel în flăcări.
(Gravură în aramă din colecţia dlui Leax von Partheim din Viena). O. Ben, Scene din răscoală, nr. 1.

Revoluţia a avut un larg ecou internaţional, viitoare personalităţi ale revoluţiei franceze comentând-o în scrisori deschise, articole de presă, studii.
Această imagine a evenimentelor din Transilvania anilor 1784 - 1785 este desigur reală, dar departe de a fi completă. Spatiul şi timpul nu ne permit să oferim acum un tablou exhaustiv, dar vom încerca să furnizăm câteva indicii apte să sugereze că acestea au avut o semnificaţie mult mai largă, europeană, făcând parte dintr-un plan general de pregătire a revoluţiilor care aveau să schimbe ordinea feudală pe continent, prefaţând deci, alături de alte evenimente singulare, în calitate de prolog al revoluţiei franceze, apariţia epocii moderne în istoria umanităţii.
Reamintim mai întâi faptul că, în pofida reformelor "luminate", structurile feudale constituind o frână în calea dezvoltării industriale şi a afirmării burgheziilor naţionale, ca urmare a activităţii incendiare a enciclopediştilor francezi, a lui Jean Jaques Rousseau şi a lui Voltaire în mod special (cărora în Ţările române le corespund mişcarea culturală a "Scolii Ardelene" şi cea politică a "partidei naţionale") atmosfera era explozivă pe întreg continentul. În mod deosebit, în teritoriile răsăritene ale Europei centrale, unde milioane de polonezi, români, cehi, slovaci, sârbi, croaţi trăiau sub dubla ameninţare naţională: imperială şi ţaristă ! Apoi speranţele cluburilor revoluţionare şi lojelor masonice - de a întrona libertatea, egalitatea, fraternitatea şi domnia raţiunii universale pe continent prin luptă deveniseră certitudini în urma reuşitei experimentului American; instaurarea prin revoluţie a unei republici a libertăţii albilor în fostele colonii engleze. Asa cum debarcarea din Normandia, aniversată în 1994, a fost precedată de o debarcare-test, logica ar fi impus şi angajarea, în preliminariile revoluţiei franceze, a unor acţiuni în provinciile cele mai conservatoare ale principalului adversar al noilor idei europene - Imperiul romano-german. şi sunt suficiente date care ar conduce la ideea că revoluţia română din anii 1784 -1785 a fost un astfel de experiment.
În primul rând Iosif al II-lea a fost o figură la Curtea vieneză, un lider al cercurilor reformatoare care a încercat, în interesul Coroanei, să detensioneze, prin măsuri "de sus", societatea. A vizitat în numeroase rânduri Ungaria şi Transilvania şi, având un adversar în aristocraţia ungurească, si-a manifestat deschis o simpatie calculată fată de români care, prin număr, puteau constitui un subiect de şantaj şi o excelentă masă de manevră. A aplicat dictonul divide et impera, pornind de la obiectiva cunoastere a situaţiei din "principatul nostru românesc” aşa cum îi fusese înfăţişată de baronul von Preiss cu ocazia vizitei din 1778: "nobilimea îl considera pe român un om menit să-i fie sclav, un om a cărui fericire trebuie să fie reprezentată doar prin faptul că i se îngăduia să respire'". I-a câştigat pe români prin mai multe gesturi: celebrul salut "Salve Parvae Nepos Romuli !” adresat ţăranilor, acordarea devizei “Virtus romana rediviva” Regimentului 1 de grăniceri români; declaraţii de genul “Aceşti sărmani supuşi valahi care, neîndoielnic, sunt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei, sunt atât de chinuiţi şi nedreptăţiţi de toţi, unguri sau germani, încât trebuie să recunoaştem că soarta lor este demnă de milă şi este surprinzător că ei continuă să fie atât de mulţi şi că nu părăsesc aceste locuri” (6), promisiuni de remediere, prin desfiinţarea serbiei.
În aceste condiţii nu mai poate mira faptul că delegaţiile românilor nu numai că au fost primite, dar Horea a avut mai multe întrevederi particulare cu Iosif al II-lea la Viena în anii 1779, 1780, 1782, 1784 şi totodată cu membrii societăţii secrete “Frăţia de cruce”. Semnificativ, el si-a numit principalii colaboratori “fraţii ale sale”, “fraţii de cruce” populaţia Banatului era în întregime organizată la jumătatea lunii noiembrie în “Fratussi” (7), şi, ca ghid vienez şi principală legătură a sa cu societatea amintită, i-a fost cel mai enigmatic personaj al revoluţiei române. “Sails” care, în perioada noiembrie 1784 - aprilie 1785 a ocupat frecvent, ca subiect de senzaţie, paginile ziarelor “Presspurske Noviny”, “A Magyar Hirmondo”, “Real Zeitung” şi "Notizie del Mondo”. Considerat “al treilea conducător” după Horea, numit de români “neamţul” pentru că purta “haine nemţeşti” (occidentale), vorbitor fluent al germanei, maghiarei şi românei, după unii fiu al "contelui Sails de Lorena", maior într-un regiment din Transilvania, sau baron francez, cu o vârstă estimată între 40 şi 60 de ani, prezent la toate marile adunări populare şi acţiuni ale revoluţionarilor, dispărut fără urmă la sfârşitul evenimentelor, despre "frumosul conte Sails" se ştie cu certitudine doar faptul că a fost "consilierul" de taină al lui Horea, legătura lui permanentă cu Viena şi un “renumit agitator”(8).
Enigmei acestui Joseph Balsamo pentru România i se adaugă enigma atitudinii lui Horea. Atacat prin surprindere la 27 decembrie 1784, conducătorul revoluţiei nu încearcă să se apere ci, cu ultimele puteri, aruncă în focul de tabără un pachet de scrisori, rezistând până când acesta se transformă în scrum. Arestat, el va mărturisi paznicului Alexandru Bota că nu va fi condamnat deoarece are documente pe care dacă le dezvăluie "mulţi vor căpăta nasuri roşii", în sensul că vor fi demascaţi ca mincinoşi,, dar la proces şi el şi Cloşca vor adopta o atitudine de "negare perseverentă". Dimpotrivă, Crişan va vorbi, dând amănunte organizatorice şi despre acţiunile militare, inclusiv cele atipice ca atacarea, pe fondul evenimentelor, din ordinul său, de către cetele dezavuatului haiduc (în realitate căpitan al său) Lup Draia a clădirilor Tezaurului şi dispariţia într-o direcţie necunoscută a aurului extras din Apuseni. Probabil ca rezultat al acestor declaraţii, Crişan este găsit mort în celulă la 13 februarie 1785, ancheta stabilind că s-ar fi sinucis. Din motive numai de el ştiute, Horea îsi va nega participarea la evenimente până la sfârşit, iar anchetatorii vor căuta până în clipa torturării pe eşafod să afle “cine i-a îndemnat“. Horea urcă pe eşafod plin de curaj sau poate de... speranţă şi, în momentul în care este tras pe roată vorbeşte, dar imediat tobele îi acoperă glasul. Ziarele germane se grăbesc de a doua zi să răspândească ştirea că nu a dat nici un nume, ultimele lui cuvinte fiind "Ich Sterbe fur die Naţion" (Mor pentru naţiune!) (9).
Sub măna forte a contelui Anton Jankovity şi a generalului Papilla, procesul se ţine “cu uşile închise”, actele nefiind accesibile publicului nici în 1848, potrivit declaraţiilor ziaristului Joseph Marlin. Dar tot apar zvonuri despre “agitatori”, “conspiratori” şi “spioni” ai “corifelor” sau “doctorilor” revoluţiei care au încercat să răscoale populaţia şi în Ungaria (un oarecare Baranyi) sau Ţara românească şi Moldova (Iosif Kadar) (Preotul Costea Nicolae). Zvonuri circulau despre şi în legătură cu originea căpitanului Petru Muntean, venit din Ţara Românească, şi a sublocotenentului Popescu Mihai, venit, de asemenea, din Bucureşti şi încadrat în oastea lui Horea, dar care în realitate era ofiţer ţarist şi promitea posibilităţi de refugiu şi colonizare în Rusia. La 11 februarie 1785 “Gazette d’Utrecht” reluată la 19 februarie de “Journal politique de Bruxelles” publică ştirea că un sinod conspirativ ortodox a avut loc la Odorheiu Secuiesc grupând 118 preoţi români sub preşedinţia lui Popa Petru care a trimis un mesaj secret lui Horea în închisoare solicitând ordine - să îl aştepte sau să înceapă noua revoltă armată fără el ? Patru zile mai târziu, în dimineaţa de marţi, 15 februarie, 5 români înarmaţi erau arestaţi la Viena, potrivit nr. 19 al ziarului “Notizie del Mondo” în încercarea de a-l contacta pe împărat pentru a-i destăinui “un mare secret” din partea lui Horea.
Enigmatice sunt apoi şi numele şi persoanele conducătorilor revoluţiei. Atât rezultatele anchetei, propriile declaraţii şi datele obţinute de presă relevă faptul că nu erau nişte simpli ţărani iobagi, ci oameni cu o cultură mult peste condiţiile lor. Pe Horea l-ar fi chemat în realitate, potrivit istoricilor români “Urs Nicola”. Dar în declaraţiile contemporane apare ca Vasile Urs, Nicola nu este un “nomen” românesc ci sud-dunărean, în limba română (dialectul daco-roman) existând doar formele Nicula şi Necula. Deci “Nicola” ca şi “Horea” ar fi cognomene sau, de ce nu, nume conspirative. Horea ştia să citească şi să scrie cu caractere latine, dar pentru a păstra secretul corespondentei şi a-i descoperi pe agenţii imperiali, a cerut ca toate documentele, inclusiv paşapoartele de liberă trecere, să fie redactate cu “litere bătrâne” (alfabet chirilic). Pentru scrisori în limba latină îsi angajase ca secretar particular pe latinistul Alexandru Chendi. Anunţând restaurarea vechii Dacii, populaţia îl numeşte “crai” titlu tradus de ziarele germane prin “rex Daciae” şi, mult mai corect de ziarul de limbă maghiară “Magyar Hirmondo” din Bratislava prin “împărat”, într-un titlu care subliniază ironic situaţia: “Noul împărat al românilor, Horea, începe război împotriva împăratului român” Iosif al II-lea). Horea are peceţi cu simboluri masonice (cruce cu sase braţe descrescând spre coroana din vârf), iar ţăranii, urmându-l, declară că nu mai recunosc alt împărat decât pe el, fiind capabili să reproducă deviza latină “Nos Hora Flora rex Daciae”. (10)
În desfăşurarea evenimentelor, el nu apare nicăieri direct, fiind peste tot reprezentat de Crişan, care acţionează în numele lui şi care îl declară un fel de locţiitor al împăratului în Transilvania, acreditat prin scrisori doveditoare. Ca într-un scenariu care gradează emoţia, Horea apare abia la sfârşit, în momentul licenţierii oastei revoluţionare când tine o cuvântare mai mult decât elocventă: “Numai să vină primăvara şi să vă ţineţi de jurământul dat mie, căci singură statornicia voastră în credinţă dată şi pe mine şi pe toată românimea o poate mântui; vor cunoaşte toţi românii că le-am voit binele şi am voit să-i scap de un jug greu de voi fi în pace, la primăvară aşa-i vom scutura de vor cădea şi dinţii la cei ce ne-au pus până acum resteu” (11).
Cloşca, pe numele real Ioan Oargă, apare în aproape toate lucrările ca un fel de aghiotant al lui Horea, o personalitate oarecum ştearsă. şi totuşi, în conştiinţa românilor el a rămas al doilea mare conducător, fiind diplomatul care încheie armistiţiile, într-un limbaj prea putin ţărănesc, dovedind, aşa cum reiese din declaraţiile vicecolonelului Schultz, o bună cunoastere a peisajului politic contemporan şi o apreciere realistă a situaţiei: “Noi ştim că pasul nostru va fi puternic dezaprobat, dar noi ne mângâiem că va fi un îndemn să fie examinată purtarea acelora care ne-au înşelat atât de crud. Oricum, noi preferăm moartea unei vieţi pe care o îndurăm; noi vom muri fericiţi ca exemplul nostru va garanta urmaşilor drepturile umanităţii.” (12). Cel mai enigmatic personaj al revoluţiei, după “Salis”, rămâne însă “Crişan” al cărui nume se presupune a fi fost Marcu Giurgiu. El avea fără îndoială, o bogată experienţă militară, fiind adevăratul organizator şi conducător al armatei, un autentic sef de stat major, care avea deja, în momentul incidentului “spontan” de la Curechiu, o trupă bine organizată şi dotată după modelul celei imperiale şi numărând circa 9.000 de luptători - oastea Zarandului. Cu aceasta declanşează pe data de 2 noiembrie ofensiva generalizată, ocupă localităţile urbane, dă proclamaţii. Impune o strictă disciplină militară prin pedepse exemplare, executarea în public a pacifiştilor şi stratageme: acolo unde propaganda făcută de preoţi - care, potrivit declaraţiilor observatorului Nemegyi Janos, vorbesc ţăranilor “despre originea lor română”, răspândind “ideile de eliberare naţională” - nu dă rezultatul scontat. Crişan utilizând o substanţă necunoscută, îsi dă foc în fata mulţimii căreia-i vorbeşte în timp ce braţele-i sunt cuprinse de flăcări aparente, spre a o convinge de sprijinul Divinităţii.
Maestru al strategiei şi tacticii, organizează asediile. Întreruperea liniilor de comunicaţie, ambuscadele, retragerile aparente şi atacurile prin surprindere. Execută mobilizarea generală, organizează unităţi, acordă brevete de subofiţer şi ofiţer, de la căprar la colonel, într-un cuvânt, el conduce operatiile militare. Stabileşte uniforma, semnele şi semnalele, drapelele de luptă şi dă un nume revoluţionarilor “horeni” sau “horiani”". În faza a doua a războiului antihabsburgic, conduce magistral luptele de “guerilă”. Capturat ultimul, se comportă ca un militar, asumându-si întreaga răspundere a acţiunilor. Declaraţiile sale contribuie la întărirea convingerii că, premeditat sau nu, incidentul de la Curechiu nu a făcut decât să devanseze izbucnirea unei revolte generale armate pregătită minuţios. În documentele anchetei apare termenul de “conjuraţie”. Se afla că “ductorii” sau “corifeii”, cu sprijinul românilor extracarpatici care trebuiau să forţeze trecătorile montane în număr de 30.000 de luptători (13), pregăteau o acţiune care trebuie să ducă, prin lichidarea de către fiecare sat a nobilului său, la o dată cuprinsă între 1 şi 24 mai 1785, la eliminarea adversarului intern - nobilimea ungurească. Răsturnarea prin forţă a ordinii de stat ar fi dus inevitabil la izbucnirea, eventual cu sprijin rusesc, a unui război româno-habsburgic. Pe lângă preoţii care făceau propagandă, circa 1000 de conjuraţi care vor constitui cadrele de comandă îi instruiseră deja pe ţărani, fapt ce explica neaşteptatul zel al acestora de a se înrola în regimentele de grăniceri. Bănuielile nobililor au fost trezite de modul în care ţăranii mergeau spre Alba Iulia să se înscrie în controalele armatei, în detaşamente, încolonaţi, cu tobe, drapele şi cântece de luptă, ceea ce doreau fiind de fapt armele pe care trebuiau să le ridice în calitate de viitori grăniceri. S-a stabilit că implicaţi în conjuraţie erau şi ofiţerii şi aproape toate notabilităţile de origine română, dar şi numeroşi ţărani unguri şi secui (ex. Căpitanul Francisc Szabo, Mihaly Ratz şi Janos Csonka Ratz din Trascău, Peter Korosi, Adam Laszlo, Janos Jaray din Sângeorz, fraţii Solomon şi Samson Boenemiza etc.), care juraseră pe “crucea românească” credinţă lui Horea în calitate de “Mare Căpitan” şi “crai”. Avizaţi, mulţi soldaţi au cerut permisie sau au dezertat imediat ce evenimentele s-au declanşat, intrând ca ofiţeri în oastea lui Crişan. Pregătită din timp, întreaga populaţie a dat curs cu promptitudine apelului la mobilizarea generală lansată în zilele de 6 - 7 noiembrie ale asaltului asupra cetăţii Deva, considerată cheia Principatului. (14). În teritoriile eliberate s-a introdus rapid administraţia românească, Horea numind juraţi, juzi săteşti şi înalţi funcţionari ca vicecomitele Zarandului în persoana nobilului român Adam Pag. Au apărut posturi fixe în cadrul unui sistem de pază şi control al drumurilor şi localităţilor, s-au eliberat acte de identitate în limba română şi alfabet chirilic şi s-a trecut la desfiinţarea nobilimii ca clasă prin “românizare” concret la egalizarea prin trecerea la ortodoxism, îmbrăcarea portului ţărănesc, căsătoria forţată cu tinere sau tineri ţărani români, obligaţia de a muncii cu palmele etc. Acolo unde s-au împotrivit nobilii au devenit victimele terorii revoluţionare. Demonstrând că lozinca ”Război palatelor, pace colibelor” a fost aplicată în Transilvania, publicistul sas Joseph Marlin avea să facă primul o minuţioasă şi completă paralelă între revoluţia română şi revoluţia franceză, într-un roman dedicat evenimentelor (15). Astăzi este evident pentru orice cercetător de bună credinţă, că întregul program al revoluţiei franceze cuprins în sintagma “Libertate-egalitate fraternitate”, a fost exprimat şi în ultimatumul transmis nobilimii la 11 noiembrie 1784 în numele lui Horea.
“Nobili să nu mai fie, ci fiecare dacă va putea găsi undeva o slujbă împărătească, din aceasta să trăiască. Nobilii stăpâni de moşie să-si părăsească pentru totdeauna moşiile. Pământurile lor să se împartă între poporul de rând, după porunca ce va da înaltul împărat. Nobilii să plătească dare ca şi poporul de rând (16). În mod obiectiv, aşadar, primii istorici care s-au aplecat asupra acestor evenimente au putut concluziona că ele au proclamat” cu arma în mână... principiile care peste vreo cinci ani aveau să triumfe în cea mai luminată şi mai civilizată tară a Apusului şi a lumii”(17). şi nu întâmplător ele au reţinut atenţia întregii prese progresiste europene care a susţinut făţiş cauza rebelilor. Un singur exemplu oferit de ziarul hamburghez “Politische Jurnal” este concludent: “Răsculaţii din Transilvania sunt românii - ce constituie de departe majoritatea locuitorilor principatului. Toţi aceşti oameni, dintr-un neam deosebit de frumos şi puternic, care nu-si ascund sângele roman, tânjesc sub crunta oprimare a blestematului sistem feudal şi de pe urma nesiguranţei şi a brutalităţilor ce decurg din el (...) Adevăratul conducător al răsculaţilor este românul Hora, al cărui nume este de fapt Horea. Acest om pare născut pentru a domni şi în timpul în care si-a jucat rolul a dovedit cu adevărat că este la înălţime, nu este un neştiutor, ci chiar o minte luminată” (18).
Concluzia care se impune în urma acestei scurte treceri în revistă a unor aspecte mai putin elucidate ale revoluţiei române din 1784 este aceea că nu numai acest eveniment, ci toate cele care au constituit circumstanţele care au dus la izbucnirea revoluţiilor europene la sfârşitul veacului XIX ar trebui realizate, din perspectiva unei pregătiri îndelungate şi unitare la nivel înalt. Opinia noastră este că, la acea dată, reuşita experimentului american (1774 - 1783) - edificarea prin revoluţie, într-un spaţiu periferic şi virgin a unui stat al democraţiei albilor - dădea speranţe cluburilor revoluţionare şi lojelor masonice europene ca proiectata ridicare armată pentru “libertate, egalitate, fraternitate” va izbândi şi în Lumea Veche, măturând structurile feudale anacronice şi instaurând triumful Raţiunii. Poate s-a impus atunci necesitatea unei “repetiţii generale” în felul celei mai vechi dinastii feudale - Casa de Habsburg, poate orice apropieri sunt simple speculaţii, dar dacă observatorii contemporani au văzut în insurecţia română din 1784-1875 un prolog al revoluţiei Franceze, cu atât mai mult noi, istoricii de astăzi, nu putem vedea altceva ! Indiferent de legendele ţesute în jurul lui Horea şi a apartenenţei sale la mişcarea masonică, eventual în aceeaşi lojă cu Iosif al II -lea, sau de misterul care încă înconjura figura, lui “Crişan” şi a încă necunoscutului “conte Salis’, încadrată unui larg curent european, aceasta revoluţie română s-a produs pentru înlăturarea cumplitei oprimări sociale şi naţionale la care erau supuşi românii din provinciile răpite de Habsburgi, pentru independentă şi unitate naţională, pentru refacerea, într-o concepţie modernă, a României unificate de principele Mihai Viteazul în anul 1600.
Dr. Mircea Dogaru
Note:
1. Vezi Maior Mircea Dogaru, De la Esculeu la Alba Iulia. Un mileniu de istorie românească în cronistica şi istoriografia ungaro-germană, Bucureşti, 1993, p. 35, 43, - 44
2. Vezi Johann Theodor von Hermann, Die Hora’ schen Unruhen, 1784-1785 und die Lage der Unterkanem in Siebengergen in Allgemeinen în Izvoarele răscoalei lui Horea, seria B, Izvoare narative, voi I, 1773-1785, Bucureşti, 1983, p. 448
3. Vezi Academician Ştefan Pascu, Revoluţia populară sub conducerea lui Horea, Bucureşti, 1984, passim
4. Vezi, pe larg, analiza militară a evenimentelor la Comandament M. Dogaru, L’organisation de la resistence sociale et nationale roumaine dans la montagne a l’epoque vers le temp modernes, în La guerre et la montagne dans L’histoire des Roumains, Bucarest, 1991
5. Mathias Bernath, Habsburg und die Anflave der rumanischen Nations bildung, Leida, 1972, p. 142
6. Ibidem, p. 220; cf. N. Iorga , Istoria românilor, vol III, Bucureşti, 1938, p. 23
7. Vezi "Presspurske Noviny" nr. 96/24 noiembrie 1784; cf. Academician St. Pascu, op. cit., p. 341
8. Academician St. Pascu, op. cit., p. 20,27,225,260,419,434,435
9. Ibidem, p. 373
10. Vezi istoria militară a poporului român, vol IV, Bucureşti, 1987, p. 57
11. Apud Acad. Ştefan Pascu, Revoluţia populară de sub conducerea lui Horea , p. 57
12. Ibidem, p. 417-418
13. Apud D., Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Din istoria formării naţiunii române, Bucureşti, 1984, p. 255
14. Vezi Bajozdi Vitan Sandor, A Deyal mezop a Horskkal tortent csataknak roved de igaz leiress în Izvoarele răscoalei lui Horea. Seria B, II, p. 221-230
15. Vezi Joseph Marlin, Horra, Kriegs -und Friedensbilder aus dem Volkabben der Romanen oder Wallachen în Siebenburrger, în "Arhiv des Vereins fur siebenburgische Landeskurde", 1894, passim.
16. Izvoarele răscoalei lui Horea, Seria A, vol. II, Bucureşti, 1982, p. 57-58
17. Tezaurul de monumente istorice pentru România atât din vechi tipărite, cât şi manuscriptia, cea mai mare parte streine, adunate şi publicate de Papiu-Ilarian, t.III. Bucureşti, 1864, p. 32.
18. Apud N. Edroiu. Semnificaţia internă şi răsunetul internaţional al marii răscoale populare din 1784, în “Lupta întregului popor”, nr. 2/1984, p. 55-56

Procesul de romanizare în Dacia


(Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, "Istoria românilor din cele mai vechi timpuri si până astăzi", 1975, editura Albatros , pag. 127)

Dacia a rămas sub stăpânirea romană ceva mai puţin de 170 de ani (106-275 e.n.), deci timp de vreo cinci generaţii. Totuşi, efectele au fost decisive: în urma aceste stăpâniri s-a născut poporul român. În alte ţări în care legiunile au stat de două ori mai mult, ca, de pildă, Panonia şi Britania, nu constatăm acelaşi lucru. În acestea din urmă, după retragerea administraţiei romane, locuitorii, vorbind limba latină, nu s-au putut menţine, cu atât mai puţin impune: ei au dispărut, treptat în mijlocul noilor ocupanţi. În Dacia, dimpotrivă, populaţia romanică s-a păstrat, mai mult chiar, a fost în stare să absoarbă ea pe năvălitorii ce s-au aşezat în ţinuturile din stânga Dunării.
Cum se explică această extraordinară putere a romanismului dacic? Cum s-a putut ca, într-un interval aşa de scurt să prindă el rădăcini atât de puternice? Răspunsul, după părerea noastră, nu poate fi decât unul singur: romanismul a biruit în Dacia fiindcă el reprezenta o civilizaţie superioară, o creaţie materială şi de cultură care sintetiza o întreagă evoluţie multiseculară şi ca atare a câştigat pe autohtoni. Aceştia, treptat convinşi şi atraşi de avantajele vieţii romane, au învăţat limba cuceritorilor, şi-au însuşit numele lor şi s-au romanizat. Dacă romanii nu izbuteau să câştige pentru civilizaţia şi cultura lor pe daci, s-ar fi întâmplat la noi ceea ce s-a întâmplat în Panonia şi în Britania: dispărea treptat romanismul. Fiindcă numai cu funcţionari şi cu oameni veniţi din altă parte nu poţi imprima unui ţinut un nou aspect, o nouă viaţă. Trebuie să ai neapărat şi concursul băştinaşilor, care să se simtă atraşi spre această nouă viaţă. Să urmărim aşadar cum s-a petrecut procesul de romanizare a dacilor.
El a început cu oraşele. Se ştie că, în general, populaţia oraşelor e mai puţin conservatoare decât aceea a satelor. Apoi în oraşe, romanii alcătuiau, aproape peste tot, majoritatea. Viaţa confortabilă orăşenească, având atâtea elemente de strălucire, de lux, de distracţie, a impresionat cu siguranţă pe dacii care locuiau în ele. În relaţiile cu administraţia, cu armata, cu coloniştii, ei au început a deprinde latineşte. Negustorii şi meşteşugarii daci, mai ales, erau profesional obligaţi s-o facă. Altfel, n-ar fi putut să-şi continue afacerile. Aceia dintre autohtoni care voiau să ajungă a juca un rol în administraţie în conducerea oraşului de pildă, de asemenea trebuiau să înveţe latineşte. Să mai adăugăm şi moda, spiritul de imitaţie, care, în toate vremurile şi la toate popoarele, a găsit adepţi. Pentru unii dintre autohtoni a vorbi latineşte a început a fi, de la o vreme, şi un semn de distincţie, aşa încât, ţinând seamă de toate aceste elemente, nu-i de mirare că în centrele urbane procesul de romanizare s-a produs mai repede.
Mai încet a mers lucrul la sate. Aci dacii formau, mai ales în primele timpuri după cucerire, imensa majoritate a poporului. Cu vremea, însă, au început să se aşeze şi romanii în sate. Venea câte un colonist, îşi făcea o aşezare sau o villa, cum se spunea atunci, împrejurul ei se ridicau cu vremea alte aşezări, ale copiilor, ale muncitorilor, până ce villa ajungea un adevărat vicus sau pagus, adică un sat care purta, de cele mai multe ori, numele întemeitorului. Întâlnim o sumă de sate de acestea în Dobrogea. Astfel era satul lui Clement sau al lui Clemenţian (vicus Clementinus) la Caramuratul de astăzi; satul lui Casius (vicus Casianus) la Şermet; satul lui Verobrittus (vicus Verobrittianus) la Sarai, lângă Hârşova. În ţinutul cetăţii Histria, era satul lui Celer (vicus Celeris), al lui Quintio (vicus Quintionis) şi al lui Secundinus (vicus Secundini). Lângă Tomis se pomeneşte satul lui Narcisus (vicus Narcisianus). Tot aşa s-a îmtâplat şi în Dacia. Muncitorii daci care lucrau pe moşiile acestor colonişti cu atât mai mult cei care le luau în arendă, au început a deprinde latineşte. Le folosea şi pentru a se înţelege cu autorităţile, cu perceptorii, cu funcţionarii administrativi, cu toţi cei carei reprezentau statul.
În romanizarea satelor, au avut un rol important veteranii, atât cei de origine romană sau romanizaţi, cât şi cei proveniţi din băştinaşi. Cum serviciul militar dura mult - 25 de ani - o bună parte dintre legionari erau căsătoriţi; soţiile şi copii aveau de altfel voie să locuiască în imediata apropriere a taberei sau castrului, în aşa-zisele canabe. Legiunile şi diferitele corpuri de trupă auxiliare stând însă permanent în Dacia, este evident că multe dintre soţiile soldaţilor vor fi fost autohtone, dace. La eliberare, legionarul, numit acum veteranus, căpăta - dacă nu avusese de mai înainte - dreptul de cetăţenie pentru el şi întreaga lui familie, precum şi o bucată de pământ spre a o cultiva. Copii veteranilor şi ai dacelor deveneau aşadar cetăţeni romani şi vorbeau latineşte; cei mai mulţi vor fi ştiut şi limba dacă, limba mamei. Copii copiilor însă, aşadar nepoţii veteranilor, erau de obicei deplin romanizaţi. În două, cel mult trei generaţii, urmaşii acestor căsătorii mixte, între veteranii romani şi femeile dace, uitau limba băştinaşilor.
În ce priveşte pe veteranii de origine dacă, şi aici a avut loc un proces de romanizare. După ce stătuseră 25 de ani sub arme, după ce văzuseră întinderea şi puterea imperiului, de la Tigru şi Eufrat, unde făcea de pază acum o "vexillatio Dacorum Parthica", până în Britania, unde îşi avea reşedinţa o altă trupă de daci, după ce deprinseseră, în timpul lungului serviciu militar, limba romanilor, şi avuseră prilejul să cunoască măcar civilizaţia dacă nu şi cultura acestora, după ce deveneau, la eliberarea "onestă" din armată, cetăţeni deplini, cu toate drepturile şi cu pământ, era firesc să se simtă legaţi de această nouă situaţie şi să caute a atrage spre ea şi pe alţii. Dacii care au servit în armata romană au fost şi ei întocmai ca şi ceilalţi veterani, elemente active de romanizare.
Numărul veteranilor aşezaţi în Dacia trebuie să fi fost considerabil, de vreme ce, în limba română, noţiunea de om în vârstă, cu ani mulţi, este exprimată tocmai de acest cuvânt. Fiindcă bătrân nu e altceva decât veteranus, modificat după regulile limbii noastre. În alte limbi romanice, în franţuzeşte, de pildă, sau în italieneşte, se întrebuinţează pentru a exprima noţiunea de bătrân, cuvinte care derivă din corespunzătorii latini vetus (vieux, vecchio) sau senex. Numai la noi a biruit acest termen militar veteranus, ceea ce dovedeşte frecvenţa cuvântului, deci şi a celor care se numeau astfel, în Dacia. De altfel, această frecvenţă a veteranilor nu trebuie să mire, deoarece procesul aşezării lor în Dacia a durat vreme îndelungată, şi anume tot atât cât au stat trupele romane aici. Nu e vorba deci de o singură împroprietărire a veteranilor din vremea lui Traian, ci de o serie continuă de asemenea împroprietăriri, ale tuturor veteranilor de după 106, care au vrut să se aşeze în Dacia. Aşadar elementul militar sporea mereu.
Şi orăşenii trebuie să fi fost mulţi, de vreme ce un cuvânt reprezentativ de al lor, pavimentum, care înseamnă pavaj, podea, a ajuns să fie întrebuinţat pentru a exprima o noţiune tocmai caracteristic rurală, pământul. Evident şi orăşenii şi sătenii din Dacia au cunoscut şi cuvântul aşa de obişnuit, terra. De ce însă în timp ce în celelalte limbi romanice, solul e designat prin termeni ce provin din acest cuvânt, la noi s-a impus termenul orăşenesc de pavimentum, terra rămânând cu înţelesul derivat de ţară? Explicaţia credem a fi următoarea: Ca să ajungă a birui, pentru exprimarea unei noţiuni fundamentale şi de întrebuinţare permanentă, termenul - impropriu de fapt - pavimentum, a trebuit să fie întrebuinţat de un număr considerabil de la care să-l fi luat ruralii. Acesta a fost cazul însă atunci când oraşele Daciei, fiind ameninţate de năvălitori, care le vizau în primul rând, populaţia lor s-a retras prin locuri mai ferite, prin satele şi pădurile vecine. Chiar dacă însă generalizarea acestui cuvânt şi formarea înţelesului său actual se va fi petrecut în alte condiţiuni, nu e mai puţin adevărat că el constituie un indiciu al însemnătăţii pe care a avut-o în romanismul dacic elementul orăşenesc. Un alt indiciu în acest sens este cuvântul cetate, din latinul civitas. Pentru a numi un loc sau o aşezare întărită, strămoşii noştri nu s-au folosit aşadar de un termen militar cum ar fi fost arx sau castellum, ci au recurs chiar la cuvântul care designa aşezarea urbană, oraşul. Alegere explicabilă dacă ne gândim la epoca mai târzie a apărării militare romane, când împotrivirea la atacul barbarilor se făcea mai ales din dosul zidurilor oraşelor fortificate. Un exemplu ni-l oferă chiar colonia Romula, din Oltenia, care mulţumeşte împăratului Filip şi fiului său fiindcă au întărit-o printr-un zid circular.
Asupra teritoriului dintre Carpaţi, Olt şi Dunăre (viitoarea Muntenie), ca şi asupra sudului şi vestului Moldovei, influenţa Romană s-a exercitat încă înainte de expediţiile lui Traian, dovadă numeroasele tezaure monetare, romane, unele dintre ele cuprinzând chiar emisiuni republicane. Această difuzare a monedei romane are drept urmare încetarea baterii monedelor dacice proprii, care au fost astfel înlocuite ân schimburile curente de mărfuri. Faptul este semnificativ şi arată cuprinderea teritoriilor dacice, atât cele intracarpatice cât şi cele din Muntenia şi Moldova, în aria de iradiere a civilizaţiei latine, înainte de războaiele lui Traian. După cucerire, procesul de romanizare are loc şi aci, aceste teritorii fiind străbătute de drumuri romane şi păzite de castre romane. Aici, în câmpia munteană, şi anume în ţinutul păduros dintre cele două stepe - Bărăganul şi Burnasul - au găsit slavii o numeroasă populaţie romanică şi de aceea au zis acestui ţinut Vlaşca, adică ţara vlahilor, şi Vlăsia, care are acelaşi înţeles.
Procesul de romanizare al Daciei a fost rapid. El se observă în înseşi numele localnicilor, care în câteva generaţii ajung curat romane. Iată câteva exeple caracteristice: cu prilejul unei năvăliri a costobocilor, este ucis dacul Dazius Comozoi (adică al lui Comozous) din Tropaeum Traiani. Copii lui îi pun o inscripţie funerară din care putem urmări procesul de romanizare a numelor. Aşadar pe tatăl celui ucis îl chema Comozous: nume dac; fiul său poartă de asemenea un nume dac: Daizus. Copii acestora din urmă însă, deci nepoţii lui Comozous, se numesc Justus şi Valens, ca cei mai autentici romani. Al doilea exeplu îl avem tot din cetatea Tropaeum: o inscripţie latină pomeneşte o altă familie de daci, şi anume iarăşi trei generaţii; bunicul se numeşte Mucaporus, tatăl se numeşte Scoris şi are ca soţie pe Aurelia Eftepir, copiii, adică nepoţii lui Mucaporus, poartă numele curat romane de Aurelius, Sabina, Valens şi Sabinianus. Dacă bunicul şi tatăl îşi păstrează numele dacice, mama copiilor are prenumele roman, Aurelia, iar copii poartă cu toţii nume romane. Procesul de romanizare apare şi aci evident. S-a petrecut în Dacia romană un fenomen similar aceluia care va avea loc mai târziu în Principatele Române: în curs de câteva generaţii, elementele străine vor fi asimilate de masa românească. Andronic Cantacuzino, contemporan cu Mihai Viteazul, era grec. Fiul lui, Constantin Cantacuzino, ia ca soţie pe fiica lui Radu Şerban, fostul domn, şi ajunge fruntaşul boierimii muntene. Copiii lui Constantin, aşadar nepoţii lui Andronic, sânt membrii cei mai imporanţi ai partidei naţionale româneşti; unul dintre ei Şerban, ajunge domn al Munteniei; un altul scrie o cronică a românilor, în sensul cel mai larg al noţiunii de român. Asimilarea Cantacuzinilor era deplină; ea se făcuse în curs de două generaţii. În Dacia romană asimilarea a fost tot aşa de rapidă şi completă: se poate afirma ca pe la jumătatea secolului al III-lea, deci înainte de retragerea legiunilor, Dacia era o ţară deplin romanizată. Atât în oraşe, cât şi în state, se vorbea acum latineşte: bineînţeles, nu latina literară, aceea a lui Tacit, Horaţiu şi Pliniu, ci latina populară, aşa cum o vorbea poporul, cu o gramatică aproximativă şi cum o scria el, nerespectând întodeauna terminaţiile şi ortografia.

duminică, 22 martie 2009

În ziua de anul nou

"Patria ungară a supravieţuit şi acestui an. Pe cerul furtunos steaua lui s-a
întunecat puţin, dar n-a apus. Mâna ne este rănită adânc, dar mai poate
purta armele, iar acolo unde izbeşte, lasă urme însângerate. Lasă urme
însângerate, hoardă de tâlhari, pe mutrele voastre. Ca la judecata de apoi
acestea să te învinovăţească: să te învinovăţească în faţa lui Dumnezeu. ce
bine ar fi dacă ele l-ar face pe Dumnezeu să-şi reverse groaznica mânie
împotriva ta, care ne arăţi colţii tăi turbaţi. Dar ce ne pasă nouă de
judecată? Chiar dacă va exista una, mai e mult până atunci. Iar lucrul cel
mai important este că domnul e îndurător, poate că o să-i ierte. Să nu
aşteptăm: noi înşine rostim verdictul în cazul acestor câini sângeroşi …
pronunţăm o asemenea condamnare la moarte, încât lumea să
înmărmurească. Vom presăra atâta timp asupra lor nenorocirile
îngrozitoare şi aducătoare de moarte, până ce nu va mai rămâne decât unul
singur de-al lor, care să povestească acasă tremurând: vai de cel care nu-l
cinsteşte pe maghiar. Acum Dumnezeu nu ne ajunge, căci el nu este destul
de aspru; către tine mă întorc în rugăciune, oh, iadule, în această dimineaţă
de anul nou: răsădeşte în inimile noastre întreaga ta mânie, ca să nu
cunoaştem ce înseamnă îndurarea până ce pe acest pământ mai mişcă
vreunul dintre blestemaţii ăştia”

(Sandor Petofi)

Pe viaţă şi pe moarte

"De la Carpaţi, până la Dunărea de Jos,
Un strigăt de groază, o furtună sălbatecă!
Cu părul zbârlit şi fruntea plină de sânge,
Maghiarul stă singur în lupte şi nenorociri...
Croaţi, germani, sârbi şi români,
Ce vă repeziţi cu toţii la Ungaria?
Sabia care v-a cruţat de turci şi de tătari
Sclipeşte în mâna maghiarului...
Căci, nu sunteţi decât corbi, nişte corbi scârboşi,
Dar maghiarul încă nici vorbă să moară.
Doamne fereşte! Ba, chiar cu sângele vostru,
El va zugrăvi pe cer purpuriul zorilor...
N-o să mai fie duşmani, când ultimul strop
De sânge va curge din blestematele voastre inimi...
Ridică-te, deci, maghiare, împotriva acestei hoarde,
Căci doar binele şi sângele tău preţuiesc...
Cândva ne-am luptat cu leii,
Acum să ne devoreze lepădăturile de păduchi?"

Sandor Petofi

marți, 17 martie 2009

Spaţiul românesc


(Victor Jinga, "Probleme fundamentale ale Transilvaniei")

Evoluţia istorică şi cercetările geografice, economice şi politice au dus la constatarea unanimă, că structura statului, compus din teritorii geografice deosebite, este superioară structurii uniforme, părţile variate completîndu-se reciproc constituiesc un tot armonic. Este necesară nu unitatea de peisaj, ci unitatea şi organicitatea de viaţă. Fondatorul geopoliticii, R. Kjellén, a mărutirisit că statul organic are mai puţină nevoie de ţinuturi identice sau asemănătoare, ci mai mult de teritorii care să se completeze armonic. Otto Maull s-a exprimat la fel. După Grabowsky, teritoriul unui stat este lipsit de armonie dacă peisajele sale sunt prea mult deosebite unele de altele sau dacă ele se aseamănă pînă la monotonie.
Fizionomia pământului românesc de astăzi a dat naştere, de timpuriu, la formaţiuni politice corespunzătoare. Unitatea în varietate a oferit posibilităţi pentru creerea de state durabile, acest pămînt putînd îndestula cu aproape tot ceea ce îi trebuia, populaţia aşezată pe el.
Valoarea politică şi geoeconomică a Daciei a fost preţuită încă din vremea lui Iulius Cezar care a proiectat ocuparea ei. Unitatea şi dîrzenia etnică, legătura organică a Dacilor cu pămîntul lor, au dat mult de lucru împărăţiei romane, unitate şi organicitate care au păstrat 17 veacuri nealterat caracterul acestui colţ de lume, care prin fondarea României întregite şi-a desăvîrşit procesul politic, analog cu unitatea sa antică.
Statul dac de acum 20 de veacuri avea, aproximativ, forma şi întinderea României întregite. "Cînd la intervale de timp atît de îndepărtate, se repetă forme politice atît de asemănătoare, noi suntem în drept să credem că acest fel de organizaţii politice sunt printre cele mai fericite nu se pot realiza în cadrul geografic al solului nostru". (Gh. Vâlsan)
Unitatea pămîntului românesc se desprinde şi din constatarea că stăpînirea romană în Dobrogea şi în cîmpie nu a fost posibilă fără cucerirea cetăţii transilvane. Şi această unitate a fost totdeauna expresivă prin hotarele naturale care au încadrat-o din toate părţile. Prin larga zonă pustie - scria un geograf german (W. Vogel) - zona luncii şi a mlaştinilor Tisei, Dacia şi Polonia s-au învecinat multă vreme cu două lumi deosebite. Dincoace de zona pustie şi inundabilă începea pădurea submunţilor şi munţilor Apuseni: Silvana, pentru ca dincoace şi de aceasta, să se întindă podişul Tran-Silvaniei.
"Fapt este că Dacia noastră, cea mai precis conturată, cea mai solid şi mai organic contruită din toate piesele geografice ale spaţiului din Maramureş la Egee, a plămădit şi a dat la iveală, deprinzîndu-l cu fizionomie proprie din rest, un popor aparte - poporul românesc. Nu există, în adevăr, istorie şi nu există popor care să fie aşa de mult expresii ale pămîntului lor, cum este istoria românească şi cum este poporul românesc." (Ion Conea)
Sunt deosebit de interesante limitele pe care un geograf grec le stabileşte, mai aproape de vremea noastră, pentru pămîntul românesc, Cartea geografului Daniel (Dimitrie) Philippide s-a tipărit la Tauchnitz, în lipsca, la 1816. Geograful grec spune aşa:
"România" e aşezată între al 44-lea şi 47-lea grad de latitudine boreală, partea sa cea mai de miazăzi fiind regiunea Dunării între Rusciuc şi Nicopole, iar cea mai de miază-noapte izvoarele Ung şi între 38 şi 48 grade longitudine, avînd punctul "cel mai de răsărit" la Cetatea-Albă şi "cel mai de apus" în faţa Solnocului, pe Tisa".
Iar vorbind despre apele pămîntului românesc, geograful Philippide se exprimă astfel:
"Fluvii comune României şi altor ţări sunt Dunărea, Tisa, Ungul şi Nistrul. Proprii României sunt Mureşul, care-şi are izvoarele în răsăritul Ardealului, nu departe de hotarele Moldovei şi de izvoarele Oltului şi care, despărţind oare-şi cum în două Ţinutul şi facînd hotar Banatului înspre Ghiula, se varsă în Tisa."
În partea privind judeţele "României", geograful menţionat scrie:
"Ghiula e partea României care se întinde de la Carpaţi şi de la izvoarele Tisei, unde este şi Maramureşul, pînă la Ung şi Mureş, încît are la miază-noapte şi la răsărit Munţii Carpaţi, la miază-zi o parte a Moldovei, Ardealul şi Banatul, iar la apus Ungaria, de care se desparte prin rîurile Ung şi Tisa". De aici au pornit Dacii şi au cuprins cealaltă parte a României, pe atunci "Geţia".
Cartea despre pămîntul românesc, a geografului grec Philippide, este o impresionantă anticipare a hotarelor României întregite după un secol. Este meritul profesorului N. Bănescu de a ne-o fi pus la îndemînă prin traducerea sa din 1924, precedată de o bio-bibliografie a geografului Philippide care a scris şi o istorie a României, tot în 1816 şi tipărită tot la Lipsca.
O istorie zbucuiumată, avînd parcă stigmatul blestemului legedarului Meşter Manole, încrucişare de rîvniri străine şi ambiţii autohtone, străduinţi creştine şi aprige apărări de glie şi moşie, slobozind sînge curat românesc mai de patru ori pe veac, cu puţine culmi de bucurii şi multe adîncuri de tristeţi am ajuns în pragul unei Ţări independente, stăpînă pe voinţa şi viitorul ei.
Lipsea însă, României de la sfîrşitul veacului trecut şi începutul celui de faţă echilibrul geografic indispensabil pentru dezvoltarea sa organică. "România - scria F. Schrader - este o regiune al cărui centru, pe care noi îl numim geografic, prin analogie cu centrul de gravitate, este în afară de teritoriul determinat de evenimentele istorice. Cu alte cuvinte, România, aşa cum este ea astăzi, dă impresia unei ţări care este în stare de echilibru instabil".
Un alt geograf german - Theobald Fischer - într-o lecţie publică ţinută la universitatea din Marburg, compara imaginea de atunci a Statului român cu un vultur în zbor, ale cărui aripi le formau Muntenia şi Oltenia pe deoparte şi Moldova de alta, iar capul Dobrogea - trunchiul, însă, adică partea cea mai esenţială a corpului, Transilvania - lipsindu-i. Cam în aceeaşi vreme, scria Rudolf Kjellen că cele două aripi de care vorbea Theobald Fischer - Valahia şi Moldova - îţi păreau ca braţele unui cleşte care stau să se închidă, spre vest, peste trupul Transilvaniei.
Imaginea hibridă de atunci a României a atras atenţia geografilor străini; pentru români această imagine constituia o mustrare şi un îndemn ajuns la scadenţă fericită după şi prin războiul de întregire. Astăzi, "vulturul" lui Theobald Fischer şi "cleştele" lui Kjellen întunecă, din nou, soarele românismului; necesitatea de a le goni de pe firamentul pămîntului nostru are tăria unui imperativ categoric.
"Înfăţişarea pămîntului românesc, aşa de unitară, a avut o consecinţă naturală sub raportul etnic: poporul care a locuit acest pămînt, a fost de asemenea, un popor unitar. Cine locuieşte centrul pămîntului românesc, podişul Ardealului, acela în chip firesc va locui şi ţinuturile mai joase dimprejurul podişului. Aşa a fost în vremea Geţilor sau Dacilor, aşa este şi astăzi. De aceea, la noi nu există deosebirile de dialect, cum se constată în Franţa, de pildă, sau în Germania. Un maramureşean se înţelege numai decît cu un dobrogean şi un orheian cu un bănăţean."(C.C. Giurescu)
Întregirea Ţării româneşti în urma războiului din 1916-1918 a dat teritoriului politic al României şi echilibrul geografic precum şi consistenţa şi armonia etnică şi economică. Între ţările Europei România reprezenta pînă la 1940, statul tip din punctul de vedere geoeconomic şi al simetriei spaţiale. De fapt, hotarele etnografice ale României erau, de mult, trasate în conştiinţa poporului aşezat pe acest spaţiu şi în realităţile evidente şi incontestabile ale pămîntului şi ale vieţii poporului unitar şi compact care îl locuieşte.
Nu dăm o importanţă deosebită faptului ca spaţiul nostru naţional are şi încadrarea naturală a Dunării, a mlaştinilor Tisei şi a unui important rîu la răsărit deoarece, astăzi, doctrina hotarelor naturale nu mai poate avea însemnătatea pe care o avea mai înainte cînd trecerea unei ape sau a unui şir înalt de munţi era o mare problemă tehnică şi tactică, atunci cînd munţii şi fluviile erau hotare de imperii sau chiar presupuse margini de lume.
Subliniem totuşi, adevărul de necontestat, că un organism etnic şi politic românesc puternic şi unitar, în măsură de a rezista tuturor încercărilor, nu se poate imagina decît sprijinindu-se pe cetatea Transilvaniei, pe apele Dunării şi pe litoralul Mării Negre.
Un erudit geograf şi cartograf elveţian, încîntat de minunata simetrie a formelor plastice ale Carpaţilor şi ale regiunilor împrejmuitoare, a exprimat, încă de mai bine de 30 de ani, dorinţa de a desena cineva o hartă model, luînd ca temă pămîntul românesc.
"Unde mai găsim o ţară al cărei teren să prezinte contraste mai ispititoare şi variaţiuni mai bogate decît România? ...Mai întîi Carpaţii - o linie frumos arcuită. La mijloc, podişul Transilvaniei ocolit de munţi, din care podiş, unele rîuri ies străbătînd zidul stîncilor şi coboară pe calea cea mai scurtă spre Dunăre... Munţii se prelungesc cu un brîu de dealuri... avem între Muntenia şi Moldova cîmpia măreaţă a Bărăganului. Totodată trece prin ţară şi cel mai mare fluviu al Europei centrale. ... Mai avem şi o porţiune de mare, mărginită de un ţărm cît se poate de variat". (Raymund Netzhammer)
Unitatea pămîntului românesc l-a impresionat atît de mult pe geograful elveţian încît chiar de atunci şi-a exprimat părerea că harta României să cuprindă, neapărat, Basarabia şi Bucovina şi Transilvania, părţi care stau în cea mai strînsă legătură cu regatul român şi din punct de vedere istoric şi cultural, nu numai geografic.
Imaginea unitară în armonică varaţiune a pămîntului românesc a atras atenţia mai multor geografi străini, veniţi la noi pentru a contempla frumuseţea şi caracteristicile peisajului carpato-dunărean.
"Apropiat cît mai mult cu putinţă de idealul naţional, Statul român strînge aproape pe toţi românii între frontiere din anumite puncte de vedere ideale, în jurul citadelei carpatice care a fost întodeauna inima naţiunii române. Viaţa sa economică nu este tulburată prin adăugirea de noi principii ale căror resurse diverse se combină. Ceea ce România cîştigă în bogăţii miniere nu schimbă raportul între viaţa agricolă şi viaţa industrială. Nu este vorba de o adaptare la o viaţă complet nouă: este vechea viaţă care trebuie să continue cu o mai mare bogăţie de pulsaţie şi de trafic comercial" - spunea de Martone.
Opiniile geografilor sunt unanime în a recunoaşte şi a demonstra unitatea geografică a pămîntului nostru. "Fără nici o exagerare - spune V. Mihăilescu - putem socoti pămîntul românesc ca o unitate geografică dintre cele mai respicate. Caracterele lui distinctive sunt datorite, în primul rînd, prezenţei Carpaţilor, a căror geneză şi evoluţie stau în legătură cu formarea depresiunilor periferice. Atît de strîns este raportul dintre cele două serii de forme: cele înalte şi accidentale (Carpaţii şi, în parte, dealuri pericarpatice) şi cele joase şi plane (Cîmpii şi podişuri), încît trebuie să socotim formele din a doua grupă tot ca pămînturi carpatice şi deci constituind cu munţii o singură unitate: aceea a pămîntului românesc".
"De sigur, există o deosebire de alcătuire: Fosta Ungarie prezintă o cîmpie centrală, pe axa unui fluviu, apoi o centură de coline şi munţi pe care alerga hotarul. Dimpotrivă, Statul român prezintă o cetate centrală încadrată de munţi, coline, cîmpii şi apoi fluvii pe care aleargă hotarul. Ei şi? Unde sunt legile geografice care să demonstreze că o alcăturie e mai favorabilă pentru un stat, decît alta?" (G. Vlâsan)
Între Dunăre, Tisa, Nistru şi Marea Neagră se întinde un pămînt armonic şi unitar, clădit prin gruparea părţilor mai joase din jurul Carpaţilor transilvani. Spaţiul nostru etnic se suprapune pe spaţiul carpatic românesc.
România reprezintă limita extremă a romanităţii răsăritene. Fericita structură a pămîntului nostru a legat, indistructibil, romanitatea de acest spaţiu pe care nu l-a părăsit niciodată deoarece nicăieri nu a găsit condiţii mai prielnice pentru traiul şi mai ales pentru posibilităţile sale viitoare.
România - ne spune V. Mihăilescu - este o ţară de întreită răspîntie. Pe pămîntul ţării noastre se întîlnesc trei mari regiuni europene: regiunea apuseană (prin intermediul Europei centrale), regiunea meridională (prin intermediul Balcanilor) şi regiunea continentală (prin contact direct). Prima regiune este prezentată de Carpaţi care sunt o prelungire ale Alpilor către răsăritul Europei. Într-adevăr, cele două lanţuri muntoase se aseamănă între ele prin structura lor geologică, prin cutarea puternică a păturilor din care sunt constituite, prin prezenţa formelor glaciare, cel puţin în masivele mai înalte, prin vegetaţia lor (păduri de foioase şi conifere şi păşuni alpine, întinse). A doua mare regiune geografică, cea continentală sau orientală, e înfăţişată prin uriaşul bloc rusesc a cărui margine apuseană se găseşte în Moldova şi anume în lungul contactului dintre podişul moldovenesc şi dealurile subcarpatice... A treia mare regiune, cea meridională, e reprezentată fiziceşte prin fundamentul cîmpiei dunărene şi prin podişul dobrogean.
Funcţiune dominantă în spaţiul românesc îndeplinesc, însă, Carpaţii - "Cum s-a spus de atîtea ori - scria cîndva Nicolae Iorga - de oamenii de ştiinţă, cum am apăsat nu odată eu însumi, România e carpatică, Jugoslavia dinarică, Grecia maritimă, iar Turcia anatolică. Balcanică e numai Bulgaria".
Sentimentul izolării noastre etnice l-a determinat pe Goga să se exprime astfel: "în oceanul zbuciumat al omenirii, noi suntem o insulă cu flora ei deosebită şi a îngădui să se distrugă această insulă, înseamnă a tolera un furt în atelierul de evoluţie universală".
Pămîntul nostru - spune un istoric (C.C. Giurescu) - se poate asemăna cu o cetate antică sau medievală. Ardealul şi cununa lui de munţi închipuie fortăreaţa propriu zisă, dealurile de prin prejur, întăriturile înaintate, iar Dunărea, Tisa, Nistrul, şanţurile de apă care înconjoară cetatea. Imaginea se impune de la sine. Nu-i de mirare, aşa dar, că învăţaţii germani şi francezi au întrebuinţat termenul de citadelă sau bastion pentru Ardeal (Bollwerk, bastion).
Găsim în autorul german Karl Hermann Theil comparaţia teritoriului transilvan cu un bastion al cărui rol, în evoluţia etnică şi politică a poporului român, poate fi urmărită de-a lungul istoriei.
Un geograf (Karl Hermann Theil) ne înfăţişează astfel, însuşirile pămîntului transilvan: "O configuraţie orografică a grupărilor de munţi care ocolesc un podiş înalt de 500-600 m., de unde radiază plaiuri, drumuri şi ape curgătoare care sparg şi traversează munţii făcîndu-i penetrabili. În altitudinea mijlocie a Carpaţilor româneşti, ale căror culmi se desprind în spinări domoale, însorite, acoperite cu păduri, fîneţe şi ogoare care dau impresia unei adevărate ţări suspendate pe înălţimi, populată numai cu români, ce se ocupă cu păstoritul, dar şi cu agricultura, mineritul, exploatarea pădurilor, plutăritul, etc. Frecvenţa plaiurilor de culme şi a popasurilor adînci care permit trecerea uşoară din interiorul cetăţii transilvane spre Dunăre, Marea Neagră şi Tisa, întregesc un organism economic de cea mai mare însemnătate în evoluţia etnică şi politică a populaţiei româneşti".
Sunt - cele mai de sus - confirmări recente ale aprecierilor unor vechi cercetători ai pămîntului românesc de dincoace de Carpaţi. "Imporantă, în această ordine de idei, este harta spaţiului sud-estic, din ediţia de la 1542 a tratatului lui Johannes Honterus, intitulat "Rudimenta cosmographica", pentru că Transilvania apare ca o unitate geografică total diferită de Ungaria, aparţinînd, împreună cu Moldova şi Valachia, Daciei" (Netoliczka Oskar, 1898)
Structura şi fizionomia pămîntului românesc, văzute şi cercetate de geografi şi negeografi, ne vorbesc clar şi răspicat de gradul înalt la care se poate întîlni realizat principiul unităţii şi al armoniei terestre. Sistem orografic inelar, terasat pînă la malurile Dunării şi ale rîurilor răsăritene şi apusene, convergenţe pe ape iuţi şi domoale, bogate în plute, peşte şi vapoare, litoral de mare întors cu faţa spre soarele care se ridică şi străjuit de urme de cetăţi cu nume şi glorie, văzut de oriunde şi oricînd pămîntul românesc constituie un deosebit frumos şi de fericit cadru natural vieţii unui popor care i-a rămas totdeauna credincios şi i-a fost statornic apărător.
"Întreita evoluţie geologică, paleogeografică şi morfologică, dictată de forţele naturii, a creat în această parte a lumii, între Europa peninsulară şi cea continentală, un ţinut aparte, un bloc unitar perfect delimitat fundamental deosebit de regiunile naturale vecine cu o individualitate proprie, cu o unitate, simetrie şi armonie aproape desăvârşite".

vineri, 13 martie 2009

Ungur şi "maghiar". Dedesubturile unei legitimaţii.


(Bătălia pentru România, Dr. Mircea Dogaru în dialog cu jurnalistul Septimiu Roman)

Septimiu Roman: O întreagă "elită" publicitică, prea grăbită şi prea puţin instruită sau doar "interesată", considerând că aplombul poate înlocui cultura, pune semnul egalităţii între "nemţi" şi "germani", "români" şi "vlahi", ceea ce dumneavoastră, domnule Mircea Dogaru, consideraţi că este corect, dar şi între "unguri" şi "maghiari", echivalenţă pe care aţi conestat-o în repetate ocazii. Cine ar fi, aşadar, după opinia dvs. "maghiari" şi de ce nu sunt totuna cu "ungurii"?

Mircea Dogaru: În accepţiunea etnică a cuvântului, "ungurii" nu sunt "maghiari", tot aşa cum "românii" nu sunt "traci" (decât pentru unele minţi bonlave ori pentru agenţii de influenţă pro-Est) sau "francezii" nu sunt "galli". Iar în accepţiunea politică de după "dualism" (1867)a cuvintelor, dacă toţi "ungurii" sunt "maghiari", nu toţi "maghiarii" sunt, etnic, unguri, tot aşa cum "ruşii" erau "sovietici" dar nu toţi "sovieticii" erau, etnic, "ruşi".
Se ştie că, în tendinţa de deznaţionalizare prin rusificare a popoarelor cotropite, bolşevicii au vorbit iniţial despre "popoarele sovietice", sfârşind prin a afirma existenţa "poporului sovietic" şi a "naţiunii sovietice". La fel stau lucrurile şi cu termenul de "maghiar", inteligent reintrodus în circulaţie, după 1867, în cadrul programului de stat de deznaţionalizare a slavilor, românilor, germanilor şi celorlalte etnii din cuprinsul Ungariei dualiste. Dar ... să nu anticipăm!
Ca toate (fără excepţie) popoarele moderne europene, inclusiv poporul român şi ungurii sunt rezultanta unui proces de etnogeneză, un proces, în ceea ce-i priveşte, extrem de complex. Cei care au venit din Asia au fost "maghiarii finici" sau "copii pământului", cum ar suna, în traducere, numele lor. Dar între cei care s-au stabilit în Europa Centrală, maghiare erau, după Simon de Keza, "108 neamuri (familii patriarhale - n.n.) nu mai multe. Ceilalţi erau, potrivit cronicarului cu dublă ascendenţă spaniolă, proclamat ieri "hungarus", astăzi "maghiar" de arhitecţii celei mai mari minciuni din istorie, "străini sau provenind din robi". Majoritatea valului de migraţie eterogen condus de Almus, apoi de Arpad, era formată din populaţii türcice, kazari (kabari)bulgari, bascurzi (de unde pejorativul "bozgor") pecenegi alăturaţi la Kiev etc., grupaţi de autorii gestelor ungureşti sub numele generic de "cumani" deoarece, la 2-3 sute de ani după evenimente, "cumanii" erau türcici contemporanii lor şi care, în creuzetul pannonic, au participat masiv, la rândul lor, în veacurile XII-XIII la procesul etnogenetic ungar. Tot după plecarea de la Kiev spre Vest, valului lui Almus i s-au alăturat numeroşi slavi şi, luaţi la remorcă, pe post de robi, "români" ("volohi", "voloki", "voloci" pentru slavii nordici, de unde desemnările ungureşti "olah" şi "olahok"). Au urmat, la trecerea munţilor, luptele cu "volohii (românii) şi slovianii" din Carpaţii Păduroşi, după "Nestor", lupte care au costat viaţa ducelui Almus, căruia-i succede fiul său, Arpad, şi stabilirea, cu mare efort, sau "muncă" într-o regiune românească, în care au ridicat, numindu-l după cuvântul "muncă" din "limba locului" un castru-Munkaci. În jurul lui, nota Simon de Kéza, dar tot "dincolo de codru" (erdö-elu), adică de marile păduri carpatice, au mai înălţat 6 castre. De la aceste 7 castre ale Ungariei primare a pornit, voit, "confuzia", dictată de raţiuni politice revizioniste a multor istorici unguri, cu viitoarea Transilvanie, numită aşa, "Septemcastra" (şapte castre), trei secole mai târziu, de viitorii colonişti saşi. În realitate, maghiarii, tücicii şi ceilalţi sub comanda lui Almus apoi Arpad, s-au aşezat în jurul Munkaci-ului (rom. Mucaceu) într-o regiune tot românească, astăzi, prin voinţă germano-rusă, numită "Ucraina subcarpatică". Ţinând de Ţara Ungului, de pe râul Ung, locuitorii săi se numeau "unguari" (româneşte "Ungureni" de la "Unguar" sau "Ungheni", de la "Ung", după "Unghiul" pe care-l face acolo, între înălţimi, prelungirea pustei) ambele nume fiind adjudecate de noii veniţi ("Ungaria" şi "ungur"). Aceasta a devenit pentru asiaticii de sub comanda lui Arpad, în anul 896, noua patrie europeană, "Ungaria" iniţială şi aici începe procesul etnogenetic ungar, punctat de dobândirea (potrivit tuturor autorilor de geste), de către cuceritorii finici, türcici şi slavo-românii supuşi de Arpad (vezi căpetenia "Urs") a unui nou nume, comun, acela de "unguar" sau "ungur", după cucerirea cetăţii "Ung-ului" sau "Unguar-ului" şi lichidarea conducătorului acesteia, numit româneşte în textul latin al gestelor - "DUCA" (=dux).Împământenirea noilor veniţi s-a produs prin luarea în căsătorie de către Arpad a fiicei (româncă şi creştină) defunctului "DUCA" din Ţara Ungului.
Duce (dux) de "Unguar" (nu "Hunguar"), după ce şi-a consolidat stăpânirea prin numeroase razii în teritoriile nordice, româno-morave, Arpad a coborât cu soldaţii săi, numiţi de acum, generic, "unguari", abia în anul 903 în teritoriile româneşti dintre Tisa şi Dunărea Mijlocie ale ducelui "Salanus", de unde a trecut în Pannonia. Atenţie, Pannonia istorică era în drepta Dunării, pentru că, prin extinderea ca noţiune geografică a termenului, s-a făcut o confuzie voită cu teritoriile româneşti din stânga. Tot aşa cum, în privinţa numelui, pentru a eluda originea românească a numelor de "ungur" şi "Ungaria" (de la cuvântul "unghi"), ocolindu-se episodul "Ung" s-a încercat explicarea numelui dobândit de maghiari şi aliaţii lor prin "onoguduri" numele unei federaţii de triburi bulgare, deşi nici un izvor de veac IX, nu îi menţionează ca "unguri" ci doar ca "maghiari". Mai inteligenţi decât falsificatorii contemporani, autorii gestelor au scris "Ung" sau "Unguar" - "Hung" şi "Hunguar" pentru a forţa identificarea maghiarilor finici cu "hunii" turcici, identificare ce le-ar fi consolidat dreptul de stăpânire în "Pannonia" şi nu numai.
(va continua)

joi, 12 martie 2009

"Naţiunea" maghiară


(Victor Jinga, "Probleme fundamentale ale Transilvaniei", pag. 77)

"Să examinăm originile spiritului naţional la unguri şi concepţia lor despre naţiune.
Nici în timpul lui Bela al IV-lea, nici la sfîrşitul secolului al XIII-lea, după marea furtună a invaziei mongolice nu se poate vorbi de reacţia unui spirit naţional unguresc - ne spune prof. Gh. Brătianu. De bună seamă, protipendada regatului putea fi geloasă de preponderenţa străinilor - cumani sau tătari - în sfaturile regelui. Iniţiativa luptei împotriva acestora a fost luată de curtea de la Roma şi în bulele papale apare din nou noţiunea cruciadei: cruciada, întreprindere esenţial internaţională, pusă sub egida Sfîntului Scaun şi a creştininităţii universale.
Aprecierea că:"Regnum unis linguae imbecille est", se opunea noţiunii unui stat "naţional", deci unitar. Adevăratul caracter al monarhiei Sfîntului Ştefan, stat poliglot, destinat să răspîndească credinţa bisericii apostolice şi romane între diferitele popoare ale bazinului carpatic şi dunărean, investit de Sfîntul Ştefan cu o misiune de cruciadă permanentă, reiese în mod cu totul evident. Tocmai pentru că misiunea Ungarie era cruciada, la care trebuia să participe întreaga creştinătate, această ţară nu putea fi, în sentimentul conducătorilor ei, un "regat al unei singure limbi", deci un stat naţional.
Armatele cruciate erau expresia cea mai fidelă a feudalităţii internaţionale, care se ilustra atunci, pentru ultima oară pe cîmpurile de bătălii, cavaleri germani şi francezi mergînd şi luptînd alături de arcaşi englezi şi mercenari itelieni. Cruciadele împotriva turcilor, întreprinse de Sigismund de Luxemburg, la sfîrşitul secolului al XIV-lea, chemau sub drapelul lor toată cavaleria aventurieră a occidentului, ungurii nefiind niciodată singuri în înfruntarea puterii otomane. Dimpotrivă, deseori, Domnii Munteniei şi ai Moldovei, care se aflau în avangarda creştinătăţii ameninţată de turci, s-au putut lamenta, cu mult temei, de ajutorul slab pe care l-au aflat în Ungaria şi în Polonia, în a doua jumătate a secolului al XV-lea.
Apelurile repetate ale lui Ştefan cel Mare al Moldovei, numit şi "atletul lui Cristos" , constrîns a lupta deodată şi împotriva invaziei turceşti şi împotriva pretenţiilor ungureşti şi poloneze, sunt o dovadă în acest sens dintre cele mai elocvente. Nimeni nu contestă - spune tot prof. Gh. Brătianu - sacrificiile ungureşti în luptele secolului al XIV-lea şi al XV-lea, dar cea mai elementară obiectivitate istorică ne obligă să le raportăm la ansamblul sacrificiilor susţinute cu atîta abnegaţie de toate popoarele creştine ale Europei orientale care au facut din corpul lor un bastion al occidentului.
Acest fapt l-a relevat atît de pregnant savantul istoric francez al evului mediu, Ferdinand Lot cînd a afirmat că: "Ceea ce interesează istoria europeană este rezistenţa faţă de turci a grecilor, sîrbilor, a ungurilor, a valahilor, a moldovenilor şi în sfârşit, a ruşilor, din secolul a XIII-lea pînă în secolul al XVI-lea. Graţie jertfelor "Balcanicilor" şi ale slavilor din răsărit, civilizaţia occidentală a putut să se continuie în Europa occidentală şi de acest fapt germanii, italienii, francezii etc., nu îşi dau destul seama."
O primă concluzie se impune - ne spune tot prof. Gh. Brătianu: sentimentul naţional în sens primitiv, al unui strîmt particularism, care deosebeşte limba şi obiceiurile unui popor de acela ale altui popor, a putut exista la unguri în măsura în care ei se manifestează în toate timpurile şi în orice loc. Dar, ar fi absurd să se facă din aceasta fundamentul unei concepţii sau al unei teorii a Statului naţional; dimpotrivă, în evul mediu nu exista expresie politică mai perfectă a ideii internaţionale decît regatul unguresc "cu mai multe limbi", care a primit de la Sfîntul Scaun adevăratul sens al misiunii apostolice. Acest mod de a vedea, se impune cu atîta evidenţă că, chiar istoricii maghiari s-au văzut obligaţi să ţină seama de el şi de a o opune teoriei de nesusţinut a "Statului naţional maghiar din evul mediu" o interpretare cu totul particulară a ideei maghiare de naţiune.
Despre caracterul "naţional" al nomadismului unguruesc, un cercetător maghiar se exprima astfel: "Această colectivitate - a poporului nomad maghiar, n. tr. - această naţiune nu este întemeiată pe legături de sînge şi nu este deloc etnică, ea putînd îmbrăţişa grupuri umane foarte deosebite din punct de vedere etnic. Aceste din urmă grupuri pot să-şi păstreze liber etnia lor deoarece spiritul comunităţii, al imperiului nomad are corolar toleranţa". Dovada acestei afirmaţii există în "Sfaturile" Sfîntului Ştefan, care "încredinţează urmaşului său un imperiu care uneşte obiceiuri şi limbi multiple, deci popoare deosebite". Această concepţie se menţine de-a lungul întregului ev mediu maghiar: ea inspiră, după Arpazi, Casa de Anjou şi devine doctrina Sfintei Coroane. "Naţiunea maghiară este totalitatea membrilor Sfintei Coroane şi aceşti membrii sunt nobilimea. Sfînta Coroană este mai mult decît un simbol: ea este esenţa însăşi a naţiunii" (Vintilă Mihăilescu)
În statul de atunci maghiar existau două categorii distincte de oameni: privilegiaţii "care formează naţiunea" şi plebea, burghezii şi servii "care nu sunt membrii ai naţiunii", dar care trăiesc şi "îşi pot păstra liber etnia lor". Ideea ungurească de naţiune se întemeiază numai pe loialitatea faţă de Coroana Sfîntului Ştefan deoarce ni se spune că: "nu sîngele ci spiritul determină apartenenţa la naţiunea maghiară".
"Este esenţială constatarea - spune un alt autor (L. Spohr) - că "naţiunea", aşa cum o înţelegem astăzi, nu s-a format în Ungaria decît în secolul al XIX-lea, deoarece nobilimea, care pînă atunci fusese susţinătoarea Statului maghiar, a devenit conştientă de particularismul poporului său şi de forţa propriului destin".
Un alt autor ungur se exprima caustic cît priveşte funcţia nobilimii în "crearea" naţiunii maghiare: "Istoria maghiară este istoria unei minciuni îngrozitoare. De o mie de ani expresia "naţiunea maghiară" înseamnă doar domnia a 300 de magnaţi". ( Dr. S. Fenyes)
Pînă la începutul secolului al XVIII-lea, în toată nobilimea Ungariei, inclusiv cea mai înaltă, se vorbea uzual limba maghiară. Însă de la Maria Tereza încoace, marea nobilime şi nobilimea de mijloc care era în funcţii şi demnităţi nu mai vorbeau deloc ungureasca sau o vorbeau foarte rău. De-a lungul secolelor, conceptele de "naţiune" şi "naţional" au fost complet identice cu conceptele de "nobilime" şi "interese ale nobilimii".
Această idee "naţională", era după venirea Habsburgilor, opusă ideii "regale", pentru bunul motiv că "Statele" - adică clasele nobilitare privilegiate - se găseau în stare permanentă de apărare în faţa absolutismului regal. Şi acest absolutism s-a înfăţişat totdeauna în Ungaria sub costum german, rezistenţa aristocratică "naţională", avînd şi o anumită nuanţă "maghiară", deci "naţională" în sens modern.
Mai tîrziu, istoriografia maghiară nu a ezitat să considere aceste lupte, între caste, drept lupte "naţionale", aureolate cu adausuri fanteziste de care este plină istoriografia ungurească. Pentru unii istorici nobilimea asumase înalte funcţii naţionale pe care le îndeplinea cu vitejie şi devotament pentru cauza maghiară; alţi istorici - realişti şi cu spirit critic - au recunoscut ca în această epocă nu nobilimea ci ţărănimea a păstrat maghiarismul. Mai înainte, în timpul dominaţiei turceşti, tot ţărănimea păstrează spiritul maghiar în teritoriile ocupate din care nobilimea fugise; rămăsese cea mai mare parte dintre servi deoarece le era cu totul indiferent dacă erau exploataţi de unii sau de alţii. Şi atunci cînd au putut constata că jugul stăpînilor turci era mult mai suportabil decît acela al stăpînilor unguri, o mulţime de servi evadaseră în grupuri mari, din teritoriile rămase ungureşti, din acelea care aparţineau Habsburgilor sau seniorilor ardeleni, pentru a se aşeza în teritoriile turceşti. De altfel, servii mai erau atraşi şi de teritoriile roditoare şi aproape pustii ale Dunării şi Tisei, unde ei puteau - plătind biruri - să trăiască destul de liniştit şi în spiritul deprinderilor lor naţionale. Oraşele mari rurale din cîmpia ungurească, care şi astăzi sunt încă o caracteristică a acestor ţinuturi rămînînd şi în zilele noastre centrele ţărănimii maghiare, sunt de pe vremea dominaţiei turceşti.
Politic şi economic, populaţia maghiară era o turmă de sclavi. Totuşi ea exista. Acest popor aservit, a creat tot ceea ce era în această ţară viaţă economică. Nu numai că în mîinile acestui popor era toată agricultura, toată industria şi tot comerţul, atît cît puteau fi atunci, dar el singur suporta toate birurile necesare pentru întreţinerea statului aristrocratic şi a comitatelor nobile, numai el furniza soldaţii de care aveau nevoie regele şi seniorii.
Ideea şi sentimentul naţional maghiar s-au dezvoltat în sens particularist, împletindu-se cu frămîntări ale castelor în luptele lor pentru întîietate şi cu acelea de esenţă antigermană, mai precis antihabsburgică. Specificul maghiar, pe care mai tîrziu s-a fundamentat ideea naţională maghiară, l-au păstrat masele anonime rurale.
În frămîntările de la jumătatea veacului trecut conceptul de naţiune se cristalizase la unguri în înţelesul că este naţiune numai aceea care este depozitara şi purtătoarea idealului de Stat naţional maghiar. În decembrie 1847, Ludovic Kossuth a făcut următoarea declaraţie în dieta Ungariei: "Sunt în Ungaria multe naţionalităţi, dar nu este decît o singură naţiune: naţiunea maghiară". Şi nimeni nu l-a contrazis. Şi trecuseră numai cinci ani de cînd Ştefan Szechenyi pronunţase la Academia maghiară celebrul său discurs în care, cu admirabilul discernămînt al geniului, prevedea însemnătatea pe care va urma să o aibă pentru Ungaria problema naţionalităţilor.
"S-au dezvoltat - ne spune prof. Csekey de la Universitatea Seghedin - două tipuri fundamentale asupra concepţiei de naţiune: noţiunea naţiunii-stat şi aceea a naţiunii-cultură. Aceasta e de origine franceză, cealaltă de origine germană. Naţiunea-stat franceză, de caracter liberal, vede în naţiune efectul puterii statului. Concepţia organică germană de naţiune exprimă, în naţiunea-culturală, relaţia necesară a poporului cu putere spirituală, cu evoluţia istorică a vieţii sale culturale".
"Chestiunea care se punea era a şti dacă noi trebuie să ne însuşim această concepţie imperialistă şi să ne sforţăm metodic, cu ajutorul acesteia, de a absorbi elemente etnice de limbă şi de rasă străine, sau din contră, dacă noi ar trebui, în concepţia noastră despre naţiune, să rămînem fideli idealurilo noastre seculare consacrate de tradiţii şi să ne mlţumim să ne dezvoltăm aceste elemente, prevalîndu-ne de rezultatele obţinute în străinătate.
După cum se ştie, contele St. Szechenyi a recomandat să se apuce pe calea a doua, dar el a rămas singur. Partizanii sistemului francez l-au majorat şi ei au transplantat în Ungaria ideea de naţiune-stat, cu mijloace revoluţionare şi liberale".
Este o recunoaştere importantă. Recomandarea lui Szechenyi - "cel mai mare ungur" - cum este socotit de conaţionalii săi - a fost nesocotită. Ungaria însuşindu-şi concepţia imperialistă , a Statului naţional maghiar, puternic şi dominator, cu parlament de stil şi dimensiuni, dar nu de spirit, englezesc, un stat mare al ungurilor care nu reprezentau nici jumătate din întreaga populaţie a ţării, minorităţile la un loc reprezentau majoritatea numerică absolută a Statului Sfintei Coroane.
"Ţinînd seama - spune prof. Csekey - că clasa mijlocie ungară este epuizată şi că trăsăturile caracteristice ancestrale, ca urmare a amestecului sîngelui străin, au pierdut din importanţa lor, aceasta ar aduce o mare împrospătare de sînge dacă s-ar reuşi, graţie unei adevărate politici sociale şi etnice, să se facă conştiente clasele populare şi să fie introduse în clasa mijlocie".
Este mult sînge străin în nobilimea şi pătura conduicătoare maghiară; ni se spune că acelaşi amestec este şi în clasa mijlocie ungară, solicitîndu-se improspătarea sîngelui ei, prin acela al claselor populare. Vom vedea mai tîrziu, de cît surplus de vigoare dispun şi aceste clase ppulare maghiare cărora li se cere un împrumut masiv de sînge; dar pentru pătura nobilitară şi conducătoare de unde să mai ia sînge naţional?
Amestecul de sînge exotic îndeamnă pe unguri la prudenţă cît priveşte teoria rasială şi recomandările ei.
"Nu se poate verifica - ne spune mai departe acelaşi profesor - în Ungaria teoria rasială care figurează în concepţia germană despre naţiune. Nu s-ar puea imagina ceva mai periculos şi mai păgubitor pentru viitorul nostru naţional decît această concepţie. În primul rînd, ar fi să se rupă concepţia tradiţională a statului conceput de Sf. Ştefan. Dar, în afară de asta, ar însemna renegarea ideii de revizuire şi să se abandoneze posibilitatea restabilirii Ungariei Mari. De altfel, este grelit de a crede că noi suntem destul de numeroşi pentru statul nostru şi că pentru un stat nu trebuie altceva decît o populaţie a unui singur popor şi că, în consecinţă, un stat naţionalitar este o formaţiune indezirabilă. Această concepţie ar fi o condamnare gravă a Ungariei istorice care, mai ales după epoca invaziei turce, ar fi pierdut fundamnetul necesar colaborării diferitelor popoare în incinta Carpaţilor".
Ungurii, foarte puţini la număr, şi-au însuşit teoria absurdă a Sf. Ştefan, deoarece nici ei nu pot astăzi afirma că, bunăoară, Franţa, Germania, Anglia şi alte multe state cu populaţie compact unitară ar fi "Regnum imbecille", deasupra acestei imbecilităţi ridicîndu-se numai Ungaria şi alte cîteva state cu populaţiei eterogenă. Iar, suntem lăsaţi să înţelegem "Ungaria mare" nu se va putea restabili decît prin aportul de naţionalităţi străine deoarece "este greşit a se crede că noi suntem destul de numeroşi pentru Statul nostru". Constatarea aceasta duce atît la "condamnarea gravă a Ungariei istorice", cît şi la condamnarea tot atît de gravă a "Ungariei mari în restabilire". În incinta Carpaţilor n-a existat nici un moment o colaborare a diferitelor popoare în cadrul Statului maghiar care neexistînd nu a putut avea niciodată un "fundament moral".
În incinta Carpaţilor - se mîngîie acelaşi profesor - şi în valea Dunării, forţe mai vii sunt comunitatea de soarte a popoarelor, istoria lor trăită în comun, spaţiul vital al aceloraşi popoare comandat de situaţia geografică, solidaritatea lor economică, raporturile lor culturale intime. Deci, în Ungaria, ideea istorică este mai profund înrădăcinată decît ideea etnică.
Aprecierile acestea, care nu au decît valoarea sonoră a unor adjective, nu corespund întru nimic nici stărilor de lucruri din Ungaria veche şi nici acelora dintr-o Ungarie dorită de autor. Se rostesc numai fraze de efect facil şi îndoielnic pentru acei care nu cunosc istoria maghiară şi nici relaţiile ento-politico-economice din incinta Carpaţilor.
Pe lîngă teoria plurităţii linguistice, ungurii invocă des şi teoria dreptului istoric. Scopul acestui studiu nu este decît de a adînci istoric, problemele, de istorie servindu-ne numai în măsura strict indispensabilă pentru o mai bună lămurire a tezelor înfăţişate. Iată o recentă "confirmare" a tezei maghiare a drepturilor istorice. Ne-o comunică d-l Gh. Balas, profesor la Facultatea de drept, a Univeristăţii din Budapesta.
"Faptul că Germania a invocat, anexînd Boemia, drepturile istorice de mai multe ori seculare ale imperiului, este pentru noi ungurii un memento a cărui importanţă nu va fi nicicînd prea mult subliniată. Facînd abstracţie de toate criticile şi acuzările politice la care a dat loc această anexiune şi fără a intra în examinarea legitimităţii sau nelegitimităţii sale din diverse puncte de vedere internaţionale, ceea ce îi conferă, după noi o semnificaţie particulară, este datorită faptului că cu acest act a avut înaintea lumii întregi manifestarea politică a unui mare principiu pe care îl vede afirmându-se în fiecare epocă orice observator al istorie universale şi care se iveşte, mai curînd sau mai tîrziu, la toate naţiunile, oricare ar fi celelalte curente sociologice care l-ar putea plasa în mod trecător, pe un plan secundar. Principiul istoric nu este altceva decît ataşarea naţiunilor la propriul lor trecut, la propriile tradiţii şi merite, la drepturile pe care ele le-au făurit şi le-au stropit cu sudoarea şi sîngele lor".
Profesorul de la Budapesta n-a privit harta etnografică a ţinuturilor zise sudete, potrivit căreia se pare că în aceste ţinuturi esistă şi o numeroasă populaţie germană. Acesta a fost pretextul determinant al anexărilor acestor ţinuturi mărginaşe ale Boemiei, pretext făcînd parte din politica imperialistă a Reichului, iar nu o "manifestare politică a unu mare principiu".
Confecţionarea de principii sau tălmăcirea lor tendenţioasă alimentează, de mult, istoriografia şi politica maghiară. Şi toate acestea din dorinţa fără spaţiu a ungurilor de a avea, cu orice preţ, un stat mare pe care nu-l pot obţine decît prin dominarea şi oprimarea altor naţionalităţi.
"Maghiarii sunt un popor plin de îngâmfare care locuind în mijlocul naţiunilor străine lor prin rasă, au pretins totdeauna şi pretind încă să le domine şi să le maghiarizeze şi asta într-un fel de care însăşi ştiinţa suferă. În recensăminte, de pildă, domneşte voinţa bine hotărâtă de a arăta maghiarii mai numeroşi decît sunt in realitate." (Prof. Dr. Julius Jung). În asemenea condiţii Ungaria n-a putut fi niciodată un stat naţional, ci numai un stat de naţionalităţi.
Iuliu Maniu exprima, răspicat, punctul de vedere al neamului său cît priveşte ideea de stat naţional maghiar, într-un discurs rostit în parlamentul maghiar în anul 1906.
"Noi nu avem încredere (mare zgomot) faţă de acest guvern, pentru că vedem, că acest guvern stă în slujba aceluiaşi sistem de guvernare, care de la 1867 încoace ţine încătuşată şi împiedică validitatea acelor puteri fireşti care într-adevăr susţin ţara aceasta (zgomot mare). Pentru că slujeşte acelaşi sistem de guvernare , care de la 1867 conduce destinele ţării acesteia spre nefericirea ei, şi care nu se poate numi altfel decît: dominaţia exclusivismului de rasă şi de clasă (mare zgomot)".
"Statul unitar naţional maghiar - spunea tot Iuliu Maniu - înseamnă pentru noi renunţarea la cultura, limba şi devoltarea noastră naţională, declar - şi cred că toţi românii, slovacii şi sîrbii de bine vor fi de acord - că nu ne vom împăca niciodată cu statul naţional maghiar astfel contemplat şi nu vom fi niciodată adicţii acestuia. Nicicînd nu ne vom pleca înaintea acestei idei de stat maghiar, căci aceasta ar însemna pieirea. Căci datorinţa de căpetenie a orcărui popor este să se apere pe sine însuşi şi naţionalitatea sa".
Întrebîndu-se despre originea chestiunii naţionalităţilor, Aurel C. Popovici dă următorul răspuns: "Chestiunea naţionalităţilor s-a ivit îndată ce pretinşi bărbaţi de stat au căutat să simplifice politica statelor polinaţionale înlăturînd din ele cu forţa caracterul polinaţional; căutînd să extermine din aceste state individualităţi de popoare ce trăiau în număr considerabil pe teritorii proprii, trăiesc şi vor să trăiască mai departe şi să se dezvolte în spiritul lor propriu naţional". Înlăturarea caracterului polinaţional al statelor marchează tendinţa lor de a deveni state naţionale; numai că a fi sau a deveni stat naţional nu este numai o chestiune de voinţă, de program.
Kossuth preconizase ideea ruperii Ungariei de Austria pentru a da puterile în Ungaria exclusiv în mîinile ungurilor, ca în felul acesta să se poată proceda hotărît la transformarea polinaţionalismului acestei ţări într-un organism naţional uniform. Kossuth nu admitea în Ungaria decît o singură suveranitate, aceea a "naţiunii", adică a naţiunii maghiare. Ce s-a ales, ce s-a putut alege dintr-un asemenea program aplicat draconic se ştie: "naţionalităţile" au învins "naţiunea" maghiară, creîndu-şi sau ataşîndu-se de statele naţionale de statele naţionale proprii, înlesnindu-se astfel şi ungurilor să-şi realizeze idealul statului lor naţional, potrivit cu dimensiunile şi importanţa naţiunii maghiare.
Comparînd originea şi caracterul statului unguresc cu originea şi caracterul statului românesc, Nicolae Iorga spunea:
"Noi - Românii - cînd am constituit stătuleţul nostru la Argeş, l-am constituit pe baza unei idei naţionale şi de aceea i-am zis "Ţara Românească". Făceam un stat modern, cu caracter teritorial şi naţional în acelaşi timp. Statul unguresc însă nu s-a făcut de la sine, cu baza civilizaţiei maghiarilor şi potrivit ideii lor politice. Ei nici n-au noţiunea statului teritorial, ei au, cum este natural la un popor strămutat, concepţia statului de triburi, de seminţii".