Motto
“Unitatea naţională fu visarea iubită a
voievozilor noştri cei viteji, ai tuturor
bărbaţilor noştri cei mari.”
Nicolae Bălcescu
“Unitatea naţională fu visarea iubită a
voievozilor noştri cei viteji, ai tuturor
bărbaţilor noştri cei mari.”
Nicolae Bălcescu
Scurt dar glorioasa domnie a marelui voievod Mihai Viteazul se plasează, în timp, la sfârşitul veacului al XVI-lea, veac marcat de profunde transformări şi mutaţii pe plan economic, social-politic şi militar, care au influenţat în mod decisiv evoluţia societăţii româneşti de pe ambii versanţi ai Carpaţilor. Noile relaţii marfă-bani au pătruns şi în spaţiul carpato-danubiano-pontic, integrat din ce în ce 
mai mult circuitului economic internaţional. Dacă geografic acest spaţiu lega Europa de nord şi centrală de Levant, stepele nord-pontice de Occident, politic se situa în zona de interferenţă a intereselor marilor puteri. Unitar din punct de vedere etnic, geografic, economic, social şi spiritual, spaţiul românesc evolua în mod firesc, legic spre afirmare independentă; aceasta a fost dealtfel şi sensul ascendent al dezvoltării româneşti la sfârşitul secolului al XVI-lea şi tot secolul următor, fenomen, care impunea ca o condiţie sine qua non înfăptuirea unităţii politice.
Ideea medievală a blocului unitar al ţărilor române, care, în faţa marilor primejdii nu puteau reacţiona decât solidar - transpusă juridic prin relaţii de vasalitate - strălucit materializată sub spada unui Iancu de Hunedoara sau Ştefan cel Mare, făcuse loc ideii de unitate statală, în sprijinul căreia au acţionat atât domni români (Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu), cât şi pretendenţi străini (Aloisio Gritti, Despot Vodă), reprezentanţi ai umanismului european, ai noilor curente de gândire şi norme de conduită politică, principi formaţi după modelul pe care realitatea i l-a impus lui Machiavelli.
Timid conturată în secolele anterioare, ideea înfăptuirii statului centralizat unitar pe teritoriul fostei Dacii, cristalizată pe întreg parcursul veacului al XVI-lea îşi aştepta conducătorul de geniu care să-şi asume traducerea ei în fapte. Momentul propice a apărut odată cu agravarea conflictului între principalele puteri interesate în stăpânirea Europei Centrale şi Imperiul Otoman alături de care se profila, ambiţioasă, Polonia sfâşiată de contradicţii interne şi confruntată cu imperiali şi cu Rusia, situaţie care îi impunea menţinerea |păcii veşnice| cu Poarta.
În aceste condiţii, societatea românească a dat personalitatea, omul de geniu, abil diplomat şi comandant militar talentat, spirit clarvăzător şi fin analist al posibilităţilor epocii. Fiu sau nu al lui Pătrăşcanu cel Bun, Mihai Viteazul a fost în primul rând un fiu al poporului român un om simplu”, născut aşa cum plastic se exprima ambasadorul Spaniei la Praga Don Guillén de San Clemente(1 - “din pulberea pământului” românesc în slujba căruia şi-a pus forţele, aspiraţiile, întreaga viaţă. A fost un om al noii epocii, în care pământul dobândise o nouă semnificaţie, o nouă valoare în contextul dezvoltării producţiei pentru piaţă, al intensificării comerţului de tranzit şi la mare distanţă. Bun negustor, obişnuit să calculeze riscurile abil şi fin cunoscător de oameni, cumulând toate aspiraţiile şi realizările pe tărâmul gândirii politico-diplomatice şi militare ale înaintaşilor, el a străbătut întreaga ierarhie a demnităţilor vremii, de la poziţia de bănişor de Mehedinţi, la situaţia de domn, utilizând gama completă a procedeelor şi mijloacelor de la puterea banului la intriga de culise şi lupta deschisă, pentru a-şi realiza ţelurile care deveniseră o necesitate stringentă, obţinerea libertăţii şi realizarea unităţii naţionale.
Numit domn într-o ţară românească a cărei vlagă era suptă de cămătarii străini, îndeosebi levantini, nevoit să facă faţă unei crize financiare fără precedent, Mihai Viteazul a ajuns ca şi Aron domnul Moldovei la concluzia că soluţia imediată era ridicarea fără zăbavă la luptă a românilor din cele trei provincii împotriva puterii suzerane. Contactele cu Habsburgii prin intermediul principelui Transilvaniei, domn străin al unei ţări surori, nu demonstrează altceva decât că voievozii români, îndeosebi Mihai, au ştiut să zărească momentul favorabil, războiul Ligii Sfinte fiind ca să-l parafrazăm pe Bălcescu ocazia şi nu cauza ridicării la luptă.
Dacă Sigismund Bathory era stăpânit, în interesul casei sale, de ambiţia de a-şi extinde dominaţia, în spirit feudal, asupra ţărilor extracarpatice, dorind potrivit relatării iezuitului Comuleo “să ocupe Moldova şi Ţara Românească să-i ucidă pe cei doi principi şi să ia pentru el aceste ţări”(2, meritul lui Mihai constă în faptul că, urmând drumul pregătit de predecesorii săi, a înţeles că unitatea de luptă a românilor se putea transforma la acea dată într-o realitate politică mai profundă. Aşadar, la 1593, ţările române pe care însuşi sultanul Suleiman şi Ferdinand de Habsburg se temuseră cu peste o jumătate de veac în urmă că s-ar putea uni pe temeiul originii comune, al teritoriului şi al limbii(3, se aflau în faţa momentului hotărâtor, poporul întreg simţea şi dorea cu ardoare Unirea, singura soluţie care ar fi putut duce la împlinirea idealurilor sale de libertate şi dreptate naţională, şi era pregătit să urmeze pe acela dintre fiii săi care s-ar fi încumetat să ridice steagul luptei şi al renaşterii româneşti.
Evenimentele sunt cunoscute, rolul principal avut de Mihai în închegarea alianţei antiotomane a ţărilor române, în pregătirea şi declanşarea simultană a războiului de eliberare la Bucureşti şi Iaşi, victoriile obţinute prin vitejia oştenilor săi şi puterea geniului său militar precum şi modul în care Sigismund Bathory şi imperialii au încercat să le minimalizate, împăunându-se cu meritele “vasalului” valah; politica ambiţioasă a Poloniei şi duplicitatea Casei de Habsburg. De altfel temerea acestora din urmă că spaţiul românesc le va scăpa de sub control dacă în Carpaţii şi la Dunăre se va realiza un stat unitar, puternic prin forţa sa economică, poziţie geografico-strategică, prin vitejia şi setea de libertate a locuitorilor săi, era justificată. Întreaga concepţie de acţiune a voievodului Mihai, şi a aliatului său moldovean avea în vedere acest lucru. Ca prim punct, s-a urmărit şi parţial s-a obţinut controlul asupra liniei Dunării, neutralitatea sau ocuparea cetăţilor româneşti devenite, în timp, “raiale” (kazole), controlul asupra Buceagului răpit Moldovei, asupra gurilor Dunării şi părţi de nord a Dobrogei, cu grave consecinţe economice pentru Istambul şi armata otomană.
În ciuda compromiterii planului de luptă de către Sigismund Bathory prin politica sa ambiţioasă în Moldova şi a impunerii tratatului de la Alba Iulia, în 1595, Europa putea lua cunoştinţă de noua realitate, pe care agentul englez la Poartă, Barton o explica astfel: “ceea ce regi şi principi nu puteau să realizeze, a fost realizat de un Mihai, cel mai mic şi mai sărac dintre ducii”(4 prin puterea geniului şi vitejia poporului său. Obţinerea independenţei a permis trecerea la realizarea planului maximal, înfăptuirea unităţii naţionale statale a spaţiului românesc, plan ce trebuia urmărit cu mare prudenţă datorită implicaţiei Habsburgilor în Transilvania şi a ingerinţelor polone în Moldova.
Pentru a nu trezi reacţia celor interesaţi, Mihai a desfăşurat o inteligentă activitate diplomatică stabilind largi contacte cu păturile conducătoare ale principatelor folosind conflictele şi disensiunile dintre adversarii interni şi externi ai ideii unităţii. Cu toate măsurile luate pentru păstrarea secretului, în 1597 forţele oculte ale Ligii Catolice erau informate deja de către nunţiul Malaspina şi Sigismund della Torre că Mihai este hotărât să înlăture suveranitatea lui Sigismund Bathory, că întreţine strânse legături cu cancelarul de origine română al acestuia Josica, intenţionând, în cazul abdicării principelui, să-şi atribuie tronul Transilvaniei(5. Mai mult, în proiectul de luptă din vara lui 1598 prezentat agenţilor imperiali Szuhai şi Istvanff, Mihai însuşi îşi făcea cunoscute ţelurile şi sugera intenţia unirii Moldovei la Ţara Românească, motivând, referitor la Ieremia Movilă, că el vrea “să-l alunge din Moldova şi să scape de un duşman şi un trădător atât de rău”. Prilejul trecerii la acţiune i l-a oferit abdicarea lui Sigismund (marie 1599) şi încoronarea lui Andrei Bathory, privit ca adversar la Praga datorită poziţiei sale prootomane. Evenimentele trebuiau grăbite deoarece în afara pretenţiilor Bathoreţilor, în umbra fraţilor Movilă, Polonia se pregătea să închege o coaliţie a ţărilor române sub egida sa.
Abil diplomat, Mihai a promis recunoaşterea suzeranităţii şi a solicitat, pe rând, pentru el aprobarea, chiar sprijinul puterilor interesate. Astfel, în aprilie 1599, agenţii imperiali transmiteau arhiducelui Maximilian, propunerea voievodului român, de a-l alunga, împreună cu generalui său Basta, în interesul cauzei creştine, pe Andrei Bathory din Transilvania(6. Apoi, în vreme ce la Rudolf al II-lea potrivit mărturiilor contemporane “statornic, se roagă numai să se atace Ardealul”(7, deşi încheiase, din considerente politice şi un tratat cu Andrei Bathory, Mihai a intervenit în secret pe lângă marele vizir Ibrahim pe care l-a convine să-i acorde steag de domnie. A strâns contactele atât cu partida proimperială din Transilvania, grupat în jurul comisarilor imperiali David Ungriad şi Mihai Szekely, cât şi cu secuii, buni soldaţi, nemulţumiţi de ofensiva bathoreţilor împotriva privilegiilor lor pentru ca, în final, independent de generalul Basta, să treacă la acţiune. Victoria a fost relativ uşoară; secuii, “clocotind de ură şi setoşi de răzbunare”(8, au luptat de partea sa, nobilii i s-au închinat ca unui reprezentant al împăratului, iar românii, pentru care venise ziua mult aşteptată s-au răsculat, sensul noilor schimbări fiind văzut de ei atât pe plan naţional cât şi social, potrivit mărturiilor cronicarului Szamosköszy.
Acţiunea, aşa cum observa nunţiul papal Malaspina, părea să aibă acordul Porţii, care a stat în espectativă. de altfel, Malaspina, martor ocular al evenimentelor şi mediator, declara că în jurul bătăliei de la Şelimbăr, Mihai i s-a confesat că n-a făcut decât s-o ia înaintea duşmanilor săi şi că spera să elibereze şi Moldova. Abia se stingeau acordurile Tedeum-ului ordonat de imperiali în catedrala Sfântului Ştefan în cinstea “devotatului” lor general valah, când, cu stupoare, s-a aflat la Praga că voievodul intenţiona ca o compensaţie a ostenelii sale, nu numai să-şi păstreze stăpânirea întregii provincii, dar reclama şi toate cetăţile sale de margine deţinute de habsburgi, inclusiv Hust-ul şi oraşul Szeged care “şi mai înainte a ţinut încoace de Ardeal”. De altfel, ca o primă măsură, el a cerut dregătorilor ţării “să nu înstrăinaţi ţinuturile de margine de la principatul Transilvaniei”(9.
Întreaga politică transilvăneană a lui Mihai Viteazul, interesul manifestat pentru întărirea armatei, pentru cetăţile în fruntea cărora a pus căpitani români, pentru oraşe ca sprijin împotriva duşmanului extern şi a nobilimii, pentru secui, împământenirea unor munteni, încercarea de a-şi ridica dintre transilvăneni o pătură de susţinători, efortul de a realiza o simbioză între clasa conducătoare locală şi boierimea română, preocuparea pentru ţărănimea şi preoţimea română, sprijinirea ortodoxiei, ca factor de cultură şi bastion al românismului, libertăţile acordate, demonstrează dorinţa sa de a face din această provincie redată neamului românesc, ceea ce fusese odinioară: inima unui stat puternic, unitar, înglobând întregul spaţiu carpato-danubiano-pontic. Acuzaţia lui Malaspina că “s-ar folosi de numele împăratului numai ca sperietoare”(12 intenţionând să-şi pătreze provincia era pe deplin întemeiată. Mihai şi-a luat toate prerogativele de domn, a introdus limba română ca limbă de cancelaria, a declarat Adrealul principat “supus prin armele noastre puterii şi autorităţii noastre”, deoarece “a trecut prin luptă asupra noastră şi a dreptului nostru de dăruire”, iar în documentele interne a semnat “Io Mihai Voievod cu mila lui Dumnezeu domn a toată ţara Ardealului”.
Se impunea în continuare o intensă activitate diplomatică pentru recunoaşterea pe plan extern a operei înfăptuite de poporul român şi conducătorul său.
Cum Polonia şi Habsburgi urmărindu-şi propriile ţeluri expansioniste se dovedeau principalii adversari ai Unirii, Mihai s-a adresat Porţii avertizând-o că a ajuns prin spadă “principe a Transilvaniei” că a dat Ţara Românească fiului său şi că ar accepta protecţia otomană iar “dacă sultanul se gândeşte să facă pace să o facă cu el nu cu alţii”.
Potrivit mărturiilor vremii în faţa faptului împlinit sultanul a acceptat “de bună voie căci altfel ei vor păstra titlurile cu forţa” şi a trimis un mesager cu confirmarea noii realităţi politice de la nord de Dunăre.(10
Asigurat din partea Porţii, păstrând aparenţa loialităţii faţă de imperiali, Mihai putea sugera reprezentanţilor lui Rusolf al II-lea că “acum cum stau în pace cu turcul, cu maiestatea sa cesaree, cu ceilalţi vecini şi mă aflu înăuntru acestei ţări, ar fi bine ca armata imperială să stea departe” şi însăşi împăratul “să-i mulţumească şi să-i confirme titlurile pe care şi le atribuia el însuşi”.(11
În timp ce marile puteri nu-şi reveniseră de pe urma şocului provocat de îndrăzneala valahului, iar în Moldova adversarii săi declaraţi îşi strângeau rândurile sub scutul Poloniei care departe de a mai lupta pentru o graniţă la Dunăre, se temea că prin desăvârşirea operei sale Mihai va pretinde Pocutia şi Podolia - cândva, prin dreptul feudal teritorii româneşti. Voievodul a trecut la acţiune mânat de dorinţa de a încununa efortul de unificare politică a spaţiului românesc de a-şi crea un stat puternic, centralizat, capabil să-şi cucerească şi să-şi menţină independenţa prin forţa armelor, asemănător statelor Europei occidentale guvernate de monarhi ereditare.
Fiind gata să apere Transilvania în continuare cu preţul vieţii sale pentru a împiedica o intervenţie a trupei lui Basta, el şi-a justificat faţă de imperiali intervenţia în Moldova prin atitudinea ostilă a Poloniei şi a lui Ieremia Movilă, prin legăturile secrete dintre adversarii transilvăneni şi Sigismund Bathory refugiat aici.
Campania din mai s-a dovedit în realitate un marş triumfal, moldovenii trecând în masă de partea lui Mihai, deschizând porţile cetăţii, aderând cu tot sufletul la măreaţa operă care se înfăptuia, încât voievodul putea scrie la 20 ale aceleiaşi luni bistriţenilor că “Moldova am luat-o astăzi, e sub stăpânirea noastră”, putându-se intitula în acte “domn al Ţării Româneşti şi a Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”.(12
Domn al acestor trei ţări surori, Mihai a încercat să-şi consolideze poziţia, trimiţând solii imperialilor cu declaraţii de loialitate şi propuneri de continuare a războiului şi Poloniei pentru evitarea conflictului, argumentând că existenţa statului său ca tampon dintre Republică şi Imperiul Otoman ar fi în avantajul acesteia. De asemenea a trimis solii în secret la sultan şi la hanul tătar, aceştia consimţind să rămână în espectativă ba chiar acceptând soluţia în contextul războiului cu Liga Sfântă, deşi Mihai, ca domn a toată Ţara Românească a ordonat unui detaşament condus de raguzanul Deli Marco să recucerească Bugeacul cu cetăţile Chilia, Ismail, Tighina şi Cetatea Albă, acţiune încununată de succes.
Unitatea Ţărilor Române devenise o realitate de necontestat care a trezit admiraţia contemporanilor, fiind sintetic exprimată în rapoartele agenţilor britanici către regina Elisabeta: “Mihai prinţul şi-a sporit regatul cu Bogdania pe care a alăturat-o Transilvaniei şi Valahiei, el devenind prinţ unic al acestor trei provincii”.(13
Opera sa a putut însă rezista deoarece întreaga abilitate diplomatică a domnului nu a reuşit să înlăture animozităţile create la curtea din Praga, ale cărei planuri expansioniste în spaţiul românesc şi Balcani se vedeau compromise, nu a putut contracara ura nobilimii maghiare care îl socotea “ţăran ambiţios şi ahtiat după slavă”, conducător al unui popor, dispreţuit în propria sa ţară şi nu a putut înlătura teama Poloniei care, luând în considerare drepturile de esenţă feudală asupra Pocuţiei, declara că: “e vorba aproape de existenţa noastră căci dacă nu va fi alungat din Moldova acel duşman, cât de curând va trebui să ne apărăm să nu ia jumătate din coroana Poloniei”.(14
Coalizarea duşmanilor săi interni şi externi, declaraţi sau din umbră, a reuşit să compromită realizările viteazului, opera măreaţă a poporului român care, înconjurat de trei mari puteri ce-i ameninţau de veacuri existenţa, având de înfruntat o dublă exploatare străină în Transilvania, izbutise prin utilizarea tuturor forţelor şi resurselor sale să-şi traducă idealul în forţă.
Învins pe moment, Mihai a încercat să-şi refacă poziţiile dar ţelurile sale erau de acum cunoscute, şi posibilitatea realizării lor devenită, ceea ce a înspăimântat îndeosebi Curtea imperială care l-a eliminat brutal prin asasinatul de la Câmpia Turzii la 13 august 1601.
“Şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu - plângea cronica munteană - pentru că nu ştiuse, nici să împrijelise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează. Şi-i rămase trupul gol în pulbere aruncat, că aşa au lucrat pizma încă de la începutul lumii, că pizma a pierdut pe mulţi bărbaţi fără de vină ca acesta”.(15 Pentru comanditarii asasinatului, actul s-a dovedit inutul, potrivit mărturiilor contemporane deoarece “datorită morţii sale poporul doreşte şi mai puţin să accepte protecţia Împăratului, temându-se de el mai mult decât de Sultan”.(16
Eroul a căzut. opera sa însă, s-a dovedit nemuritoare, dăinuind în conştiinţa poporului român care, slăvindu-i jertfa, şi înţelegându-i mesajul “şi hotarul Ardealului. Pohta ce-am pohtit, Moldova, Ţara Românească” s-a străduit de aici înainte să-i reîmplinească opera, durând pentru eternitate un stat al tuturor românilor, liberi şi neclintiţi în hotarele străbune.
dr. Mircea Dogaru
Note:
1. Reprezentantul regelui Spaniei la Praga. Vezi Al. Randa, “Pro Republica Christiană”, Acta Historica, tomus III, Societas Academica da romana, Monachii, 1964, p. 3
2. “Călători străini despre ţările române”, vol. III, Bucureşti, 1971, p. 365
3. Ibidem, vol. I, p. 418;
4. E.D. Tappe, “Documents, concerning romanian history (1427-1601)”, London, ... the Hague, Paris 1964, p. 98
5. A. Veress, “Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti”, vol. V, Bucureşti, 1932, p. 67-68, 90;
6. A. Veress, op. cit, p. 232-234; Hurmuzaki, XII, p. 430
7. Hurmuzaki, XII, p. 438;
8. “Călători străini...”, IV, p. 162
9. “Călători străini...”, IV, p. 127; A. Veress, op. cit., p. 353-354; “Mihai Viteazul în conştinţa europeană”, vol. I, “Documente externe”, Bucureşti, 1982, p. 312-313
10. “Călători străini...”, IV, p. 164-165; Hurmuzaki, XVI, p. 499-500, A. Veress, op. cit., p. 299; E.D. Tappe, op. cit., p. 131;
11. “Călători străini...”, IV, p. 168;
12. Hurmuzaki XII, p. 914; “Documenta Romaniae Historica, B, Ţara Românească, vol. XI”, Bucureşti, 1975, p. 553-554
13. E.D. Tappe, op. cit., p. 132;
14. A. Veress, op. cit. p. 117
15. “Istoria Ţării Româneşti, 1290-1690”, ed. C. Grecescu şi D. Simionescu, Bucureşti, 1960, p. 82;
26. E.D. Tappe, op. cit., p. 144
mai mult circuitului economic internaţional. Dacă geografic acest spaţiu lega Europa de nord şi centrală de Levant, stepele nord-pontice de Occident, politic se situa în zona de interferenţă a intereselor marilor puteri. Unitar din punct de vedere etnic, geografic, economic, social şi spiritual, spaţiul românesc evolua în mod firesc, legic spre afirmare independentă; aceasta a fost dealtfel şi sensul ascendent al dezvoltării româneşti la sfârşitul secolului al XVI-lea şi tot secolul următor, fenomen, care impunea ca o condiţie sine qua non înfăptuirea unităţii politice.Ideea medievală a blocului unitar al ţărilor române, care, în faţa marilor primejdii nu puteau reacţiona decât solidar - transpusă juridic prin relaţii de vasalitate - strălucit materializată sub spada unui Iancu de Hunedoara sau Ştefan cel Mare, făcuse loc ideii de unitate statală, în sprijinul căreia au acţionat atât domni români (Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu), cât şi pretendenţi străini (Aloisio Gritti, Despot Vodă), reprezentanţi ai umanismului european, ai noilor curente de gândire şi norme de conduită politică, principi formaţi după modelul pe care realitatea i l-a impus lui Machiavelli.
Timid conturată în secolele anterioare, ideea înfăptuirii statului centralizat unitar pe teritoriul fostei Dacii, cristalizată pe întreg parcursul veacului al XVI-lea îşi aştepta conducătorul de geniu care să-şi asume traducerea ei în fapte. Momentul propice a apărut odată cu agravarea conflictului între principalele puteri interesate în stăpânirea Europei Centrale şi Imperiul Otoman alături de care se profila, ambiţioasă, Polonia sfâşiată de contradicţii interne şi confruntată cu imperiali şi cu Rusia, situaţie care îi impunea menţinerea |păcii veşnice| cu Poarta.
În aceste condiţii, societatea românească a dat personalitatea, omul de geniu, abil diplomat şi comandant militar talentat, spirit clarvăzător şi fin analist al posibilităţilor epocii. Fiu sau nu al lui Pătrăşcanu cel Bun, Mihai Viteazul a fost în primul rând un fiu al poporului român un om simplu”, născut aşa cum plastic se exprima ambasadorul Spaniei la Praga Don Guillén de San Clemente(1 - “din pulberea pământului” românesc în slujba căruia şi-a pus forţele, aspiraţiile, întreaga viaţă. A fost un om al noii epocii, în care pământul dobândise o nouă semnificaţie, o nouă valoare în contextul dezvoltării producţiei pentru piaţă, al intensificării comerţului de tranzit şi la mare distanţă. Bun negustor, obişnuit să calculeze riscurile abil şi fin cunoscător de oameni, cumulând toate aspiraţiile şi realizările pe tărâmul gândirii politico-diplomatice şi militare ale înaintaşilor, el a străbătut întreaga ierarhie a demnităţilor vremii, de la poziţia de bănişor de Mehedinţi, la situaţia de domn, utilizând gama completă a procedeelor şi mijloacelor de la puterea banului la intriga de culise şi lupta deschisă, pentru a-şi realiza ţelurile care deveniseră o necesitate stringentă, obţinerea libertăţii şi realizarea unităţii naţionale.
Numit domn într-o ţară românească a cărei vlagă era suptă de cămătarii străini, îndeosebi levantini, nevoit să facă faţă unei crize financiare fără precedent, Mihai Viteazul a ajuns ca şi Aron domnul Moldovei la concluzia că soluţia imediată era ridicarea fără zăbavă la luptă a românilor din cele trei provincii împotriva puterii suzerane. Contactele cu Habsburgii prin intermediul principelui Transilvaniei, domn străin al unei ţări surori, nu demonstrează altceva decât că voievozii români, îndeosebi Mihai, au ştiut să zărească momentul favorabil, războiul Ligii Sfinte fiind ca să-l parafrazăm pe Bălcescu ocazia şi nu cauza ridicării la luptă.
Dacă Sigismund Bathory era stăpânit, în interesul casei sale, de ambiţia de a-şi extinde dominaţia, în spirit feudal, asupra ţărilor extracarpatice, dorind potrivit relatării iezuitului Comuleo “să ocupe Moldova şi Ţara Românească să-i ucidă pe cei doi principi şi să ia pentru el aceste ţări”(2, meritul lui Mihai constă în faptul că, urmând drumul pregătit de predecesorii săi, a înţeles că unitatea de luptă a românilor se putea transforma la acea dată într-o realitate politică mai profundă. Aşadar, la 1593, ţările române pe care însuşi sultanul Suleiman şi Ferdinand de Habsburg se temuseră cu peste o jumătate de veac în urmă că s-ar putea uni pe temeiul originii comune, al teritoriului şi al limbii(3, se aflau în faţa momentului hotărâtor, poporul întreg simţea şi dorea cu ardoare Unirea, singura soluţie care ar fi putut duce la împlinirea idealurilor sale de libertate şi dreptate naţională, şi era pregătit să urmeze pe acela dintre fiii săi care s-ar fi încumetat să ridice steagul luptei şi al renaşterii româneşti.
Evenimentele sunt cunoscute, rolul principal avut de Mihai în închegarea alianţei antiotomane a ţărilor române, în pregătirea şi declanşarea simultană a războiului de eliberare la Bucureşti şi Iaşi, victoriile obţinute prin vitejia oştenilor săi şi puterea geniului său militar precum şi modul în care Sigismund Bathory şi imperialii au încercat să le minimalizate, împăunându-se cu meritele “vasalului” valah; politica ambiţioasă a Poloniei şi duplicitatea Casei de Habsburg. De altfel temerea acestora din urmă că spaţiul românesc le va scăpa de sub control dacă în Carpaţii şi la Dunăre se va realiza un stat unitar, puternic prin forţa sa economică, poziţie geografico-strategică, prin vitejia şi setea de libertate a locuitorilor săi, era justificată. Întreaga concepţie de acţiune a voievodului Mihai, şi a aliatului său moldovean avea în vedere acest lucru. Ca prim punct, s-a urmărit şi parţial s-a obţinut controlul asupra liniei Dunării, neutralitatea sau ocuparea cetăţilor româneşti devenite, în timp, “raiale” (kazole), controlul asupra Buceagului răpit Moldovei, asupra gurilor Dunării şi părţi de nord a Dobrogei, cu grave consecinţe economice pentru Istambul şi armata otomană.
În ciuda compromiterii planului de luptă de către Sigismund Bathory prin politica sa ambiţioasă în Moldova şi a impunerii tratatului de la Alba Iulia, în 1595, Europa putea lua cunoştinţă de noua realitate, pe care agentul englez la Poartă, Barton o explica astfel: “ceea ce regi şi principi nu puteau să realizeze, a fost realizat de un Mihai, cel mai mic şi mai sărac dintre ducii”(4 prin puterea geniului şi vitejia poporului său. Obţinerea independenţei a permis trecerea la realizarea planului maximal, înfăptuirea unităţii naţionale statale a spaţiului românesc, plan ce trebuia urmărit cu mare prudenţă datorită implicaţiei Habsburgilor în Transilvania şi a ingerinţelor polone în Moldova.
Pentru a nu trezi reacţia celor interesaţi, Mihai a desfăşurat o inteligentă activitate diplomatică stabilind largi contacte cu păturile conducătoare ale principatelor folosind conflictele şi disensiunile dintre adversarii interni şi externi ai ideii unităţii. Cu toate măsurile luate pentru păstrarea secretului, în 1597 forţele oculte ale Ligii Catolice erau informate deja de către nunţiul Malaspina şi Sigismund della Torre că Mihai este hotărât să înlăture suveranitatea lui Sigismund Bathory, că întreţine strânse legături cu cancelarul de origine română al acestuia Josica, intenţionând, în cazul abdicării principelui, să-şi atribuie tronul Transilvaniei(5. Mai mult, în proiectul de luptă din vara lui 1598 prezentat agenţilor imperiali Szuhai şi Istvanff, Mihai însuşi îşi făcea cunoscute ţelurile şi sugera intenţia unirii Moldovei la Ţara Românească, motivând, referitor la Ieremia Movilă, că el vrea “să-l alunge din Moldova şi să scape de un duşman şi un trădător atât de rău”. Prilejul trecerii la acţiune i l-a oferit abdicarea lui Sigismund (marie 1599) şi încoronarea lui Andrei Bathory, privit ca adversar la Praga datorită poziţiei sale prootomane. Evenimentele trebuiau grăbite deoarece în afara pretenţiilor Bathoreţilor, în umbra fraţilor Movilă, Polonia se pregătea să închege o coaliţie a ţărilor române sub egida sa.
Abil diplomat, Mihai a promis recunoaşterea suzeranităţii şi a solicitat, pe rând, pentru el aprobarea, chiar sprijinul puterilor interesate. Astfel, în aprilie 1599, agenţii imperiali transmiteau arhiducelui Maximilian, propunerea voievodului român, de a-l alunga, împreună cu generalui său Basta, în interesul cauzei creştine, pe Andrei Bathory din Transilvania(6. Apoi, în vreme ce la Rudolf al II-lea potrivit mărturiilor contemporane “statornic, se roagă numai să se atace Ardealul”(7, deşi încheiase, din considerente politice şi un tratat cu Andrei Bathory, Mihai a intervenit în secret pe lângă marele vizir Ibrahim pe care l-a convine să-i acorde steag de domnie. A strâns contactele atât cu partida proimperială din Transilvania, grupat în jurul comisarilor imperiali David Ungriad şi Mihai Szekely, cât şi cu secuii, buni soldaţi, nemulţumiţi de ofensiva bathoreţilor împotriva privilegiilor lor pentru ca, în final, independent de generalul Basta, să treacă la acţiune. Victoria a fost relativ uşoară; secuii, “clocotind de ură şi setoşi de răzbunare”(8, au luptat de partea sa, nobilii i s-au închinat ca unui reprezentant al împăratului, iar românii, pentru care venise ziua mult aşteptată s-au răsculat, sensul noilor schimbări fiind văzut de ei atât pe plan naţional cât şi social, potrivit mărturiilor cronicarului Szamosköszy.
Acţiunea, aşa cum observa nunţiul papal Malaspina, părea să aibă acordul Porţii, care a stat în espectativă. de altfel, Malaspina, martor ocular al evenimentelor şi mediator, declara că în jurul bătăliei de la Şelimbăr, Mihai i s-a confesat că n-a făcut decât s-o ia înaintea duşmanilor săi şi că spera să elibereze şi Moldova. Abia se stingeau acordurile Tedeum-ului ordonat de imperiali în catedrala Sfântului Ştefan în cinstea “devotatului” lor general valah, când, cu stupoare, s-a aflat la Praga că voievodul intenţiona ca o compensaţie a ostenelii sale, nu numai să-şi păstreze stăpânirea întregii provincii, dar reclama şi toate cetăţile sale de margine deţinute de habsburgi, inclusiv Hust-ul şi oraşul Szeged care “şi mai înainte a ţinut încoace de Ardeal”. De altfel, ca o primă măsură, el a cerut dregătorilor ţării “să nu înstrăinaţi ţinuturile de margine de la principatul Transilvaniei”(9.
Întreaga politică transilvăneană a lui Mihai Viteazul, interesul manifestat pentru întărirea armatei, pentru cetăţile în fruntea cărora a pus căpitani români, pentru oraşe ca sprijin împotriva duşmanului extern şi a nobilimii, pentru secui, împământenirea unor munteni, încercarea de a-şi ridica dintre transilvăneni o pătură de susţinători, efortul de a realiza o simbioză între clasa conducătoare locală şi boierimea română, preocuparea pentru ţărănimea şi preoţimea română, sprijinirea ortodoxiei, ca factor de cultură şi bastion al românismului, libertăţile acordate, demonstrează dorinţa sa de a face din această provincie redată neamului românesc, ceea ce fusese odinioară: inima unui stat puternic, unitar, înglobând întregul spaţiu carpato-danubiano-pontic. Acuzaţia lui Malaspina că “s-ar folosi de numele împăratului numai ca sperietoare”(12 intenţionând să-şi pătreze provincia era pe deplin întemeiată. Mihai şi-a luat toate prerogativele de domn, a introdus limba română ca limbă de cancelaria, a declarat Adrealul principat “supus prin armele noastre puterii şi autorităţii noastre”, deoarece “a trecut prin luptă asupra noastră şi a dreptului nostru de dăruire”, iar în documentele interne a semnat “Io Mihai Voievod cu mila lui Dumnezeu domn a toată ţara Ardealului”.
Se impunea în continuare o intensă activitate diplomatică pentru recunoaşterea pe plan extern a operei înfăptuite de poporul român şi conducătorul său.
Cum Polonia şi Habsburgi urmărindu-şi propriile ţeluri expansioniste se dovedeau principalii adversari ai Unirii, Mihai s-a adresat Porţii avertizând-o că a ajuns prin spadă “principe a Transilvaniei” că a dat Ţara Românească fiului său şi că ar accepta protecţia otomană iar “dacă sultanul se gândeşte să facă pace să o facă cu el nu cu alţii”.
Potrivit mărturiilor vremii în faţa faptului împlinit sultanul a acceptat “de bună voie căci altfel ei vor păstra titlurile cu forţa” şi a trimis un mesager cu confirmarea noii realităţi politice de la nord de Dunăre.(10
Asigurat din partea Porţii, păstrând aparenţa loialităţii faţă de imperiali, Mihai putea sugera reprezentanţilor lui Rusolf al II-lea că “acum cum stau în pace cu turcul, cu maiestatea sa cesaree, cu ceilalţi vecini şi mă aflu înăuntru acestei ţări, ar fi bine ca armata imperială să stea departe” şi însăşi împăratul “să-i mulţumească şi să-i confirme titlurile pe care şi le atribuia el însuşi”.(11
În timp ce marile puteri nu-şi reveniseră de pe urma şocului provocat de îndrăzneala valahului, iar în Moldova adversarii săi declaraţi îşi strângeau rândurile sub scutul Poloniei care departe de a mai lupta pentru o graniţă la Dunăre, se temea că prin desăvârşirea operei sale Mihai va pretinde Pocutia şi Podolia - cândva, prin dreptul feudal teritorii româneşti. Voievodul a trecut la acţiune mânat de dorinţa de a încununa efortul de unificare politică a spaţiului românesc de a-şi crea un stat puternic, centralizat, capabil să-şi cucerească şi să-şi menţină independenţa prin forţa armelor, asemănător statelor Europei occidentale guvernate de monarhi ereditare.
Fiind gata să apere Transilvania în continuare cu preţul vieţii sale pentru a împiedica o intervenţie a trupei lui Basta, el şi-a justificat faţă de imperiali intervenţia în Moldova prin atitudinea ostilă a Poloniei şi a lui Ieremia Movilă, prin legăturile secrete dintre adversarii transilvăneni şi Sigismund Bathory refugiat aici.
Campania din mai s-a dovedit în realitate un marş triumfal, moldovenii trecând în masă de partea lui Mihai, deschizând porţile cetăţii, aderând cu tot sufletul la măreaţa operă care se înfăptuia, încât voievodul putea scrie la 20 ale aceleiaşi luni bistriţenilor că “Moldova am luat-o astăzi, e sub stăpânirea noastră”, putându-se intitula în acte “domn al Ţării Româneşti şi a Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”.(12
Domn al acestor trei ţări surori, Mihai a încercat să-şi consolideze poziţia, trimiţând solii imperialilor cu declaraţii de loialitate şi propuneri de continuare a războiului şi Poloniei pentru evitarea conflictului, argumentând că existenţa statului său ca tampon dintre Republică şi Imperiul Otoman ar fi în avantajul acesteia. De asemenea a trimis solii în secret la sultan şi la hanul tătar, aceştia consimţind să rămână în espectativă ba chiar acceptând soluţia în contextul războiului cu Liga Sfântă, deşi Mihai, ca domn a toată Ţara Românească a ordonat unui detaşament condus de raguzanul Deli Marco să recucerească Bugeacul cu cetăţile Chilia, Ismail, Tighina şi Cetatea Albă, acţiune încununată de succes.
Unitatea Ţărilor Române devenise o realitate de necontestat care a trezit admiraţia contemporanilor, fiind sintetic exprimată în rapoartele agenţilor britanici către regina Elisabeta: “Mihai prinţul şi-a sporit regatul cu Bogdania pe care a alăturat-o Transilvaniei şi Valahiei, el devenind prinţ unic al acestor trei provincii”.(13
Opera sa a putut însă rezista deoarece întreaga abilitate diplomatică a domnului nu a reuşit să înlăture animozităţile create la curtea din Praga, ale cărei planuri expansioniste în spaţiul românesc şi Balcani se vedeau compromise, nu a putut contracara ura nobilimii maghiare care îl socotea “ţăran ambiţios şi ahtiat după slavă”, conducător al unui popor, dispreţuit în propria sa ţară şi nu a putut înlătura teama Poloniei care, luând în considerare drepturile de esenţă feudală asupra Pocuţiei, declara că: “e vorba aproape de existenţa noastră căci dacă nu va fi alungat din Moldova acel duşman, cât de curând va trebui să ne apărăm să nu ia jumătate din coroana Poloniei”.(14
Coalizarea duşmanilor săi interni şi externi, declaraţi sau din umbră, a reuşit să compromită realizările viteazului, opera măreaţă a poporului român care, înconjurat de trei mari puteri ce-i ameninţau de veacuri existenţa, având de înfruntat o dublă exploatare străină în Transilvania, izbutise prin utilizarea tuturor forţelor şi resurselor sale să-şi traducă idealul în forţă.
Învins pe moment, Mihai a încercat să-şi refacă poziţiile dar ţelurile sale erau de acum cunoscute, şi posibilitatea realizării lor devenită, ceea ce a înspăimântat îndeosebi Curtea imperială care l-a eliminat brutal prin asasinatul de la Câmpia Turzii la 13 august 1601.
“Şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu - plângea cronica munteană - pentru că nu ştiuse, nici să împrijelise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează. Şi-i rămase trupul gol în pulbere aruncat, că aşa au lucrat pizma încă de la începutul lumii, că pizma a pierdut pe mulţi bărbaţi fără de vină ca acesta”.(15 Pentru comanditarii asasinatului, actul s-a dovedit inutul, potrivit mărturiilor contemporane deoarece “datorită morţii sale poporul doreşte şi mai puţin să accepte protecţia Împăratului, temându-se de el mai mult decât de Sultan”.(16
Eroul a căzut. opera sa însă, s-a dovedit nemuritoare, dăinuind în conştiinţa poporului român care, slăvindu-i jertfa, şi înţelegându-i mesajul “şi hotarul Ardealului. Pohta ce-am pohtit, Moldova, Ţara Românească” s-a străduit de aici înainte să-i reîmplinească opera, durând pentru eternitate un stat al tuturor românilor, liberi şi neclintiţi în hotarele străbune.
dr. Mircea Dogaru
Note:
1. Reprezentantul regelui Spaniei la Praga. Vezi Al. Randa, “Pro Republica Christiană”, Acta Historica, tomus III, Societas Academica da romana, Monachii, 1964, p. 3
2. “Călători străini despre ţările române”, vol. III, Bucureşti, 1971, p. 365
3. Ibidem, vol. I, p. 418;
4. E.D. Tappe, “Documents, concerning romanian history (1427-1601)”, London, ... the Hague, Paris 1964, p. 98
5. A. Veress, “Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti”, vol. V, Bucureşti, 1932, p. 67-68, 90;
6. A. Veress, op. cit, p. 232-234; Hurmuzaki, XII, p. 430
7. Hurmuzaki, XII, p. 438;
8. “Călători străini...”, IV, p. 162
9. “Călători străini...”, IV, p. 127; A. Veress, op. cit., p. 353-354; “Mihai Viteazul în conştinţa europeană”, vol. I, “Documente externe”, Bucureşti, 1982, p. 312-313
10. “Călători străini...”, IV, p. 164-165; Hurmuzaki, XVI, p. 499-500, A. Veress, op. cit., p. 299; E.D. Tappe, op. cit., p. 131;
11. “Călători străini...”, IV, p. 168;
12. Hurmuzaki XII, p. 914; “Documenta Romaniae Historica, B, Ţara Românească, vol. XI”, Bucureşti, 1975, p. 553-554
13. E.D. Tappe, op. cit., p. 132;
14. A. Veress, op. cit. p. 117
15. “Istoria Ţării Româneşti, 1290-1690”, ed. C. Grecescu şi D. Simionescu, Bucureşti, 1960, p. 82;
26. E.D. Tappe, op. cit., p. 144
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu