La 27 martie, 9 aprilie pe stil nou, s-au împlinit 84 de ani de când Sfatul Ţării de la Chişinău a hotărât unirea a ceea ce în mod greşit se numeşte “Basarabia” sau “Moldova”, cu Ţara. Aniversarea a fost marcată de un ger neobişnuit, instalat nu numai afară sau în case ci şi în sufletele oamenilor. La 84 de ani de la Marea Unire, la Chişinău, românii se aflau din nou în stradă, înfruntând ninsoarea şi teroarea pentru... dreptul de a fi români. Şi aceasta în timp ce în Ţara-mamă, redevenită profund “democratică” şi a “tuturor posibilităţilor”, stimulaţi de recensământ şi pofte europene, românii se declarau, care mai de care, “daci”, “cumani”, “maghiari”, “vlahi” şi “ghermanieni” adică “bănăţeano-ardeleni”, încât îţi venea să te întrebi de ce nu şi “goţi”, “americani” sau “eschimoşi”, fiindcă devine din ce în ce mai clar că suntem stimulaţi să ne declarăm orice, numai români NU, că nu mai e la modă!
Simptomatic aşadar, aniversarea Unirii de la 27 martie/9 aprilie 1918 a fost marcată de înregistrarea ca partid a “ligii” unui “ardelean” de baştină din.. Bănie, care “s-a săturat de România” şi printr-o mare tăcere care, dacă a fost perfect justificată la nivel politic, nu poate fi acceptată la nivelul mass-media. De asemenea, printr-o manifestare cu caracter intim organizată de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, la Casa de Cultură a Ministerului de Interne, printr-o eroică şi reuşită încercare a Asociaţiei Studenţilor Basarabeni Creştini din Timişoara de a organiza Festivalul “Zilele Basarabiei”, în citadela ultimei revoluţii române şi printr-o inteligentă iniţiativă a Fundaţiei Alba Iulia 1918 Pentru Unitatea şi Integritatea României de a organiza un colocviu naţional de istorie, dedicat evenimentului, în capitala Unirii şi spiritualităţii româneşti - Alba Iulia.
Din păcate, dacă la Timişoara studenţii şi invitaţii de peste Prut au participat în număr impresionant, invitaţii din ţară şi universitarii băştinaşi au strălucit prin absenţă. Aceeaşi lipsă de interes s-a putut remarca şi la Alba Iulia, în Sala Unirii şi în alte centre universitare. O lipsă a “elitiştilor”, a “intelectualilor subţiri” care îşi târşie astăzi paşii, plini de morgă europeană, pe culoarele ce păstrează încă urmele paşilor unor Cipariu, Bariţiu, Iancu, Gojdu sau Raţiu, flăcări vii, arzând până la ultimul strop al fiinţei lor, pentru binele neamului. În plus, istoricii porniţi de la Cahul şi Chişinău spre Alba Iulia au fost opriţi şi întorşi de la graniţa arbitrar stabilită, cândva, de ocupanţi, de către autorităţile antinaţionale de acolo, “îngrijorate”, probabil, că vremea neprielnică îi va face să întârzie la Marea Adunare Naţională, la care Iurie Roşca, desăvârşitul patriot, convocase resturile neamului românesc de peste Prut.
Dezinteresul “elitei” faţă de evenimentul de la 27 martie/9 aprilie 1918 s-ar putea explica atât prin comoditatea sătulului, care nu crede celui flămând de ... Libertate cât şi prin tradiţie. Acea tradiţie care ne învaţă că nu întotdeauna “elita” noastră a fost una autentică şi că parveniţii, aceia pe care Macarie îi definea la 1538 drept “minţi oarbe pentru cele ce vor veni, dornici doar să-şi însuşească averi ale altora, iar pe ale lor să le înmulţească cu mijloace nedrepte”, se caracterizează prin slugărnicie fără limite faţă de puternicii zilei şi spirit grosier de imitaţie. Ei imită valorile şi opţiunile străinului fără să le înţeleagă dar considerând că este de bon ton să le adopte, supralicitându-le. Astfel, făcând radiografia generaţiei de “titani” pe care partidele “istorice” o proclamă înfăptuitoare a României Mari, Constantin Argetoianu concluziona că, în preziua înfăptuirii Unirii, în anii 1914-1916, “elita” noastră politică şi culturală se înfăţişa ca un “Turn Babel... în care cele mai scârboase ambiţii căutau să-şi facă jocul la adăpostul declamaţiilor patriotice... toată lumea făcea politică europeană şi nimeni românească, adică toată lumea se preocupa de soarta Europei şi nimeni de a României.
Românii se împărţeau în francofoni şi germanofili, şi cereau intrarea noastră în război, după cum simpatiile lor se îndreptau spre unii sau alţii din beligeranţi, fără se se ocupe de interesele specifice româneşti. Nimeni nu mai simţea româneşte!”
Iar dacă Unirea s-a înfăptuit, totuşi, la sfârşitul primului război mondial aceasta s-a datorat, ca să-l parafrazăm pe Mihail Kogălniceanu, naţiunii care a făcut-o. A făcut-o la 24 ianuarie 1859 când şi-a ameninţat autoaleşii cu moartea, gata “să năvălească pe uşi şi pe ferestre” în sala în care se decidea dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza! A făcut-o sprijinind programul unionist al celui dintâi domnitor al României, în timp ce elitiştii conspirau să-l doboare! A sângerat pentru Unire pe toate fronturile, din Galiţia şi Mărăşti la Isonzo şi Budapesta, în anii 1916-1919 şi ulterior, în anii 1941-1945, de la Stalingrad la porţile Vienei, nesocotind nici o clipă că este condusă de criminali de război şi, aşa cum au dovedit-o evenimentele de la Chişinău, este gata să o facă şi astăzi, spre disperarea foştilor apologeţi ai bolşevismului, reşapaţi în europeni şi “analişti politici” înhămaţi nu la plugul neaoş, ci la carul democraţiei europene din jugul căruia, fără să sesizeze tragicomicul situaţiei, ne dau lecţii de civism cu vechiul aplomb stalinist-stahanovist al activistului mediocru.
În ceea ce priveşte teritoriile româneşti răsăritene, ţarii ruşi au vrut iniţial, datorită realităţii din teren - consemnată între alţii de generalul Munnich, de investigatorii Daniel Krwonn, Gavril mitropolitul, preotul Ivanov, Andrei Konstantinov şi de consilierul Şumakov - să înfiinţeze un sat satelit numit Moldova Nouă, la sfârşitul veacului XVIII, între Nipru şi Nistru, întrucât populaţia, aşa-zişii “cazaci” (turc “briganzi”, în tătară “hoinari”) sau “ucrainieni” (slav “mărgineni”) era, în majoritate zdrobitoare, românească. Succesele procesului de rusificare, demarat după depunerea ultimului hatman român, Dănilă Apostol (1734) şi fixarea graniţei imperiale pe Nistru (1791) i-au făcut să se gândească că ar fi mai logic să renunţe la capul de pod numit “Moldova Nouă” şi să pună mâna pe deja existenta Ţară a Moldovei, înainte ca germanii care-i răpiseră acesteia regiunile nordice sub numele de districtul Moldovei de Nord (1775), rebotezat ulterior (1786), pentru mascarea raptului “Bucovina”, să le-o ia înainte, desăvârşindu-şi opera. În paranteză fie spus, rusificarea românilor din aşa-zisa “Margine” sau Ucraina de la vest de Nipru, s-a încheiat abia în urma conflictului româno-român, cunoscut sub numele de “Războiul transnistrean” de la începutul deceniului trecut, când românii care mai simţeau româneşte au fost înfrânţi, cu ajutorul Armatei a 12-a rusă, de românii cazaci de tipul Mărcuţă, Chiţac, Caraman, românitatea repliindu-se la vest de Nistru.
La Tilsit (1807) şi Erfurt (1808), împăratul Răsăritului, ţarul Alexandru I (1801-1825) i-a pretins împăratului Occidentului, Napoleon I (1804-1814), ca o condiţie a încetării războiului cu Poarta, declanşat în 1806, Principatele Române. Napoleon cel mare a obiectat însă că juridic, ruşii pot cere drept compensaţii doar teritorii otomane, ori Moldova şi Muntenia, nefăcând parte din Casa Islamului (teritoriul Imperiului otoman) erau, din punctul de vedere al dreptului internaţional, principate independente aliate Porţii prin tratative şi care, în plus, îşi trădaseră aliatul, furnizând ajutor militar ruşilor. În această situaţie ţarul a cerut Basarabia, ca teritoriu cucerit de otomani de la Ştefan cel Mare în 1484 şi care, situat sub Bugeac (răpit de Poartă lui Petru Rareş în 1538) reprezenta doar fâşia litorală a Dunării maritime, de la vărsarea Prutului până la Chilia inclusiv. Pe hărţile prezentate francezilor însă, reorientat pe direcţia S-N, numele “Basarabia” a apărut scris pe întreaga Regiune de Est a Moldovei, între Chilia şi Hotin, Siret şi Nistru. Cum francezilor li s-a părut cam dubioasă mărimea acestui teritoriu “otoman” de care nu auziseră, ruşii au retractat şi, cerându-şi scuze pentru greşeală, au restrâns “Basarabia” la regiunea dintre Prut şi Nistru. Cu atât mai mult cu cât împăratul habsburgic Francisc I (1792-1830) ameninţa că este “gata să meargă până la jertfa ultimului ungur şi a ultimului german, dar nu va admite să piardă ţările române de la hotarele sale”. Metoda înghiţirii pe părţi a Principatelor Române extracarpatice părându-i-se, în aceste condiţii, cea mai bună, ţarul a extins procedeul, “Proiectul Prozorovski” apărut în 1810, împărţind teritoriul acestora în 4 regiuni (Moldova, Basarabia, Muntenia, Oltenia) care puteau fi acaparate una după alta şi transformate în gubernii. Scopul declarat era transformarea lor prin rusificare, în state slave de legătură cu teritoriile otomane locuite de slavii balcanici. Pentru atingerea lui, în Moldova de Est, aşa-zisa “Basarabie”, la prima vizită, autocratul Alexandru I propunea ca, după rapt, să se introducă “binefacerile unei administraţii părinteşti şi liberale, ca astfel să fie atrasă, cu dibăcie, atenţia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei”. Românilor urmau să li se facă promisiuni iar elita lor avea să fie cumpărată: “Pentru a ajunge la întemeierea unui stat slav trebuie - ordona ţarul - să le promitem independenţa, bărbaţilor influenţi recompense pecuniare, iar decoraţiuni şi titluri convenabile pentru ceilalţi”. Astfel văzând “raiul” din Basarabia, urmau să fie atraşi şi ceilalţi locuitori din Moldova de Vest, Muntenia, Oltenia, ba chiar şi sârbii şi bulgarii care căutau cu toţii “o patrie”.
În anul 1812, graţie trădării lui Manuc-bey la tratativele ruso-otomane de la Bucureşti, care puneau capăt războiului, planul a demarat prin adjudecarea ilegală de către Rusia a Moldovei de Est şi transformarea sa în ceea ce nu existase niciodată - o “Basarabie”... rusească. În vara anului 1853, ruşii au încercat să traducă în fapt şi restul planului, ocupând prin surprindere cu 80.000 soldaţi, restul Moldovei, Muntenia şi Oltenia, actul conducând la destrămarea Sfintei Alianţe - acea Uniune europeană creată de Austria şi Rusia în 1815 ca alianţă a suveranilor îndreptată împotriva libertăţii popoarelor. Declanşat pentru români, conceput ca război ruso-otoman, Războiul Crimeii (1853-1856) a angrenat, la cererea Imperiului habsburgic, toate marile puteri europene împotriva Rusiei, care, înfrântă, a fost îndepărtată de la Dunărea maritimă. Tratatul de pace de la Paris, readucea la 18/30 martie 1856, o parte a teritoriului răsăritean răpit Moldovei, judeţele Cahul, Ismail şi Cetatea Albă, în componenţa acestuia. Pentru scurt timp însă, deoarece respingând darul otrăvit al Europei, o Uniune fictivă sub numele de “Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei” sau “Moldo-Vlahia”, naţiunea română, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie 1859 şi prin Proclamaţia către naţiune din 11 decembrie 1861, au semnat decesul ca state româneşti medievale al Moldovei şi “Valahiei”, înscriind pe harta continentului România ca stat naţional, împărţit pe judeţe, din care făceu parte şi amintitele Cahul, Ismail şi Cetatea Albă. Până în 1878 însă, când încălcând prevederile Convenţiei din 4-16 aprilie 1877, privind cooperarea în războiul antiotoman din 1877 - 1878, Rusia le-a răpit din nou, de data aceasta României, în chiar ziua în care Dobrogea revenea la patria-mamă (1/13 aprilie 1878, Congresul de pace de la Berlin).
Prin voinţa părţilor de naţiune cotropite însă, la 27 martie/9 aprilie 1918 aşa-zisa “Basarabie” fosta Moldovă de Răsărit şi la 28 noiembrie 1918 aşa-zisa “Bucovină”, fosta Moldovă de Nord, au cerut şi obţinut prin recunoaştere internaţională, integrarea în România. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la 1 decembrie 1918 când Transilvania intracarpatică, Partium-ul, inclusiv Maramureşul şi Banatul întreg au cerut Unirea, dispărând definitiv ca entităţi regionale româneşti medievale, în istorie, prin topirea în unica Românie, împărţită pe judeţe. Din păcate şi România şi Sfatul Ţării de la Chişinău i-au pierdut din vedere pe românii dintre Nistru şi Nipru, “urmaşii dacilor”, acele “Veteranae Dacorum Transdanubianorum cohortes” (Samuel Kuszewich) care au făcut gloria militară a Rusiei Romanovilor. În pofida cererilor şi votului lor, ca şi timocenii, de teama intervenţiei marilor puteri, românii transnistreni au fost abandonaţi, cu tot cu pământurile şi străvechile lor oraşe: Oceakov, Moghilău, Balta, Grigoriopol, Dubăsari, Tiraspol, Elisabetgrad, Silibria, Iampol, Jaruga, Rasov, Vasilcău etc.
Cu durere, deputaul lor Toma Jalbă reproşa la Congresul ostăşesc de la Chişinău (octombrie 1917): “Dar eu vă întreb, fraţilor care sunteţi moldoveni, cum ne lăsaţi pe noi, moldovenii, cei ce suntem rupţi din această Basarabie, să trăim pe celălalt mal al Nistrului? Noi rămânem ca şoarecele în gura motanului? Dar să ştiţi că, dacă ne veţi uita, noi vom săpa malul Nistrului şi vom îndrepta apa dincolo de pământul nostru, căci mai bine să-şi schimbe râul mersul, decât să rămânem despărţiţi unii de alţii!” Şi, pentru că şi-au proclamat unilateral voinţa, “să ne soidinim cu fraţii noştri din Moldova” au fost masacraţi de trupele Armatei Roşii, din ordinul lui I.V. Stalin.
Adept al vechiului plan ţarist, urmărind ocuparea teritoriilor româneşti, părţi acum ale unui stat unic numit România, Stalin a reluat apoi, pentru crearea unei baze de pornire în vederea cuceririi, ideea ţarinei Ecaterina a II-a (1762-1796) şi a inventat un nou stat numit “Moldova”, la 63 de ani după dispariţia ca stat a autenticei Moldovei, în istorie, într-o regiune în care aceasta nu-şi extinsese niciodată fruntariile - la Est de Nistru. Astfel s-a născut în imensitatea sovietică, la 12 octombrie 1924 ficţiunea statală de numai 7.514 km2, cu 568.984 de locuitori, sporită în 1934 la 8.434 km2 şi 615.500 locuitori, români transnistreni, numită Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Redusă la o suprafaţă neînsemnată a teritoriului românesc dintre Nistru şi Nipru, în jurul oraşului Balta, ea a fost concepută ca o bază de plecare pentu cucerirea şi bolşevizarea României Mari. Cel puţin aşa reiese din declaraţie la instalare a primului său preşedinte, evident rus, Grigori Ivanovici Borisov, încehiată cu pateticele cuvinte “Trăiască Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, leagănul României Socialiste!”. Ea a fost utilizată în 1940, când, în urma ultimatum-urilor din 26 şi 28 iunie URSS a răpit României teritoriul răsăritean (fosta “Basarabie”) şi de nord-est (Herţa şi o parte din fosta “Bucovina” în modul următor: Herţa, judeţele de nord ale României (ale fostelor “Bucovina” şi “Basarabia”) ca şi Cetatea Albă şi Ismail au fost încorporate Republicii Sovietice Socialiste inventată la 11/12 decembrie 1917 sub numele de Ucraina, restul teritoriului României de Est răpite fiind, unificat (2 august 1940) cu zisa RSS Moldovenească, în scopul extinderii asupra sa, pentru mascarea raptului, a numelui de “Moldova”. Tot Ucrainei i-au fost atribuite teritoriile româneşti răpite ulterior: insulele Tătaru Mare (7,5 km2), Dalerul Mare (3,4 km2) şi Mic (2,5 km2), Maican (0,25 km2) la 24 octombrie 1940 şi Insula Limba (5 km2) la 5 noiembrie 1940.
Iată de ce, în calitate de istoric, dacă resping ca impropriu numele de “Basarabia” - intervenţia de la 1807 a serviciilor speciale ţariste, servind scopului cotropirii părţii de răsărit, dintre Prut şi Nistru, a teritoriului Ţării Moldovei, resping în egală măsură numele de “Moldova” atribuit teritoriului românesc de la est de Prut. Pentru că Moldova istorică, adică statul medieval românesc numit Ţara Moldovei, a dispărut pentru totdeauna în istorie la 11 decembrie 1861, Stalin inventând, în teritoriile transnistrene pe care acesta nu le închisese nicodată între hotarele sale, o Moldovă nouă, “Socialistă”, ca punct de plecare declarat al agresiunii împotriva României. Iar astăzi, de această invenţie stalinistă se agaţă cu disperare atât ultimii stalinişti, cât şi “europeniştii” din exterior şi interior care încearcă să reînvie, în vederea federalizării şi spargerii unităţii României, amintirea defunctelor state sau provincii româneşti medievale (Basarabia, Moldova, Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Banat, Crişana, Transilvania, Maramureş, “Bucovina”...) topite în trupul unic al Ţării care şi-a afirmat dreptul de a păstra numele poporului său, în perioada 1861-1918. Drept urmare, teritoriul românesc de dincolo de Prut, integrat parţial României în anii 1861-1878 (judeţele Cahul, Ismail, Cetatea Albă) şi total în anii 1918-1944, nu poate fi luat în considerare decât ca parte integrantă a României şi anume ca României de Est. O Românie intrată sub ocupaţie o dată cu Germania de Est dar care, spre deosebire de aceasta, încă suportă rigorile ocupaţiei. O Românie în care băştinaşii încă se luptă pentru dreptul de a fi români şi dramaticele evenimente ale începutului de an 2002 care i-au grupat pe patrioţi în jurul lui Iurie Roşca, au demonstrat că acolo se desfăşoară, din păcate, ca şi în Transnistria deceniului trecut, un conflict româno-român. Adică un război între românii în care mai arde flacăra vie a conştiinţei naţionale şi cei care, rusificaţi prin bolşevizare, au devenit adepţii unei identităţi noi, fabricată de ocupant, aceea de “moldovean”. O nouă înfrângere, adică victoria uitării şi a strategiei ocupantului, după pierderea teritoriului dintre Nistru şi Nipru, unde a biruit identitatea inventată a unei ţări a “mărginenilor” (ucrainienilor), ar însemna o nouă repliere, definitivă de data aceasta, a românităţii răsăritene, de la Nistru pe Prut şi întoarcerea, sub numele de “Moldova”, a României de Est, din drumul spre Europa civilizată către un Răsărit plasabil în continuare, în afara spaţiului european şi a timpului.
Dr. Mircea DOGARU
Simptomatic aşadar, aniversarea Unirii de la 27 martie/9 aprilie 1918 a fost marcată de înregistrarea ca partid a “ligii” unui “ardelean” de baştină din.. Bănie, care “s-a săturat de România” şi printr-o mare tăcere care, dacă a fost perfect justificată la nivel politic, nu poate fi acceptată la nivelul mass-media. De asemenea, printr-o manifestare cu caracter intim organizată de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, la Casa de Cultură a Ministerului de Interne, printr-o eroică şi reuşită încercare a Asociaţiei Studenţilor Basarabeni Creştini din Timişoara de a organiza Festivalul “Zilele Basarabiei”, în citadela ultimei revoluţii române şi printr-o inteligentă iniţiativă a Fundaţiei Alba Iulia 1918 Pentru Unitatea şi Integritatea României de a organiza un colocviu naţional de istorie, dedicat evenimentului, în capitala Unirii şi spiritualităţii româneşti - Alba Iulia.
Din păcate, dacă la Timişoara studenţii şi invitaţii de peste Prut au participat în număr impresionant, invitaţii din ţară şi universitarii băştinaşi au strălucit prin absenţă. Aceeaşi lipsă de interes s-a putut remarca şi la Alba Iulia, în Sala Unirii şi în alte centre universitare. O lipsă a “elitiştilor”, a “intelectualilor subţiri” care îşi târşie astăzi paşii, plini de morgă europeană, pe culoarele ce păstrează încă urmele paşilor unor Cipariu, Bariţiu, Iancu, Gojdu sau Raţiu, flăcări vii, arzând până la ultimul strop al fiinţei lor, pentru binele neamului. În plus, istoricii porniţi de la Cahul şi Chişinău spre Alba Iulia au fost opriţi şi întorşi de la graniţa arbitrar stabilită, cândva, de ocupanţi, de către autorităţile antinaţionale de acolo, “îngrijorate”, probabil, că vremea neprielnică îi va face să întârzie la Marea Adunare Naţională, la care Iurie Roşca, desăvârşitul patriot, convocase resturile neamului românesc de peste Prut.
Dezinteresul “elitei” faţă de evenimentul de la 27 martie/9 aprilie 1918 s-ar putea explica atât prin comoditatea sătulului, care nu crede celui flămând de ... Libertate cât şi prin tradiţie. Acea tradiţie care ne învaţă că nu întotdeauna “elita” noastră a fost una autentică şi că parveniţii, aceia pe care Macarie îi definea la 1538 drept “minţi oarbe pentru cele ce vor veni, dornici doar să-şi însuşească averi ale altora, iar pe ale lor să le înmulţească cu mijloace nedrepte”, se caracterizează prin slugărnicie fără limite faţă de puternicii zilei şi spirit grosier de imitaţie. Ei imită valorile şi opţiunile străinului fără să le înţeleagă dar considerând că este de bon ton să le adopte, supralicitându-le. Astfel, făcând radiografia generaţiei de “titani” pe care partidele “istorice” o proclamă înfăptuitoare a României Mari, Constantin Argetoianu concluziona că, în preziua înfăptuirii Unirii, în anii 1914-1916, “elita” noastră politică şi culturală se înfăţişa ca un “Turn Babel... în care cele mai scârboase ambiţii căutau să-şi facă jocul la adăpostul declamaţiilor patriotice... toată lumea făcea politică europeană şi nimeni românească, adică toată lumea se preocupa de soarta Europei şi nimeni de a României.
Românii se împărţeau în francofoni şi germanofili, şi cereau intrarea noastră în război, după cum simpatiile lor se îndreptau spre unii sau alţii din beligeranţi, fără se se ocupe de interesele specifice româneşti. Nimeni nu mai simţea româneşte!”
Iar dacă Unirea s-a înfăptuit, totuşi, la sfârşitul primului război mondial aceasta s-a datorat, ca să-l parafrazăm pe Mihail Kogălniceanu, naţiunii care a făcut-o. A făcut-o la 24 ianuarie 1859 când şi-a ameninţat autoaleşii cu moartea, gata “să năvălească pe uşi şi pe ferestre” în sala în care se decidea dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza! A făcut-o sprijinind programul unionist al celui dintâi domnitor al României, în timp ce elitiştii conspirau să-l doboare! A sângerat pentru Unire pe toate fronturile, din Galiţia şi Mărăşti la Isonzo şi Budapesta, în anii 1916-1919 şi ulterior, în anii 1941-1945, de la Stalingrad la porţile Vienei, nesocotind nici o clipă că este condusă de criminali de război şi, aşa cum au dovedit-o evenimentele de la Chişinău, este gata să o facă şi astăzi, spre disperarea foştilor apologeţi ai bolşevismului, reşapaţi în europeni şi “analişti politici” înhămaţi nu la plugul neaoş, ci la carul democraţiei europene din jugul căruia, fără să sesizeze tragicomicul situaţiei, ne dau lecţii de civism cu vechiul aplomb stalinist-stahanovist al activistului mediocru.
În ceea ce priveşte teritoriile româneşti răsăritene, ţarii ruşi au vrut iniţial, datorită realităţii din teren - consemnată între alţii de generalul Munnich, de investigatorii Daniel Krwonn, Gavril mitropolitul, preotul Ivanov, Andrei Konstantinov şi de consilierul Şumakov - să înfiinţeze un sat satelit numit Moldova Nouă, la sfârşitul veacului XVIII, între Nipru şi Nistru, întrucât populaţia, aşa-zişii “cazaci” (turc “briganzi”, în tătară “hoinari”) sau “ucrainieni” (slav “mărgineni”) era, în majoritate zdrobitoare, românească. Succesele procesului de rusificare, demarat după depunerea ultimului hatman român, Dănilă Apostol (1734) şi fixarea graniţei imperiale pe Nistru (1791) i-au făcut să se gândească că ar fi mai logic să renunţe la capul de pod numit “Moldova Nouă” şi să pună mâna pe deja existenta Ţară a Moldovei, înainte ca germanii care-i răpiseră acesteia regiunile nordice sub numele de districtul Moldovei de Nord (1775), rebotezat ulterior (1786), pentru mascarea raptului “Bucovina”, să le-o ia înainte, desăvârşindu-şi opera. În paranteză fie spus, rusificarea românilor din aşa-zisa “Margine” sau Ucraina de la vest de Nipru, s-a încheiat abia în urma conflictului româno-român, cunoscut sub numele de “Războiul transnistrean” de la începutul deceniului trecut, când românii care mai simţeau româneşte au fost înfrânţi, cu ajutorul Armatei a 12-a rusă, de românii cazaci de tipul Mărcuţă, Chiţac, Caraman, românitatea repliindu-se la vest de Nistru.
La Tilsit (1807) şi Erfurt (1808), împăratul Răsăritului, ţarul Alexandru I (1801-1825) i-a pretins împăratului Occidentului, Napoleon I (1804-1814), ca o condiţie a încetării războiului cu Poarta, declanşat în 1806, Principatele Române. Napoleon cel mare a obiectat însă că juridic, ruşii pot cere drept compensaţii doar teritorii otomane, ori Moldova şi Muntenia, nefăcând parte din Casa Islamului (teritoriul Imperiului otoman) erau, din punctul de vedere al dreptului internaţional, principate independente aliate Porţii prin tratative şi care, în plus, îşi trădaseră aliatul, furnizând ajutor militar ruşilor. În această situaţie ţarul a cerut Basarabia, ca teritoriu cucerit de otomani de la Ştefan cel Mare în 1484 şi care, situat sub Bugeac (răpit de Poartă lui Petru Rareş în 1538) reprezenta doar fâşia litorală a Dunării maritime, de la vărsarea Prutului până la Chilia inclusiv. Pe hărţile prezentate francezilor însă, reorientat pe direcţia S-N, numele “Basarabia” a apărut scris pe întreaga Regiune de Est a Moldovei, între Chilia şi Hotin, Siret şi Nistru. Cum francezilor li s-a părut cam dubioasă mărimea acestui teritoriu “otoman” de care nu auziseră, ruşii au retractat şi, cerându-şi scuze pentru greşeală, au restrâns “Basarabia” la regiunea dintre Prut şi Nistru. Cu atât mai mult cu cât împăratul habsburgic Francisc I (1792-1830) ameninţa că este “gata să meargă până la jertfa ultimului ungur şi a ultimului german, dar nu va admite să piardă ţările române de la hotarele sale”. Metoda înghiţirii pe părţi a Principatelor Române extracarpatice părându-i-se, în aceste condiţii, cea mai bună, ţarul a extins procedeul, “Proiectul Prozorovski” apărut în 1810, împărţind teritoriul acestora în 4 regiuni (Moldova, Basarabia, Muntenia, Oltenia) care puteau fi acaparate una după alta şi transformate în gubernii. Scopul declarat era transformarea lor prin rusificare, în state slave de legătură cu teritoriile otomane locuite de slavii balcanici. Pentru atingerea lui, în Moldova de Est, aşa-zisa “Basarabie”, la prima vizită, autocratul Alexandru I propunea ca, după rapt, să se introducă “binefacerile unei administraţii părinteşti şi liberale, ca astfel să fie atrasă, cu dibăcie, atenţia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei”. Românilor urmau să li se facă promisiuni iar elita lor avea să fie cumpărată: “Pentru a ajunge la întemeierea unui stat slav trebuie - ordona ţarul - să le promitem independenţa, bărbaţilor influenţi recompense pecuniare, iar decoraţiuni şi titluri convenabile pentru ceilalţi”. Astfel văzând “raiul” din Basarabia, urmau să fie atraşi şi ceilalţi locuitori din Moldova de Vest, Muntenia, Oltenia, ba chiar şi sârbii şi bulgarii care căutau cu toţii “o patrie”.
În anul 1812, graţie trădării lui Manuc-bey la tratativele ruso-otomane de la Bucureşti, care puneau capăt războiului, planul a demarat prin adjudecarea ilegală de către Rusia a Moldovei de Est şi transformarea sa în ceea ce nu existase niciodată - o “Basarabie”... rusească. În vara anului 1853, ruşii au încercat să traducă în fapt şi restul planului, ocupând prin surprindere cu 80.000 soldaţi, restul Moldovei, Muntenia şi Oltenia, actul conducând la destrămarea Sfintei Alianţe - acea Uniune europeană creată de Austria şi Rusia în 1815 ca alianţă a suveranilor îndreptată împotriva libertăţii popoarelor. Declanşat pentru români, conceput ca război ruso-otoman, Războiul Crimeii (1853-1856) a angrenat, la cererea Imperiului habsburgic, toate marile puteri europene împotriva Rusiei, care, înfrântă, a fost îndepărtată de la Dunărea maritimă. Tratatul de pace de la Paris, readucea la 18/30 martie 1856, o parte a teritoriului răsăritean răpit Moldovei, judeţele Cahul, Ismail şi Cetatea Albă, în componenţa acestuia. Pentru scurt timp însă, deoarece respingând darul otrăvit al Europei, o Uniune fictivă sub numele de “Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei” sau “Moldo-Vlahia”, naţiunea română, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie 1859 şi prin Proclamaţia către naţiune din 11 decembrie 1861, au semnat decesul ca state româneşti medievale al Moldovei şi “Valahiei”, înscriind pe harta continentului România ca stat naţional, împărţit pe judeţe, din care făceu parte şi amintitele Cahul, Ismail şi Cetatea Albă. Până în 1878 însă, când încălcând prevederile Convenţiei din 4-16 aprilie 1877, privind cooperarea în războiul antiotoman din 1877 - 1878, Rusia le-a răpit din nou, de data aceasta României, în chiar ziua în care Dobrogea revenea la patria-mamă (1/13 aprilie 1878, Congresul de pace de la Berlin).
Prin voinţa părţilor de naţiune cotropite însă, la 27 martie/9 aprilie 1918 aşa-zisa “Basarabie” fosta Moldovă de Răsărit şi la 28 noiembrie 1918 aşa-zisa “Bucovină”, fosta Moldovă de Nord, au cerut şi obţinut prin recunoaştere internaţională, integrarea în România. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la 1 decembrie 1918 când Transilvania intracarpatică, Partium-ul, inclusiv Maramureşul şi Banatul întreg au cerut Unirea, dispărând definitiv ca entităţi regionale româneşti medievale, în istorie, prin topirea în unica Românie, împărţită pe judeţe. Din păcate şi România şi Sfatul Ţării de la Chişinău i-au pierdut din vedere pe românii dintre Nistru şi Nipru, “urmaşii dacilor”, acele “Veteranae Dacorum Transdanubianorum cohortes” (Samuel Kuszewich) care au făcut gloria militară a Rusiei Romanovilor. În pofida cererilor şi votului lor, ca şi timocenii, de teama intervenţiei marilor puteri, românii transnistreni au fost abandonaţi, cu tot cu pământurile şi străvechile lor oraşe: Oceakov, Moghilău, Balta, Grigoriopol, Dubăsari, Tiraspol, Elisabetgrad, Silibria, Iampol, Jaruga, Rasov, Vasilcău etc.
Cu durere, deputaul lor Toma Jalbă reproşa la Congresul ostăşesc de la Chişinău (octombrie 1917): “Dar eu vă întreb, fraţilor care sunteţi moldoveni, cum ne lăsaţi pe noi, moldovenii, cei ce suntem rupţi din această Basarabie, să trăim pe celălalt mal al Nistrului? Noi rămânem ca şoarecele în gura motanului? Dar să ştiţi că, dacă ne veţi uita, noi vom săpa malul Nistrului şi vom îndrepta apa dincolo de pământul nostru, căci mai bine să-şi schimbe râul mersul, decât să rămânem despărţiţi unii de alţii!” Şi, pentru că şi-au proclamat unilateral voinţa, “să ne soidinim cu fraţii noştri din Moldova” au fost masacraţi de trupele Armatei Roşii, din ordinul lui I.V. Stalin.
Adept al vechiului plan ţarist, urmărind ocuparea teritoriilor româneşti, părţi acum ale unui stat unic numit România, Stalin a reluat apoi, pentru crearea unei baze de pornire în vederea cuceririi, ideea ţarinei Ecaterina a II-a (1762-1796) şi a inventat un nou stat numit “Moldova”, la 63 de ani după dispariţia ca stat a autenticei Moldovei, în istorie, într-o regiune în care aceasta nu-şi extinsese niciodată fruntariile - la Est de Nistru. Astfel s-a născut în imensitatea sovietică, la 12 octombrie 1924 ficţiunea statală de numai 7.514 km2, cu 568.984 de locuitori, sporită în 1934 la 8.434 km2 şi 615.500 locuitori, români transnistreni, numită Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Redusă la o suprafaţă neînsemnată a teritoriului românesc dintre Nistru şi Nipru, în jurul oraşului Balta, ea a fost concepută ca o bază de plecare pentu cucerirea şi bolşevizarea României Mari. Cel puţin aşa reiese din declaraţie la instalare a primului său preşedinte, evident rus, Grigori Ivanovici Borisov, încehiată cu pateticele cuvinte “Trăiască Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, leagănul României Socialiste!”. Ea a fost utilizată în 1940, când, în urma ultimatum-urilor din 26 şi 28 iunie URSS a răpit României teritoriul răsăritean (fosta “Basarabie”) şi de nord-est (Herţa şi o parte din fosta “Bucovina” în modul următor: Herţa, judeţele de nord ale României (ale fostelor “Bucovina” şi “Basarabia”) ca şi Cetatea Albă şi Ismail au fost încorporate Republicii Sovietice Socialiste inventată la 11/12 decembrie 1917 sub numele de Ucraina, restul teritoriului României de Est răpite fiind, unificat (2 august 1940) cu zisa RSS Moldovenească, în scopul extinderii asupra sa, pentru mascarea raptului, a numelui de “Moldova”. Tot Ucrainei i-au fost atribuite teritoriile româneşti răpite ulterior: insulele Tătaru Mare (7,5 km2), Dalerul Mare (3,4 km2) şi Mic (2,5 km2), Maican (0,25 km2) la 24 octombrie 1940 şi Insula Limba (5 km2) la 5 noiembrie 1940.
Iată de ce, în calitate de istoric, dacă resping ca impropriu numele de “Basarabia” - intervenţia de la 1807 a serviciilor speciale ţariste, servind scopului cotropirii părţii de răsărit, dintre Prut şi Nistru, a teritoriului Ţării Moldovei, resping în egală măsură numele de “Moldova” atribuit teritoriului românesc de la est de Prut. Pentru că Moldova istorică, adică statul medieval românesc numit Ţara Moldovei, a dispărut pentru totdeauna în istorie la 11 decembrie 1861, Stalin inventând, în teritoriile transnistrene pe care acesta nu le închisese nicodată între hotarele sale, o Moldovă nouă, “Socialistă”, ca punct de plecare declarat al agresiunii împotriva României. Iar astăzi, de această invenţie stalinistă se agaţă cu disperare atât ultimii stalinişti, cât şi “europeniştii” din exterior şi interior care încearcă să reînvie, în vederea federalizării şi spargerii unităţii României, amintirea defunctelor state sau provincii româneşti medievale (Basarabia, Moldova, Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Banat, Crişana, Transilvania, Maramureş, “Bucovina”...) topite în trupul unic al Ţării care şi-a afirmat dreptul de a păstra numele poporului său, în perioada 1861-1918. Drept urmare, teritoriul românesc de dincolo de Prut, integrat parţial României în anii 1861-1878 (judeţele Cahul, Ismail, Cetatea Albă) şi total în anii 1918-1944, nu poate fi luat în considerare decât ca parte integrantă a României şi anume ca României de Est. O Românie intrată sub ocupaţie o dată cu Germania de Est dar care, spre deosebire de aceasta, încă suportă rigorile ocupaţiei. O Românie în care băştinaşii încă se luptă pentru dreptul de a fi români şi dramaticele evenimente ale începutului de an 2002 care i-au grupat pe patrioţi în jurul lui Iurie Roşca, au demonstrat că acolo se desfăşoară, din păcate, ca şi în Transnistria deceniului trecut, un conflict româno-român. Adică un război între românii în care mai arde flacăra vie a conştiinţei naţionale şi cei care, rusificaţi prin bolşevizare, au devenit adepţii unei identităţi noi, fabricată de ocupant, aceea de “moldovean”. O nouă înfrângere, adică victoria uitării şi a strategiei ocupantului, după pierderea teritoriului dintre Nistru şi Nipru, unde a biruit identitatea inventată a unei ţări a “mărginenilor” (ucrainienilor), ar însemna o nouă repliere, definitivă de data aceasta, a românităţii răsăritene, de la Nistru pe Prut şi întoarcerea, sub numele de “Moldova”, a României de Est, din drumul spre Europa civilizată către un Răsărit plasabil în continuare, în afara spaţiului european şi a timpului.
Dr. Mircea DOGARU
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu