Reîntregirea naţionalã în conştiinţa istoricã a poporului român

În epoca migraţiilor, spaţiul etnogenetic românesc, închis între Nipru (E), Dunărea Mijlocie (V), Carpaţii Păduroşi (N) şi linia Skok-Jirecek-Philippide (Albania, Nordul Greciei actuale, Rumelia) (S), a servit drept culoar de tranzit, bază de aprovizionare şi atac pentru populaţiile care s-au revărsat spre Bizanţ sau Roma, forţând frontiera nordică a Imperiului, menţinută până în anul 602 pe linia Dunării. Iar această determinantă geo-politică, plasarea, potrivit lui Grigore Ureche, “în calea răotăţilor”, la care s-a adăugat, ulterior, tentaţia bogăţiilor solului şi subsolului românesc, pentru statele cu pretenţii de dominaţie în zonă (Ungaria, Polonia, Hoarda de Aur, Imperiile otoman, habsburgic şi rus) avea să marcheze sensul întregii istorii a românilor, conferinu-le, în evul mediu şi modern imaginea, plastic definită de Simion Mehedinţi de “popor asediat”. Într-adevăr, concluziona Nicolae Iorga, “Când Nordul a vrut să meargă spre Sud, când Apusul a vrut să se atingă cu Răsăritul, aici s-au întâlnit”. În aceste condiţii, românii au fost obligaţi, pentru a rezista, să găsească, pornind de la modul social specific - obştea ţărănească - forme adecvate de structurare socială şi organizare politico-militară.
Evoluţia socială în cadrul asociaţiilor de obşti (“obşti de obşti” sau ţări) a condus în secolele X-XIV la apariţia, pe coordonatele pluralismului statal specific medieval a statelor feudale româneşti: voievodatele (principatele) sau Ţările Transilvaniei (Valaquia Transilvana), Moldovei (Valaquia Minor), Munteniei sau Ţării Româneşti (Valaquia Major), ultima fuzionând în 1389 cu “Ţara românilor” (Alualak) dobrogeni dintre Dunărea de Jos şi Marea Neagră şi, la sud de fluviu, Imperiul Asăneştilor (“Valaquia care este Ţara lui Asan”) şi “vlahiile balcanice”.
Unirea cea Mare, într-un singur stat a tuturor teritoriilor locuite de români, temută şi prevenită de vecini prin forţa armelor şi a jocurilor politice, nu a putut fi însă înfăptuită în evul mediu decât pentru un scurt moment în anii domniei principelui Mihai Viteazul (1593-1601), intrat în conştiinţa istorică românească sub numele de “domnul Unirii”. Dar, în această conştiinţă colectivă, ea a existat întotdeauna ca o trecută realitate de referinţă şi un ideal peren, constituind pentru acţiunea politică, un obiect urmărit permanent, cu mijloacele şi în conjunctura internaţională specifică fiecărei epoci în parte. Relevantă sub acest aspect este imaginea românească a Eden-ului pierdut, a Epocii de Aur primordiale, invocată de ţăran în vremuri de răstrişte, sub chipul personificat al Daciei. Aspră uneori, întotdeauna atotputernică, “Baba Dochia”, introducea în folclor imaginea vechii Dacii, unificată sub Burebista (c. 821 î.Chr. - 44. î.Chr.) şi Decebal (86 î.Chr.-106d. Chr.), iar tânăra şi frumoasa “Ana Dochiana”, varianta ei transilvană, pe aceea a Daciei renăscută ca Dacie Felix sub vulturii Romei. Asociate uneori, între personajele masculine de legendă la care se face apel în marile momente ale anului calendaristic în invocaţii şi colinde, se remarcă figurile lui “Bădica Traian” - “Traian împăratul” (98-117) care, prin victoria asupra lui Decebal (106 d. Chr.) a semnat actul de naştere a poporului român şi “Ler împărat” - Aurelianus (270-275), împăratul de origine traco-dacă, cel care a reuşit să oprească valurile barbare pe linia Dunării, invocat cu nostalgie, ca un părinte pierdut de daco-romanii rămaşi să biruie singuri, fără protecţia legiunilor, furtunile istoriei, după retragerea strategică a armatei legiunilor şi autorităţilor imperiale din anul 275.
Alt fapt dovedind că Unirea a impulsionat, potrivit revoluţionarului paşoptist Cezar Bolliac “sentimentul naţional în toate părţile României de când istoria a început a ne spune ceva despre Dacia”, fiind după Mihail Kogălniceanu, acest Cavour al României moderne “visul de aur, ţelul isprăvilor marilor bărbaţi” români, îl constitue semnificaţia cuvântului “ţară”. La noi, fapt specific, acest cuvânt provenit din terra-ae nu desemnează solul, pentru care românul, cu nostalgia vechii civilizaţii urbane, apusă la începutul secolului VIII, foloseşte termenul de “pământ” de la pavimentum (pavaj), ci teritoriul locuit de români, “Ţara Românilor” tradusă de străini prin “Valahia”, “Wlachenlant”, “Blockumnnalant” etc., formaţiunea lor politico-militară primitivă, “obştea de obşte” apoi însăşi statul şi, prin extensie, “oastea cea mare”. Dacă autohtonii acestui pământ şi-au spus întotdeauna români de la ROMANUS, până în pragul epocii moderne când au luptat pentru România, ca moştenitoare a Romaniei orientale, patria şi-au desemnat-o prin termenul “Ţara”, care intra în titulatura oficială a statelor feudale româneşti: Ţara Ardealului, Ţara Moldovei, Ţara Muntenească. Iar hotărârea de unificare a ei in integrum, a fost înscrisă de la jumătatea secolului XIV în programul de domnie al voievozilor dintre Carpaţi şi Dunăre care-şi proclamau primatul faţă de omologii lor din Ardeal şi Moldova, adăugând apelativul “Io” simbolizând aspiraţia la demnitatea imperială în vechea tradiţie romană şi titlurile semnificând neatârnarea şi calitatea de “singur stăpânitor” al pământului Ţării “marele şi singur stăpânitorul voievod şi domn (dominus)” - precizarea “a toată Ţara Românească”.
Începută sub urmaşii lui Basarab Întemeietorul (c. 1310-1352) care unifică Ţările Românilor, Banatul de Severin şi, din Ardealul intrat sub suzeranitate angevină, ducatele intracarpatice ale Amlaşului şi Făgăraşului, apoi, prin acţiunile fiului său Nicolae Alexandru, sud-estul Moldovei istorice (părţile “tătărăşti”) cu fâşia nordică a Dunării maritime până aproape de “Vlahia” Cetăţii Albe, numită, în amintirea dinaştilor munteni, “Basarabia”, etapa finală a procesului de edificare statală medievală românească a fost întreruptă în chiar anul unificării Dobrogei şi “Vlahiilor” sudice ale Deliormanului, Dristorului şi Cărvunei, 1388, de declanşarea agresiunii otomane, agresiune care a stopat afirmarea statală a Vlahiilor sud-dunărene ale armânilor, rămănilor şi rumânilor timoceni! Noii primejdii, românii i-au făcut faţă timp de trei secole, uniţi, demonstrând că formala frontieră carpatică dintre cele trei voievodate nu constituia o barieră din punct de vedere politico-militar, cum nu constituia nici din punct de vedere etno-geografic, economic, social şi spiritual. De fapt, “pe o bază de interese comune” - nu mai vorbim de Moldova şi Muntenia care formau economic o ţară - cea dintâi unire a românilor a existat - nota Nicolae Iorga - când în capul cărturarilor nu răsărise încă această idee, în unitatea perfectă a vieţii generale, şi Ardealul a intrat şi el în această viaţă prin intercirculaţia românească. Un singur corp, un singur sistem am zice, vânos prin care străbătea acelaşi sânge viu”. Era o realitate putenic simţită, îndeosebi în clipele de primejdie când, în corespondenţa dintre voievozii celor trei Ţări Române nord-dunărene, boieri (nobili) sau negustori putem întâlni expresii de genul: “voi fără noi nu puteţi fi şi ţara voastră... fără ţara noastră nu poate fi” sau “dacă ar fi să piară această ţară săracă a noastră, veţi pieri şi voi”, realitate sesizată în veacul XV şi de străini, care au făcut ca ţările române să apară pe Mapamondul Borgiano sub numele de “Magna Valahia” - Marea Ţară a Românilor.
Conştiinţa originii comune, a identităţii locuitorilor de pe ambii versanţi ai Carpaţilor, a unităţii patriei, s-a manifestat cu putere în secolele XV-XVI, în contextul rezistenţei antiotomane. Astfel, ca suprem argument, menit să determine intervenţia lui Matia Corvin, rege al Ungariei (1458-1490) dar fiu al românului Iancu de Hunedoara, în sprijinul Ţării Româneşti Muntene, atacată de otomani în 1462, Vlad Ţepeş (1446-1452-1462, 1476-1477) face apel la conştiinţa de neam a acestuia, cerându-i după Laonic Chalcocondil, “să nu-i laşi să ne nenorocească şi să ne strice neamul”. De altfel tatăl lui Matia, Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei (1441-1446, 1448, căpitan general 1444-1446, guvernator şi regent al Ungariei 1446-1453), având în vedere tocmai necesitatea rezistenţei armate române, propuse în 1448-1450, stipulând chiar în tratate principilor din Moldova şi Muntenia ca cele trei ţări “să fie una”. Considerându-se, potrivit celor mai vechi cronici moldovene, “creştini şi de acelaşi neam”, transilvănenii îl chemau trei decenii mai târziu pe Ştefan cel Mare al Moldovei (1437-1504) “cu mare dor şi dragoste” să le fie “domn prea îndurător”, considerându-l “trimis de Dumnezeu pentru apărarea şi cârmuirea Transilvaniei”.
Iar solilor urmaşului său, Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546), tot transilvănenii le declarau în 1529 “ţara noastră şi ţara Măriei Sale au fost totdeauna o ţară”. Cum se numea această ţară? “Ţara românilor a cărei parte dinspre răsăritul soarelui de vară se numeşte Moldova - nota în 1526 istoricul de curte al regelui Ungariei - odată se numea Dacia”. Bun cunoscător al realităţilor patriei sale, marele umanist Nicolaus Olahus nota în anul 1536 în monumentala operă “Hungaria”: “În Dacia se găsesc provinciile: Valahia numită şi Transalpina, Moldova, Transilvania, Maramureşul, Ţara Someşului, Ţara Crişului, Nir şi Ţara Timişului”. Iar pentru cei pe care sasul Georg Reicherstorffer îi numea” “românii, înşişi băştinaşi ai acestor provincii”, unirea tuturor teritoriilor care, după Antonio Bonfini, “odinioară au fost Dacia”, reprezenta în secolul XVI o necesitate vitală şi, în acelaşi timp, potrivit istoricului Nicolae Bălcescu “visarea cea mare a tuturor voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari”. “Ideea dacică”, a reunificării in integrum a Daciei, deci a unirii tuturor părţilor de Ţară românească avea deja ca suport, în veacul XVI, al Renaşterii şi umanismului românesc, conştiinţa naţională, ilustrată de Petru Perembski, secretarul reginei Isabella Zapolya prin motivaţia că se vor uni lui Petru Rareş al Moldovei, nu numai cei din Ţara Românească, dar şi toţi ardelenii “pentru identitatea limbii”. Relevant este îndeosebi faptul că, pentru acelaşi motiv, în anul 1526, când a declanşat ofensiva încheiată cu dispariţia statului Ungariei medievale de pe harta Europei, Suleyman Kanunî (1520-1566) şi-a asigurat prin tratate neutralitatea celor trei Ţări Române: “Se temea Soliman - nota umanistul Antonius Verantius - ca nu cumva când ar încerca el să ocupe Transilvania sau Ţara Românească sau Moldova, toate aceste ţări să se unească împreună şi să se apere”.
Dacă Ştefan cel Mare, la curtea căruia solii Poloniei aflau că cele trei ţări au fost cândva Dacia, vedea procesul unificării prin prisma mentalităţii medievale, urmărind să-şi asigure vasalitatea voievozilor transilvani şi munteni, principele Petru Rareş, prezentat de Ivan Peresvetov în “Jalba cea Mare” (Îndreptar politic pentru ţarii ruşi, realizat prin adaptarea lui “Il Principe” la realităţile Europei răsăritene) drept model răsăritean al “Principelui” ideal descris de Nicolo Machiavelli, a făcut tranziţia spre modernitate, urmărind prin “lăţirea” stăpânirii sale realizarea unui stat puternic, centralizat, al tuturor românilor. “Ambiţiunea cea Mare - nota umanistul Paulo Giovio - era ca, profitând de confruntarea dintre Habsburgi şi otomani” să unifice Moldovei Transilvania pe care o “cerea pentru el”. Înstăpânindu-se asupra domeniilor Unguraşului, Bistriţei, Ciceului, Cetăţii de Baltă, Rodnei, el şi-a extins controlul asupra întregului principat până în 1531 când a proclamat: “Ardealul este ţara mea... şi nu o voi da nimănui nici unui crai, nici lui Ferdinantos craiul (Ferdinand I de Habsburg, pretendent la coroana defunctei Ungarii) nici la nimeni altul”. Cu puţin timp înainte de a muri, în 1542, el a reuşit să încheie cu domnul muntean Radu Paisie şi fruntaşii transilvăneni nu numai un acord de comerţ vizând crearea unei pieţe unice româneşti, dar şi proiectul unei “diete” (parlament) comune celor trei ţări. Urmându-i programul politic, mulţi principi români şi pretendenţi ai celei de-a doua jumătăţi a veacului XVI începând cu fiii săi, Ilias (1546-1551), Ştefan (1551-1552) şi Constantin, aveau să sfârşească asasinaţi din ordinul Habsburgilor sau sultanului. Între succesorii săi, cea mai interesantă figură este însă un aventurier străin, Despot Vodă (1561-1563), care reuşeşte cu câteva sute de mercenari să ia în 1561 domnia Moldovei, profitând de marea popularitate a ideii Unirii. La intrarea în ţară, el a dat o proclamaţie prin care se anunţa ca prinţ al “celor trei Dacii”, boierii, curtenii, târgoveţii alăturându-i-se şi părăsind pe domnul legitim Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561, 1564-1568). Unirea însă avea să fie realizată abia patru decenii mai târziu, în contextul victoriilor obţinute, în anii 1595-1598, de români, în cadrul războiului antiotoman al Ligii Sfinte patronată de Habsburgi, sub conducerea lui Mihai Viteazul (1593-1601).
Creându-şi în Transilvania o puternică partidă, sub conducerea cancelarului român Ştefan Iojica, la fel în Moldova, Pocuţia şi Dobrogea unde se bizuia pe “Oamenii noştri de acolo”, după ce a încercat să obţină în anii 1597-1598 asentimentul Imperiului romano-german, Poloniei şi, în secret, al Porţii care i l-a şi oferit, Mihai şi-a împlinit visul sintetic exprimat în cuvintele ce i-au fost atribuite - “Şi hotarul Ardealului. Pohta ce-am pohtit, Moldova, Ţara Românească” - pe calea armelor, înfrângând, cu sprijinul populaţiei, noblimea maghiară şi forţele de ocupaţie polone. “Domn al Ţării Româneşti al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”, eliberând pentru scurt timp Bugeacul, Pocuţia, “Basarabia” istorică şi nordul Dobrogei (1600), revendicând Hustul, Seghedinul, Debreţinul şi Chioarul iar, în răsărit, tot teritoriul românesc până la Nipru, el avea să fie, după concreta intervenţie armată polono-otomano-habsburgică, asasinat din ordinul şi în interesul Europei romano-germane, pe Câmpia Turzii, la 9/19 august 1601. Faptele sale însă şi motivaţia pe care, după Ioannes Bisselius, el însuşi le-a dat-o - “De partea noastră e dreptul şi dreptatea, cu noi e cauza cea bună, cu noi e Dumnezeu” - au continuat să impulsioneze acţiunea politică românească în tot cursul secolului XVII, domni ca Radu (1602-1611) şi Constantin Şerban (1654-1658 în Muntenia, 1659, 1661 în Moldova), Mihnea al III-lea Radu (1658-1659), Gheorghe Ştefan (1653-1658), Matei Basarab (1632-1654), Vasile Lupu (1634-1653), Constantin Brâncoveanu încercând să-i refacă opera. Ilustrative sunt pentru această epocă cuvintele domnului Moldovei, Gheorghe Ştefan, programatice pentru anii 1657-1662, când cele trei Ţări Române luptau confederate pentru înlăturarea suzeranităţii otomane: “Mai bine să ne mănânce câinii pământului nostru decât pe alte melaguri străine să izidim” sau cele ale cărturarului Miron Costin în condiţiile pustiirii ţării sale, în deceniul opt, de desele invazii polone şi otomane: “Să nu dăm locul, că pământul acesta este frământat cu sângele moşilor şi strămoşilor noştri!”.
În secolul XVIII, când otomanii instaurează aşa-zisele domnii “fanariote” în Principatele dunărene, iar Habsburgii, prin rapt la masa tratativelor sau ocupare în forţă se înstăpânesc în Transilvania, Crişana, Maramureş (1699), Banat (1718), temporar Oltenia (1718-1739) şi Moldova de nord (1775), căreia-i vor schimba numele în “Bucovina”, pentru a-i şterge identitatea (1786), se conturează, având la bază gândirea unor patrioţi ca Pârvu şi Răducanu Cantacuzino sau Şofronie din Cioara, călugărul conducător al luptei pentru păstrarea ortodoxiei în Transilvania, două idei majore care vor fi dezvoltate în scrierile sale de Nicolae Bălcescu în anii 1849-1850: realizarea Unirii pe etape, pentru a nu fi înfruntate simultan cele trei imperii vecine direct interesate (habsburgic, ţarist şi otoman), prin unirea mai întâi a Moldovei şi Ţării Româneşti (cerută în Congresul de pace de la Focşani - Bucureşti din anii 1772-1773) şi crearea unei armate “moldo-munteano-transilvane”, adică NAŢIONALE puternice, moderne, pe bază de voluntariat din toate provinciile, care să obţină independenţa în raport cu Poarta a statului român extracarpatic unificat, apoi să contribuie la eliberarea şi unirea Transilvaniei. Dacă unirea in integrum continuă să fie susţinută de toate categoriile sociale, aşa cum rezultă din apelativul dat conducătorului revoluţiei românilor ardeleni de la 1784 - Horea Rex Daciae, din programele reformatoare neoficiale elaborate între 1790-1840, sau din cererea zecilor de mii de ţărani adunaţi pe Câmpia Libertăţii de la Blaj la 5/17 mai 1848 “Noi vrem să ne unim cu Ţara” - programul realist, dictat de raţiuni politice, avea să fie urmat de revoluţionarii democraţi în frunte cu Ion Ghica şi Nicolae Bălcescu.
Ca primă “chestie de viaţă şi putere”, se cerea în 1849 - “Unirea Principatelor deocamdată”. În paralel, urmau să fie susţinute propunerile episcopului ardelean Andrei Şaguna de “întrunire a tuturor românilor din statele austriece într-o unică naţiune de sine stătătoare” cu “un cap al naţiei” şi unul “bisericesc” cu o adunare anuală, “a toată naţia spre consultare periodică a intereselor naţionale”. Odată realizate cele două mari unităţi statale româneşti, unul sub suzeranitatea Habsburgilor, celălalt sub garanţia marilor puteri concluziona Nicolae Bălcescu, “cine le va mai putea împiedica să se unească? România noastră va exista deci”. Evident, programul românesc de acţiune politico-diplomatică şi militară în vederea realizării Marii Uniri ca “dorinţa cea mai mare, cea mai generală, aceea hrănită de toate generaţiile trecute”, potrivit lui Mihail Kogălniceanu, a fost intuit de adversari. În pofida adversităţilor însă, profitând de conjuncturi externe favorabile - Războiul Crimeei (1853-1856) şi cel ruso-turc (1877-1878), “partida naţională”, cu sprijinul populaţiei din toate provinciile româneşti, s-au impus atenţiei Europei, reuşind să-şi atingă obiectivele: la 18/30 martie 1856 cele trei judeţe Cahul, Ismail şi Cetatea Albă, care alcătuiau Bugeacul şi Basarabia istorică, reveneau la trupul Ţării; la 24 ianuarie 1859 s-a realizat, apoi, împotriva vrerii Europei, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, Unirea Principatelor definitivată la 11 decembrie 1861 când, prin Proclamaţia către Ţară, Cuza (domnitorul Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, 1859-1861, domnitorul României, 1861-1866) a impus numele de România. Ea a fost însoţită de ample reforme în toate compartimentele vieţii economice, sociale şi politice. Iar la 9 mai 1877, un alt punct al programului elaborat în veacul XVIII a fost atins - proclamarea independeţei noului stat care, din 1881, îşi ia oficial numele de “Regatul României”. Martor activ al începutului, liderul românilor transilvăneni, Timotei Cipariu, în numele locuitorilor provinciilor răpite şi al întregii naţiuni declarase anticipând: “Am început domnilor, abia am început, dar nu am terminat, rămâne ca să continuăm şi să terminăm”.
Trecerea la etapa finală a programului unionist, eliberarea teritoriilor aflate sub ocupaţie străină şi realizarea unirii in integrum se impunea ca necesitate, îndeosebi în condiţiile în care, pentru prima dată în istoria existenţei sale statale, Transilvania fusese declarată unilateral parte a Ungariei la care a fost încorporată prin sifidarea oricăror norme de drept, în cadrul statului dualist, în anul 1867, iar în 1878 Rusia introdusese în practica intenaţională negoţul cu teritorii româneşti: Basarabia istorică adică fâşia litorală a Dunării Maritime şi Bugeacul la schimb cu Dobrogea. În acest scop, România s-a pregătit cu tenacitate pe plan economic, politic şi militar la sfârşitul secolului XIX, optând, în pofida originii şi legăturilor de rudenie ale monarhului său, spre apropierea de Antantă. Sub presiunea opiniei publice, armata sa avea să intre în prima mare conflagraţie mondială, urmărind eliberarea părţilor de teritoriu ocupate şi realizarea, cum avea să se exprime poetul Emil Isac, “pentru toate veacurile”, a unui vis milenar - Marea Unire a tuturor românilor, într-un singur stat, democratic şi independent ca garanţie a progresului naţional.

Dr. Mircea Dogaru

Hiroshima, Hiroshima, Hiroshima!

In extrem de scurta istorie a Lumii Noi, numeroase au fost cuplurile tragi-comice care au batut la portile legendei, gen Wyatt Earp si Doc Hollidaz, Sacco si Vanzetti, Bonnie si Clyde sau, mai nou, senatorii Smith si D’Amatocare, de ani buni, boicoteaza politica SUA de largire a NATO in Europa central-rasariteana, cel putin in privinta Romaniei, aruncandu-ne tot felul de acuze de “extremism”, “fascism”, “antisemitism”, “crime de razboi”, etc., doar-doar ne vor impiedica integrarea sau, cel putin, vor reusi sa o conditioneze de niscai rapturi botezate “retrocedari”!
Recent ne-a vizitat tara, in acelasi scop nedeclarat, redutabilul Elie Wiesel, mentorul lor, cetatean american si Laureat al Premiului Nobel pentru Pace. O carte de vizita impresionanta daca n-am sti ca, din 1990 incoace, in acea regiune a Lumii Vechi din care isi trage obarsia astazi-americanul Wisel, au primit nobila distinctie numerosi lideri politici care si-au inceput cariera ca teroristi si care se acuza astazi, reciproc si perfect justificat, de… terorism. Dovada ca Nobelul, ca si premiile Eurovision, se acorda pe alte criterii decat talentul si munca neobosita!
Nu este insa cazul domnului Wiesel care poseda talent cu carul, expresivitatea “look-ului” domniei sale facandu-l singura demn de Oscar!
Un trup care pare a inmagazina modestia, truda onesta, oboseala si tragedia intregii lumi, dotat, prin contrast, cu doi ochi reci si impenetrabili de vanator. Cu o voce incarcata de durerea umanitatii in integrum, domnul Wiesel a declarat in fata presedintelui tarii noastre: “Romania a ucis, a ucis, a ucis!”.
Nu stim pe ce criterii sunt promovati astazi consilierii care, pe vremuri, erau selectati exclusiv din categoria “omului de tip nou”, dar macar unul dintre ei trebuia sa salveze onoarea presedintelui si a noastra replicand: “- Nu! America a ucis, a ucis, a ucis… femei, batrani, copii, de-a valma, la 6 si 9 august 1945!” Si a facut-o in mod gratuit pentru ca, in Europa si pe celelalte fronturi, razboiul se sfarsise de trei luni iar japonezii mai luptau doar pentru onoare, incercand disperati sa gaseasca o solutie de salvare in conformitate cu preceptele complicatiei lor traditii.
De la 10 martie 1945 cand peste 100.000 de civili murisera sub bombe, Tokyo era supus loviturilor directe, americane. Flota nipona fusese complet distrusa la 6-7 aprilie in largul Okinavei. In mai, chinezii eliberasera Nankin-ul, in iunie americanii pusesera piciorul in Mindanao si la 2 august Birmania fusese eliberata. Inca de la 14 iulie se executau, direct, bombardamente maritime asupra teritoriului nipon, complet incercuit si izolat. Aliatii detineau controlul total prin suprematia aero-navala si era chestiune de zile pana cand Japonia ar fi capitulat. Dar in laboratoarele americane ale Mortii se nascuse, cu sprijinul documentatiei si savantilor nemti recent recuperati, arma nucleara, arma viitorului. Si, cu un cinism infiorator, nu natiunea americana, nu Statele Unite ci un grup de lideri cu interese planetare a decis ca aceasta trebuie incercata pe viu. Sa vorbim despre “pierderi colaterale”, referitor la aceasta tragedie ar fi o crima! Sa utilizam expresii ca “intamplare nefericita “, “tragica eroare” sau “accident”, consacrate in limba de lemn a democratiilor autentice, ar fi stupid de vreme ce individul care si-a asumat reposnsabilitatea, creeri unei bombe nucleare presedintele in exercitiu Franklin Delano Roosvelt (1933-1945) a declarat: “In politica nimic nu se petrece datorita unui simplu accident. Iar daca accidentul are cumva loc, putem fi siguri ca, de fapt, facea parte dintr-un plan!” Un plan diabolic, intru nimic mai prejos decat planurile celebrului doctor Mengele – acela de a experimenta pe viu, pe cobai umani rezultatele stiintei deviata de dementa puterii! Drept urmare, la 6 si respectiv 9 august 1945, peste 150.000 de oameni au fost prefacuti, in cateva secunde, in lumina si alte milioane si-au purtat de atunci incoace, ori s-au nascut, se nasc si se vor naste purtand …pecetea Mortii!
Cui a foloasit? Asa-zisilor supraoameni sau “alesi” pentru care omenirea se reprezinta in cifre si nu in suflete, cu nimic mai prejos decat supraoamenii lui Hitler sau Homo sovieticus. Dovada ca, intr-o deplina intelegere cu comanditarii experimentului, sovieticii si-au tras partea, ca sa nu protesteze. Intre cele doua deflagratii, mai precis la 8 august 1945, Stalin a declarat razboi Japoniei care, nesustinandu-si aliatul german cu trupe, permisese rusiei sa supravietuiasca! Dar, in politica nu exista sentimente ci numai interese. Iar interesul sovietic s-a numit Harbin si Mukden, Dairen, Port Arthur si Sahalin, rapid ocupate. Si ocupate au ramas Kurilele pana astazi! Asa cum tot pana astazi, nimeni nu s-a gandit sa-i declare, pe cei responsabili de experimentul Hiroshima… Roosvelt initiatorul si Harry S. Treunian (1945-1953) executantul CRIMINALI DE RAZBOI. Pentru ca nu exista atunci o legislatie in domeniu! Legile au fost facute ulterior, de invingatori si aplicate doar invinsilor! Iar la acest capitol, impiedicata fiind de tradarea regelui sau sa se alature Aliatilor pe data de 26 august 1944, cand avea asigurata cooperarea militara cu americanii, in ciuda contributiei notabile la infrangerea nazismului in Europa si a sutelor de mii de romani cazuti in lupta pana astazi, considerata stat invins. Si, ca invins care a platit Rusiei de tri ori mai multe despagubiri de razboi decat Italia fondatoare a Axei, trebuie sa accepte ca “Mannerheim”-ul sau, cel ce tratase de la egal la egal cu sovieticii si americanii, fiind recunoscut drept Conducator, sa fie etichetat drept “criminal de razboi” si un intreg popor sa fie insultat prin el cu toate calificativele pe care un masluit proces bolsevic le-a inventat si pe care le utilizeaza astazi in acelasi scop si cu aceeasi “manie proletara”, neobolsevicii vopsiti in culorile democratiei instelate. Dar Romania nu poate accepta sa i se puna in carca vini care nu ii apartin, nu numai pentru ca este o victima care a pierdut ca jertfa prin holocaust si genocid, peste 540.000 cetateni, victime ale terorii fasciste si sovinismului unguresc in Ardealul cedat, si aproape doua milioane in Rasaritul rapit de Stalin, ci pentru ca nu se poate face troc niciodata cu onoarea si demnitatea unui popor! In numele acestei demnitati si al Adevarului etern… cum poate fi definit experimentul Hiroshima?
Potrivit Websterului si, in general, tuturor dictionarelor si enciclopediilor occidentale, “o ofranda adusa zeilor, prin ardere” se cheama Holocaust. Cu atat mai mult “uciderea prin ardere a unui foarte mare numar de oameni” deci “o mare sau completa distrugere prin foc”. Este drept, cu titlul de adaos apare si extinderea definitiei la “macelul sistematic, in masa al evreilor in lagarele de concentrare naziste, in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Nu se specifica unde sunt incadrate milioanele de civili neevrei, barbati, femei, copii, rusi, cehi, polonezi, francezi, sarbi, romani, greci, tigani etc., chiar germani, lichidati de nazisti in acelasi loc ti in acelasi mod. Nici milioanele de civili exterminati de Stalin, ori milioanele de asiatici si zecile de mii de europeni, canadieni, americani, australieni, neo-zeelandezi, prizionieri, colonisti si misionari lichidati de japonezi ca si victimele, imposibil de contabilizat (Voltaire avansa cifra de 9 milioane) ale autodafé-urilor prin care Biserica romana a tinut sa ilumineze cerul planetei peste un mileniu! Retinem insa, ca definitie a Holocaustului, unanim acceptata, sacrificarea unuia sau a unor mase mari de oameni, prin ardere. Ori la Hiroshima si Nagasaki au ars instantaneu peste 150.000 de oameni! Deci ceea ce s-a intamplat la 6 si 9 august 1945, nu poate fi definit decat drept HOLOCAUST, HOLOCAUST, HOLOCAUST…!
In concluzie, ori de cate ori vreun vanator de capete sau de apartamente, cu atat mai mult un cetatean american care boicoteaza politica externa a propriului guvern vizand extinderea NATO, va mai avea tupeul sa vina la Bucuresti si sa se joace de-a papagalul cu penaj democratic, infoindu-se si caraind “Romania a ucis, a ucis, a ucis”, daca nu vrea sa accepte ca problemele istoriei nu pot fi solutionate decat de cercetarea istorica onesta, ne vom putea considera indreptatiti sa-i replicam: “HIROSHIMA, HIROSHIMA, HIROSHIMA…”!

Dr. Mircea Dogaru

Ansamblul monumental “Hungaria”

La 5/17 februarie 1867 se constituie statul dualist Austro-Ungaria prin împărţirea posesiunilor Imperiului Habsburgic în două entităţi statale “Cisleitania” (Austria) şi “Transleitania” (Ungaria).
Cauze:
- pierderea de către Habsburgi, în urma Războiului Crimeii (1853-1856), declanşat pentru adjudecarea Principatelor Române, a mecanismului creat în 1815 pentru păstrarea status-quo-ului continental şi planetar - Sfânta Alianţă;
- pierderea poziţiei în cadrul Confederaţiei statelor germane, după 1848, până la excluderea definitivă a Austriei de către Prusia în 1866;
- pierderea tuturor posesiunilor italiene în perioada 1858-1866 în favoarea Piemontului sprijinit de Franţa;
- înfrângerea de către Prusia (1866) şi unificarea Germaniei în jurul acesteia;
- succesele planului de edificare a României (cunoscut încă din 1768) prin actul de forţă de la 24 ianuarie 1859 şi proclamarea României ca stat la 11 decembrie 1861, care ameninţau cu pierderea Transilvaniei, Banatului, Partium-ului şi Bucovinei şi urmarea exemplului românesc de către sârbo-croaţi, cehi şi polonezi;
- intrarea României în sfera de influenţă germană prin încoronarea lui Carol I de Habsburg (10 mai 1866).
Soluţie: - pentru a păstra Imperiul, minoritatea germană dominantă îşi asociază cea mai turbulentă minoritate, cea ungurească, în actul de dominare a majorităţii slavo-române.
În octombrie 1867, ca o consecinţă a pactului dualist, dieta ungară decide RIDICAREA UNUI MONUMENT-SIMBOL AL RECONCILIERII HABSBURGO-UNGARE, după conflictul din 1848-1849, sub numele de “HUNGARIA”. În viziunea ideologilor unguri el trebuia să reprezinte “Ungaria Eternă” sau “Ungaria Milenară’, realizată prin pactul dualist, ca “Ungarie a Coroanei Sfântului Ştefan” în componenţa căreia intrau 13 provincii. Pentru amplasarea monumentului erau nevoie de un loc istoric legat simbolic de cifra 13 şi de aceea a fost ales Aradul. Era, pe de o parte, cetate de margine a Transilvaniei râvnite şi, pe de alta, locul unde fuseseră executaţi de austrieci, ca dezertori, 13 ofiţeri (3 declaraţi unguri, 3 germani, 2 austrieci, 2 armeni, 1 sârb, 1 croat, 1 slavon) ajunşi generali în armata de invazie a lui Iosif Bem în Transilvania.
- Cei 13 generali au la Arad un monument care îi comemorează - “Obeliscul”. În monumentul “Hungaria” ei urmau să simbolizeze cele 13 provincii ale “Ungariei Milenare”: Ungaria, Oldenburg, Burgenland, Slovacia, Ruthenia, Transilvania, Banat, Partium, Sirmium, Croaţia, Slovenia, Backa, Voivodina.
- La 27 mai/8 iunie Franz Joseph (1848-1916) a fost uns şi rege al Ungariei, ca semn al “Reconcilierii” anulând (12 iunie) legile dietei de la Sibiu privitoare la egala îndreptăţire a naţiunii române şi a limbii române în Transilvania.
- În perioada 1867-1877 s-a desfăşurat colecta publică privind strângerea fondurilor pentru înălţarea ansamblului.
- În anul 1878 lucrarea este încredinţată sculptorului Adolf Huslar.
- În anul 1883 este aleasă varianta finală şi semnat contractul, dar, în 1885 sculptorul moare.
- În anul 1885 lucrările sunt preluate de Zola György şi Kála Karoly care le finalizeză în 1890.
- În anul 1890 este dezvelit monumentul, la 51 de ani de la moartea generalilor. Nu era dată comemorativă ci aniversară, deschizându-se atunci deceniul de sărbătorire a MILLENIUM-ului unguresc.
- Monumentul avea ca simbol “Ungaria”, femeia întruchipând visul milenar, înconjurată de alte 4 personaje îmbrăcate în uniforma “oastei negre” a lui Matia Corvin - libertatea ungurilor în trezire, spiritul de luptă al ungurilor, spiritul lor de sacrificiu şi ostaş ungur murind. La bază se aflau medalioanele celor 13 generali-provincii.
- 1890-1918 Monumentul “Ungaria” a reprezentat triumful visului milenar unguresc şi simbolul luptei, prin utilizarea “legilor de maghiarizare” pentru crearea unei “Naţiuni omogene” noi, “naţiune maghiară” în care, conform Legii naţionalităţilor, intrau ungurii, sârbii, croaţii, slovenii, românii, germanii, etc. ce recunoşteau graniţele Regatului Coroanei Sfântului Ştefan şi acceptau maghiarizarea.
- 1 Decembrie 1918, prin voinţa majorităţii populaţiei, Transilvania, Banatul şi Partiumul, prin urmare şi Aradul, centru al revoluţionarilor români, cu tot cu monumentul său, s-au unit României. Din acest moment pentru unguri, “Hungaria” îşi schimbă semnificaţia.
- 1 decembrie 1918 - 1 iulie 1925, “Ungaria Milenară” devine simbolul Iredenţei ungureşti, al luptei revizioniştilor unguri pentru dezmembrarea României Mari şi alipirea Transilvaniei la Ungaria. An de an, la 6 octombrie se adunau mii de unguri din Ţară şi Ungaria în jurul statuii, manifestând şi scandând lozinci antistatale. Este motivul pentru care, în anul 1924, Ionel Brătianu propune în şedinţă de guvern demantelarea statuii.
- La 1 iulie 1925 prin hotărâre de guvern aprobat de şeful statului, Ferdinand I Întregitorul, monumentul a fost dezansamblat, piesele mari intrând în custodia unităţii militare din Subcetate, parte din medaliile generalilor-provincii fiind ascunse cu grijă de custozi unguri în subsolul Muzeului de Istoriei din Arad. Pe locul său s-a decis ridicarea unei statui a lui Avram Iancu dar încetineala cu care s-au strâns fondurile şi declanşarea celui de-al doilea Război Mondial au amânat proiectul.
- 1925-1945 preocupaţi de recuperarea (parţial reuşită la 30 august a) Transilvaniei, fasciştii unguri au lăsat pe planul doi problema monumentului.
- 6 octombrie 1949, cu ocazia aniversării a 100 de ani de la înfrângerea revoluţiei ungare de către austrieci, românii transilvăneni şi ruşi şi a execuţiei generalilor, problema a fost reluată, generalii, Lajos Kossuth şi ideologul terorismului unguresc, Alexandru Petic (Sandor Petöfi) fiind prezentaţi drept comunişti, iar monumentul “Hungaria” drept monument al luptei de clasă.
- 1950 guvernul Istvan Dobi i-a cerut oficial lui Petru Groza reasamblarea monumentului ca simbol al prieteniei maselor muncitoare româneşti şi ungureşti şi al... Libertăţii. În condiţiile ocupaţiei sovietice, dacă a acceptat sub presiunea lui Stalin să acorde cetăţenie română celor 400.000 de fascişti unguri colonizaţi în Transilvania de Nord de Horty, în locul celor peste 540.000 de cetăţeni români de etnii şi religii diferite îndepărtaţi de ocupant prin Holocaust, genocid şi deportare, dacă a acceptat înfiinţarea unei “Regiuni Autonome Maghiare”, Petru Groza a refuzat cererea de reasamblare a monumentului “Hungaria”. Refuzul se baza pe analiza raport a 300 de academicieni şi universitari care îl demascau drept monument al şovinismului, intoleranţei şi urii faţă de români.
- 1990, ianuarie, noua campanie pentru ridicarea monumentului, prezentat acum ca simbol al “Reconcilierii” şi “Prieteniei” româno-ungare a fost declanşată de cercurile revizioniste şi iredentiste ungureşti prin intermediul secretarului de stat în Ministerul Culturii şi adjunct al lui Andrei Pleşu, Hunor Arpad. Tentativelor anuale li s-a răspuns la Arad prin manifestaţii şi luări de poziţie în media.
- 1996 instalarea la putere a CDR a trezit noi speranţe cercurilor politice dure de la Budapesta, conduse de Viktor Orban şi David Ibolya care au găsit la Bucureşti binevoitori în persoana miniştrilor Andrei Pleşu, Victor Babiuc şi Valeriu Stoica. Aceştia au elaborat proiectul Hotărârii de Guvern 793/1999 prin care monumentul a fost luat din custodia UM 01380 Arad şi predat ilegal (fără proces-verbal) la 1 octombrie 1999 Ordinului Conventual al Sfântului Francisc de Assissi, Str. Lucian Blaga, Nr. 2.
Dezlănţuite la 2 octombrie 1999, marile manifestaţii de la Arad, patronate de primarul liberal Valentin Paul Neamţ au împiedicat eforturile subprefectului Levente Bugnar de ridicare a monumentului pe 6 octombrie, în prezenţa lui Viktor Orban şi a Ibolyei David, mai ales că demonstranţilor li s-au alăturat toate partidele de opoziţie, în frunte cu PSD şi chiar reprezentanţi ai puterii. Prin vocile domnilor Ion Iliescu şi Adrian Năstase clasa politică realistă românească a demonstrat atunci că monumentul “Hungaria” simbolizează tot ce poate fi mai contrar “Prieteniei”, “Libertăţii”, “Reconcilierii”, “Normalizării” relaţiilor între popoarele român şi ungar, în contextul aderării acestora la principiile Uniunii Europene.
- 28 noiembrie 2002, cu ocazia deschiderii serbărilor Unirii la Alba Iulia, la Arad, la iniţiativa lui Levente Bugnar, actualmente viceprimar, noul consiliu municipal a aprobat reamplasarea monumentului în “Piaţa de vechituri”, obsedanta campanie în jurul acestui monument redezlănţuindu-se. Şi aceasta în condiţiile în care “Forumul din martie” (14 martie 2002) a pus clar la Cluj-Napoca, problema autnomizării Transilvaniei ca spaţiu de manifestare a naţiunii maghiare, iar grupul condus de Laszlo Tökes şi Tullit Attila se pregăteşte să instituie (la 12 octombrie a.c., Sfântu Gheorghe) Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania ca organism de conducere a Ţării Autonome a Secuilor ce urmează a fi proclamată la... 1 Decembrie.
- Concluzii - Atât ca nume “Hungaria” (“Eternă” sau “Milenară”) cât şi ca pretext - cei 13 generali-provincii, monumentul are o semnificţie cumplită pentru români. El simbolizează:
- trufia ocupantului şi readucerea românilor în perioada 1366-1437 la condiţia de servi în propria lor ţară;
- agresarea de către unguri prin trupele teroriste ale celor 13 generali a unui stat românesc, Transilvania, proclamat la 2-16/14-28 septembrie 1848, act soldat în perioada decembrie 1848 - iunie 1849 cu un adevărat genocid - 100 de preoţi, 40.000 de cetăţeni ucişi, peste 300 de sate arse, etc., urmare a îndemnurilor la crimă lansate de ideologul Sandor Petöfi prin poezii manifest de tipul “Către Naţiune”, “Pe viaţă şi pe moarte”, “În ziua de Anul Nou”, etc;
- iredentismul şi revizionismul fascist;
- nerecunoaşterea integrităţii şi unităţii teritoriale a României;
- elogiul terorismului, rasismului şi urii;
- prin simbolistica sa, monumentul “Hungaria” ca şi toate statuile şi plăcile comemorative dedicate lui Sandor Petöfi încalcă flagrant prevederile “Legii privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război” şi ale Ordonanţei nr. 31/2002.
- Soluţii - singura soluţie onorabilă ar fi cedarea, în semn de prietenie, către Ungaria a pieselor componente ale ansamblului, pentru a fi inclus în patrimoniul statului vecin, a cărei istorie monumentul o glorifică.

Dr. Mircea DOGARU

Mihai Viteazul - o viaţă în slujba unei idei

Motto
“Unitatea naţională fu visarea iubită a
voievozilor noştri cei viteji, ai tuturor
bărbaţilor noştri cei mari.”
Nicolae Bălcescu

Scurt dar glorioasa domnie a marelui voievod Mihai Viteazul se plasează, în timp, la sfârşitul veacului al XVI-lea, veac marcat de profunde transformări şi mutaţii pe plan economic, social-politic şi militar, care au influenţat în mod decisiv evoluţia societăţii româneşti de pe ambii versanţi ai Carpaţilor. Noile relaţii marfă-bani au pătruns şi în spaţiul carpato-danubiano-pontic, integrat din ce în ce mai mult circuitului economic internaţional. Dacă geografic acest spaţiu lega Europa de nord şi centrală de Levant, stepele nord-pontice de Occident, politic se situa în zona de interferenţă a intereselor marilor puteri. Unitar din punct de vedere etnic, geografic, economic, social şi spiritual, spaţiul românesc evolua în mod firesc, legic spre afirmare independentă; aceasta a fost dealtfel şi sensul ascendent al dezvoltării româneşti la sfârşitul secolului al XVI-lea şi tot secolul următor, fenomen, care impunea ca o condiţie sine qua non înfăptuirea unităţii politice.
Ideea medievală a blocului unitar al ţărilor române, care, în faţa marilor primejdii nu puteau reacţiona decât solidar - transpusă juridic prin relaţii de vasalitate - strălucit materializată sub spada unui Iancu de Hunedoara sau Ştefan cel Mare, făcuse loc ideii de unitate statală, în sprijinul căreia au acţionat atât domni români (Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu), cât şi pretendenţi străini (Aloisio Gritti, Despot Vodă), reprezentanţi ai umanismului european, ai noilor curente de gândire şi norme de conduită politică, principi formaţi după modelul pe care realitatea i l-a impus lui Machiavelli.
Timid conturată în secolele anterioare, ideea înfăptuirii statului centralizat unitar pe teritoriul fostei Dacii, cristalizată pe întreg parcursul veacului al XVI-lea îşi aştepta conducătorul de geniu care să-şi asume traducerea ei în fapte. Momentul propice a apărut odată cu agravarea conflictului între principalele puteri interesate în stăpânirea Europei Centrale şi Imperiul Otoman alături de care se profila, ambiţioasă, Polonia sfâşiată de contradicţii interne şi confruntată cu imperiali şi cu Rusia, situaţie care îi impunea menţinerea |păcii veşnice| cu Poarta.
În aceste condiţii, societatea românească a dat personalitatea, omul de geniu, abil diplomat şi comandant militar talentat, spirit clarvăzător şi fin analist al posibilităţilor epocii. Fiu sau nu al lui Pătrăşcanu cel Bun, Mihai Viteazul a fost în primul rând un fiu al poporului român un om simplu”, născut aşa cum plastic se exprima ambasadorul Spaniei la Praga Don Guillén de San Clemente(1 - “din pulberea pământului” românesc în slujba căruia şi-a pus forţele, aspiraţiile, întreaga viaţă. A fost un om al noii epocii, în care pământul dobândise o nouă semnificaţie, o nouă valoare în contextul dezvoltării producţiei pentru piaţă, al intensificării comerţului de tranzit şi la mare distanţă. Bun negustor, obişnuit să calculeze riscurile abil şi fin cunoscător de oameni, cumulând toate aspiraţiile şi realizările pe tărâmul gândirii politico-diplomatice şi militare ale înaintaşilor, el a străbătut întreaga ierarhie a demnităţilor vremii, de la poziţia de bănişor de Mehedinţi, la situaţia de domn, utilizând gama completă a procedeelor şi mijloacelor de la puterea banului la intriga de culise şi lupta deschisă, pentru a-şi realiza ţelurile care deveniseră o necesitate stringentă, obţinerea libertăţii şi realizarea unităţii naţionale.
Numit domn într-o ţară românească a cărei vlagă era suptă de cămătarii străini, îndeosebi levantini, nevoit să facă faţă unei crize financiare fără precedent, Mihai Viteazul a ajuns ca şi Aron domnul Moldovei la concluzia că soluţia imediată era ridicarea fără zăbavă la luptă a românilor din cele trei provincii împotriva puterii suzerane. Contactele cu Habsburgii prin intermediul principelui Transilvaniei, domn străin al unei ţări surori, nu demonstrează altceva decât că voievozii români, îndeosebi Mihai, au ştiut să zărească momentul favorabil, războiul Ligii Sfinte fiind ca să-l parafrazăm pe Bălcescu ocazia şi nu cauza ridicării la luptă.
Dacă Sigismund Bathory era stăpânit, în interesul casei sale, de ambiţia de a-şi extinde dominaţia, în spirit feudal, asupra ţărilor extracarpatice, dorind potrivit relatării iezuitului Comuleo “să ocupe Moldova şi Ţara Românească să-i ucidă pe cei doi principi şi să ia pentru el aceste ţări”(2, meritul lui Mihai constă în faptul că, urmând drumul pregătit de predecesorii săi, a înţeles că unitatea de luptă a românilor se putea transforma la acea dată într-o realitate politică mai profundă. Aşadar, la 1593, ţările române pe care însuşi sultanul Suleiman şi Ferdinand de Habsburg se temuseră cu peste o jumătate de veac în urmă că s-ar putea uni pe temeiul originii comune, al teritoriului şi al limbii(3, se aflau în faţa momentului hotărâtor, poporul întreg simţea şi dorea cu ardoare Unirea, singura soluţie care ar fi putut duce la împlinirea idealurilor sale de libertate şi dreptate naţională, şi era pregătit să urmeze pe acela dintre fiii săi care s-ar fi încumetat să ridice steagul luptei şi al renaşterii româneşti.
Evenimentele sunt cunoscute, rolul principal avut de Mihai în închegarea alianţei antiotomane a ţărilor române, în pregătirea şi declanşarea simultană a războiului de eliberare la Bucureşti şi Iaşi, victoriile obţinute prin vitejia oştenilor săi şi puterea geniului său militar precum şi modul în care Sigismund Bathory şi imperialii au încercat să le minimalizate, împăunându-se cu meritele “vasalului” valah; politica ambiţioasă a Poloniei şi duplicitatea Casei de Habsburg. De altfel temerea acestora din urmă că spaţiul românesc le va scăpa de sub control dacă în Carpaţii şi la Dunăre se va realiza un stat unitar, puternic prin forţa sa economică, poziţie geografico-strategică, prin vitejia şi setea de libertate a locuitorilor săi, era justificată. Întreaga concepţie de acţiune a voievodului Mihai, şi a aliatului său moldovean avea în vedere acest lucru. Ca prim punct, s-a urmărit şi parţial s-a obţinut controlul asupra liniei Dunării, neutralitatea sau ocuparea cetăţilor româneşti devenite, în timp, “raiale” (kazole), controlul asupra Buceagului răpit Moldovei, asupra gurilor Dunării şi părţi de nord a Dobrogei, cu grave consecinţe economice pentru Istambul şi armata otomană.
În ciuda compromiterii planului de luptă de către Sigismund Bathory prin politica sa ambiţioasă în Moldova şi a impunerii tratatului de la Alba Iulia, în 1595, Europa putea lua cunoştinţă de noua realitate, pe care agentul englez la Poartă, Barton o explica astfel: “ceea ce regi şi principi nu puteau să realizeze, a fost realizat de un Mihai, cel mai mic şi mai sărac dintre ducii”(4 prin puterea geniului şi vitejia poporului său. Obţinerea independenţei a permis trecerea la realizarea planului maximal, înfăptuirea unităţii naţionale statale a spaţiului românesc, plan ce trebuia urmărit cu mare prudenţă datorită implicaţiei Habsburgilor în Transilvania şi a ingerinţelor polone în Moldova.
Pentru a nu trezi reacţia celor interesaţi, Mihai a desfăşurat o inteligentă activitate diplomatică stabilind largi contacte cu păturile conducătoare ale principatelor folosind conflictele şi disensiunile dintre adversarii interni şi externi ai ideii unităţii. Cu toate măsurile luate pentru păstrarea secretului, în 1597 forţele oculte ale Ligii Catolice erau informate deja de către nunţiul Malaspina şi Sigismund della Torre că Mihai este hotărât să înlăture suveranitatea lui Sigismund Bathory, că întreţine strânse legături cu cancelarul de origine română al acestuia Josica, intenţionând, în cazul abdicării principelui, să-şi atribuie tronul Transilvaniei(5. Mai mult, în proiectul de luptă din vara lui 1598 prezentat agenţilor imperiali Szuhai şi Istvanff, Mihai însuşi îşi făcea cunoscute ţelurile şi sugera intenţia unirii Moldovei la Ţara Românească, motivând, referitor la Ieremia Movilă, că el vrea “să-l alunge din Moldova şi să scape de un duşman şi un trădător atât de rău”. Prilejul trecerii la acţiune i l-a oferit abdicarea lui Sigismund (marie 1599) şi încoronarea lui Andrei Bathory, privit ca adversar la Praga datorită poziţiei sale prootomane. Evenimentele trebuiau grăbite deoarece în afara pretenţiilor Bathoreţilor, în umbra fraţilor Movilă, Polonia se pregătea să închege o coaliţie a ţărilor române sub egida sa.
Abil diplomat, Mihai a promis recunoaşterea suzeranităţii şi a solicitat, pe rând, pentru el aprobarea, chiar sprijinul puterilor interesate. Astfel, în aprilie 1599, agenţii imperiali transmiteau arhiducelui Maximilian, propunerea voievodului român, de a-l alunga, împreună cu generalui său Basta, în interesul cauzei creştine, pe Andrei Bathory din Transilvania(6. Apoi, în vreme ce la Rudolf al II-lea potrivit mărturiilor contemporane “statornic, se roagă numai să se atace Ardealul”(7, deşi încheiase, din considerente politice şi un tratat cu Andrei Bathory, Mihai a intervenit în secret pe lângă marele vizir Ibrahim pe care l-a convine să-i acorde steag de domnie. A strâns contactele atât cu partida proimperială din Transilvania, grupat în jurul comisarilor imperiali David Ungriad şi Mihai Szekely, cât şi cu secuii, buni soldaţi, nemulţumiţi de ofensiva bathoreţilor împotriva privilegiilor lor pentru ca, în final, independent de generalul Basta, să treacă la acţiune. Victoria a fost relativ uşoară; secuii, “clocotind de ură şi setoşi de răzbunare”(8, au luptat de partea sa, nobilii i s-au închinat ca unui reprezentant al împăratului, iar românii, pentru care venise ziua mult aşteptată s-au răsculat, sensul noilor schimbări fiind văzut de ei atât pe plan naţional cât şi social, potrivit mărturiilor cronicarului Szamosköszy.
Acţiunea, aşa cum observa nunţiul papal Malaspina, părea să aibă acordul Porţii, care a stat în espectativă. de altfel, Malaspina, martor ocular al evenimentelor şi mediator, declara că în jurul bătăliei de la Şelimbăr, Mihai i s-a confesat că n-a făcut decât s-o ia înaintea duşmanilor săi şi că spera să elibereze şi Moldova. Abia se stingeau acordurile Tedeum-ului ordonat de imperiali în catedrala Sfântului Ştefan în cinstea “devotatului” lor general valah, când, cu stupoare, s-a aflat la Praga că voievodul intenţiona ca o compensaţie a ostenelii sale, nu numai să-şi păstreze stăpânirea întregii provincii, dar reclama şi toate cetăţile sale de margine deţinute de habsburgi, inclusiv Hust-ul şi oraşul Szeged care “şi mai înainte a ţinut încoace de Ardeal”. De altfel, ca o primă măsură, el a cerut dregătorilor ţării “să nu înstrăinaţi ţinuturile de margine de la principatul Transilvaniei”(9.
Întreaga politică transilvăneană a lui Mihai Viteazul, interesul manifestat pentru întărirea armatei, pentru cetăţile în fruntea cărora a pus căpitani români, pentru oraşe ca sprijin împotriva duşmanului extern şi a nobilimii, pentru secui, împământenirea unor munteni, încercarea de a-şi ridica dintre transilvăneni o pătură de susţinători, efortul de a realiza o simbioză între clasa conducătoare locală şi boierimea română, preocuparea pentru ţărănimea şi preoţimea română, sprijinirea ortodoxiei, ca factor de cultură şi bastion al românismului, libertăţile acordate, demonstrează dorinţa sa de a face din această provincie redată neamului românesc, ceea ce fusese odinioară: inima unui stat puternic, unitar, înglobând întregul spaţiu carpato-danubiano-pontic. Acuzaţia lui Malaspina că “s-ar folosi de numele împăratului numai ca sperietoare”(12 intenţionând să-şi pătreze provincia era pe deplin întemeiată. Mihai şi-a luat toate prerogativele de domn, a introdus limba română ca limbă de cancelaria, a declarat Adrealul principat “supus prin armele noastre puterii şi autorităţii noastre”, deoarece “a trecut prin luptă asupra noastră şi a dreptului nostru de dăruire”, iar în documentele interne a semnat “Io Mihai Voievod cu mila lui Dumnezeu domn a toată ţara Ardealului”.
Se impunea în continuare o intensă activitate diplomatică pentru recunoaşterea pe plan extern a operei înfăptuite de poporul român şi conducătorul său.
Cum Polonia şi Habsburgi urmărindu-şi propriile ţeluri expansioniste se dovedeau principalii adversari ai Unirii, Mihai s-a adresat Porţii avertizând-o că a ajuns prin spadă “principe a Transilvaniei” că a dat Ţara Românească fiului său şi că ar accepta protecţia otomană iar “dacă sultanul se gândeşte să facă pace să o facă cu el nu cu alţii”.
Potrivit mărturiilor vremii în faţa faptului împlinit sultanul a acceptat “de bună voie căci altfel ei vor păstra titlurile cu forţa” şi a trimis un mesager cu confirmarea noii realităţi politice de la nord de Dunăre.(10
Asigurat din partea Porţii, păstrând aparenţa loialităţii faţă de imperiali, Mihai putea sugera reprezentanţilor lui Rusolf al II-lea că “acum cum stau în pace cu turcul, cu maiestatea sa cesaree, cu ceilalţi vecini şi mă aflu înăuntru acestei ţări, ar fi bine ca armata imperială să stea departe” şi însăşi împăratul “să-i mulţumească şi să-i confirme titlurile pe care şi le atribuia el însuşi”.(11
În timp ce marile puteri nu-şi reveniseră de pe urma şocului provocat de îndrăzneala valahului, iar în Moldova adversarii săi declaraţi îşi strângeau rândurile sub scutul Poloniei care departe de a mai lupta pentru o graniţă la Dunăre, se temea că prin desăvârşirea operei sale Mihai va pretinde Pocutia şi Podolia - cândva, prin dreptul feudal teritorii româneşti. Voievodul a trecut la acţiune mânat de dorinţa de a încununa efortul de unificare politică a spaţiului românesc de a-şi crea un stat puternic, centralizat, capabil să-şi cucerească şi să-şi menţină independenţa prin forţa armelor, asemănător statelor Europei occidentale guvernate de monarhi ereditare.
Fiind gata să apere Transilvania în continuare cu preţul vieţii sale pentru a împiedica o intervenţie a trupei lui Basta, el şi-a justificat faţă de imperiali intervenţia în Moldova prin atitudinea ostilă a Poloniei şi a lui Ieremia Movilă, prin legăturile secrete dintre adversarii transilvăneni şi Sigismund Bathory refugiat aici.
Campania din mai s-a dovedit în realitate un marş triumfal, moldovenii trecând în masă de partea lui Mihai, deschizând porţile cetăţii, aderând cu tot sufletul la măreaţa operă care se înfăptuia, încât voievodul putea scrie la 20 ale aceleiaşi luni bistriţenilor că “Moldova am luat-o astăzi, e sub stăpânirea noastră”, putându-se intitula în acte “domn al Ţării Româneşti şi a Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”.(12
Domn al acestor trei ţări surori, Mihai a încercat să-şi consolideze poziţia, trimiţând solii imperialilor cu declaraţii de loialitate şi propuneri de continuare a războiului şi Poloniei pentru evitarea conflictului, argumentând că existenţa statului său ca tampon dintre Republică şi Imperiul Otoman ar fi în avantajul acesteia. De asemenea a trimis solii în secret la sultan şi la hanul tătar, aceştia consimţind să rămână în espectativă ba chiar acceptând soluţia în contextul războiului cu Liga Sfântă, deşi Mihai, ca domn a toată Ţara Românească a ordonat unui detaşament condus de raguzanul Deli Marco să recucerească Bugeacul cu cetăţile Chilia, Ismail, Tighina şi Cetatea Albă, acţiune încununată de succes.
Unitatea Ţărilor Române devenise o realitate de necontestat care a trezit admiraţia contemporanilor, fiind sintetic exprimată în rapoartele agenţilor britanici către regina Elisabeta: “Mihai prinţul şi-a sporit regatul cu Bogdania pe care a alăturat-o Transilvaniei şi Valahiei, el devenind prinţ unic al acestor trei provincii”.(13
Opera sa a putut însă rezista deoarece întreaga abilitate diplomatică a domnului nu a reuşit să înlăture animozităţile create la curtea din Praga, ale cărei planuri expansioniste în spaţiul românesc şi Balcani se vedeau compromise, nu a putut contracara ura nobilimii maghiare care îl socotea “ţăran ambiţios şi ahtiat după slavă”, conducător al unui popor, dispreţuit în propria sa ţară şi nu a putut înlătura teama Poloniei care, luând în considerare drepturile de esenţă feudală asupra Pocuţiei, declara că: “e vorba aproape de existenţa noastră căci dacă nu va fi alungat din Moldova acel duşman, cât de curând va trebui să ne apărăm să nu ia jumătate din coroana Poloniei”.(14
Coalizarea duşmanilor săi interni şi externi, declaraţi sau din umbră, a reuşit să compromită realizările viteazului, opera măreaţă a poporului român care, înconjurat de trei mari puteri ce-i ameninţau de veacuri existenţa, având de înfruntat o dublă exploatare străină în Transilvania, izbutise prin utilizarea tuturor forţelor şi resurselor sale să-şi traducă idealul în forţă.
Învins pe moment, Mihai a încercat să-şi refacă poziţiile dar ţelurile sale erau de acum cunoscute, şi posibilitatea realizării lor devenită, ceea ce a înspăimântat îndeosebi Curtea imperială care l-a eliminat brutal prin asasinatul de la Câmpia Turzii la 13 august 1601.
“Şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu - plângea cronica munteană - pentru că nu ştiuse, nici să împrijelise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează. Şi-i rămase trupul gol în pulbere aruncat, că aşa au lucrat pizma încă de la începutul lumii, că pizma a pierdut pe mulţi bărbaţi fără de vină ca acesta”.(15 Pentru comanditarii asasinatului, actul s-a dovedit inutul, potrivit mărturiilor contemporane deoarece “datorită morţii sale poporul doreşte şi mai puţin să accepte protecţia Împăratului, temându-se de el mai mult decât de Sultan”.(16
Eroul a căzut. opera sa însă, s-a dovedit nemuritoare, dăinuind în conştiinţa poporului român care, slăvindu-i jertfa, şi înţelegându-i mesajul “şi hotarul Ardealului. Pohta ce-am pohtit, Moldova, Ţara Românească” s-a străduit de aici înainte să-i reîmplinească opera, durând pentru eternitate un stat al tuturor românilor, liberi şi neclintiţi în hotarele străbune.

dr. Mircea Dogaru
Note:
1. Reprezentantul regelui Spaniei la Praga. Vezi Al. Randa, “Pro Republica Christiană”, Acta Historica, tomus III, Societas Academica da romana, Monachii, 1964, p. 3
2. “Călători străini despre ţările române”, vol. III, Bucureşti, 1971, p. 365
3. Ibidem, vol. I, p. 418;
4. E.D. Tappe, “Documents, concerning romanian history (1427-1601)”, London, ... the Hague, Paris 1964, p. 98
5. A. Veress, “Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti”, vol. V, Bucureşti, 1932, p. 67-68, 90;
6. A. Veress, op. cit, p. 232-234; Hurmuzaki, XII, p. 430
7. Hurmuzaki, XII, p. 438;
8. “Călători străini...”, IV, p. 162
9. “Călători străini...”, IV, p. 127; A. Veress, op. cit., p. 353-354; “Mihai Viteazul în conştinţa europeană”, vol. I, “Documente externe”, Bucureşti, 1982, p. 312-313
10. “Călători străini...”, IV, p. 164-165; Hurmuzaki, XVI, p. 499-500, A. Veress, op. cit., p. 299; E.D. Tappe, op. cit., p. 131;
11. “Călători străini...”, IV, p. 168;
12. Hurmuzaki XII, p. 914; “Documenta Romaniae Historica, B, Ţara Românească, vol. XI”, Bucureşti, 1975, p. 553-554
13. E.D. Tappe, op. cit., p. 132;
14. A. Veress, op. cit. p. 117
15. “Istoria Ţării Româneşti, 1290-1690”, ed. C. Grecescu şi D. Simionescu, Bucureşti, 1960, p. 82;
26. E.D. Tappe, op. cit., p. 144

Aromânii - parte a poporului român

Un fragment de popor român!

Să arătăm marelui Imperiu că încă mai sunt Români pe acest pământ!!!

Mai multe fotografii pe unimedia.md!

ŞTEFANE MĂRIA TA, TU LA PUTNA NU MAI STA!!!

«Afacerea Bastroe», strategia lui Putin

In veacul X, din Gardarike" – teritoriile slave colonizate si dominate de vikingii rasariteni numiti varegi, "Urus" sau "Rus", s-a nascut, in jurul Kievului (Koenugard), RUSIA, ca stat slav al "rusilor", numiti ulterior, potrivit impartirii regionale medievale, velico-rusi ("rusi vechi"), "malo-rusi ("rusi mici") sau "russini" si bielo-rusi ("rusi albi").

O Rusie desfiintata de luptele intestine si de invazia tatara la inceputul veacului XIII, care avea sa renasca prin Moscova doua secole mai tarziu, transformandu-se in Imperiu in veacul XVIII!

Devenita sovietica in 1917, Rusia, pentru a avea trei voturi in societatea Natiunilor si a contracara actiunea dezintegratoare, propagandistica, vizand spargerea unitatii poporului rus, desfasurata in regiunile ocupate de ei, de austriecii germani, in randul malo-rusilor (botezati "ucrainti" sau "ucraineni" in 1894), cu centrul de iradiere – Lvov, a inventat pe langa Republica Sovietica Bielorusa si o "Republica Sovietica Ucraineana", la 11 decembrie 1917.

Acesteia i-a incredintat direct sau prin intermediul "Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenesti", cu capitala la Balta, teritoriile romanesti dintre cursurile mijlocii si inferioare ale Nistrului si Niprului, cu misiunea de a continua, din 1924, deznationalizarea romanilor prin "ucrainizare" sau "moldovenizare" (crearea "natiunii culturale" moldovenesti).


Bastroe, paravanul Moscovei

Astazi, la capatul unui lung proces de prefacere "democratica" prin intermediul "revolutiilor" si al infuziei de capital si tehnologie occidentale, Rusia Imperiala dispune de doua duzini de voturi la ONU din partea statelor "independente", dar cu armata, politie, functionarime si o treime din populatie rusesti de implant, grupate in CSI.

In cadrul acestora, "Ucraina" are o pozitie "privilegiata" data fiind tripla sa misiune: 1) de avanpost, intarit nuclear, al Imperiului in Europa; 2) de "hartie de prins muste" pentru mankurtii Occidentului care, vanandu-i resursele naturale si forta de munca ieftina, uitand ca Rusia s-a nascut la Kiev, ii pregatesc gratis specialistii (inclusiv militari) si investesc masiv pe teritoriul sau, sperand ca o vor atrage in UE (Germania si satelitii sai, Austria, Ungaria, Croatia, Slovenia) sau NATO (SUA si Canada); 3) de "sperietoare" pentru esticii din fostul lagar socialist, adusi in situatia de a reactiona potrivit dictonului "boierii sunt rai, tarul e bun!", aruncandu-se, in fata "agresivitatii" si "intolerantei" Kievului, in bratele Moscovei.

"Afacerea Bastroe" tine de aceasta ultima misiune a "Ucrainei", de "acoperire" a strategiei pe termen lung a "tarului Putin". Strategie care prevede, la capatul procesului de restructurare si relansare economica si politico-militara a Rusiei Imperiale, reunificarea statala rusa in jurul unei capitale mai apropiate de "Europa", eventual revenirea la prima Capitala, Kievul.

Un proces deja declansat prin realizarea "Uniunii Rusia-Belarus" la care va adera, la momentul potrivit, Ucraina. Semnalul, nebagat in seama in Occident, a fost dat deja de "tarul Putin" prin unificarea, in chiar zilele in care am incredintat hartiei aceste randuri, a bisericilor ruse de la Moscova, Kiev si Minsk sub lozinca refacerii unitatii ortodoxiei.


Romania, punte de legatura

Condamnata de singurul presedinte american care a vazut, pe post de "stele verzi", "curcubeul", sa fie "puntea de legatura" intre SUA si Rusia, Romania va dansa asa cum va dicta "buna" si "democratica" Moscova si va aproba dezinteresatul Washington, inclusiv in scandalul cu "raul" Kiev, care ne scurma pamantul cu bani germani, in interes imperial rusesc!
Si aceasta deoarece, in aceste noi "clipe intr-adevar grele" (Carol al II-lea) pentru Tara, Romania are o "clasa politica" si o "diplomatie" de tot hazul, pline de "specialisti" in "H2O2" si in "strangerea legaturilor cu romanii si ceilalti ROMANICI (care or fi aia Dumnezeu stie, bulgarii, albanezii, grecii, sarbii – n.n.) din Balcani", care ne duc cu gandul la acel ceva ascuns, dupa parerea lui Napoleon, in "ciorapul de piele" al lui Talleyrand.

Desi afacerea a fost perfecta si supervizata de Putin inca din luna ianuarie 2004, prin intermedierea unei firme englezesti care ia 1% din valoare, "diplomatii" nostri vor aminti in curand, cu surle si trambite, ca rusii ne inapoiaza "Tezaurul" sau, mai probabil, "scheletul" lui, asa cum au facut cu "Closca cu puii de aur", jumulita de "pene" (pietrele pretioase care umpleau golurile dantelei de aur a vaselor). Uitand ca singura data in istorie cand au acceptat sa ne inapoieze ce ne-au furat, rusii au facut-o conditionat: in anii 1919-1922, inghesuiti de razboiul civil, ne-au declarat ca recunosc Unirea de la 27 martie/9 aprilie 1918 a "Basarabiei" cu Tara daca renuntam la Tezaurul incredintat spre pastrare.

Sau ne dau tezaurul daca renuntam la unirea cu "Basarabia"! Ca ne-au promis tezaurul in clipa in care Romania va deveni "stat socialist" si nu s-au tinut de cuvant, ca, pana la urma, dupa 1940 au hotarat sa pastreze si tezaurul, si "Basarabia", are mai putina importanta. Semnificativ ramane faptul ca in mintea rusului de rand s-a inradacinat ideea "TEZAURUL SAU BASARABIA".


«Sacrificii istorice» prin Tratat

Prin urmare, repatrierea tezaurului inseamna pentru noi acceptarea santajului si renuntarea definitiva la teritoriile romanesti rapite in 1940 si la romanii in curs de "moldovenizare" care traiesc in "Ucraina" si in fictiunea statala pe care am facut greseala de neiertat de a o recunoaste in 1991, numita "Republica Moldova".

Cu atat mai mult, cu cat fostul nostru presedinte, Emil Constantinescu (1996-2000), s-a trezit vorbind in 1997 la Davos despre "sacrificii istorice", declarand postului de radio "ucrainean" "Nova Mova": "Suntem dispusi sa recunoastem granitele actuale" si ca "Insula Serpilor este teritoriu ucrainean".

"Recunoasterea" s-a facut prin parafarea la Kiev, la 3 mai 1997, de catre Ghennadi Udovenko si "specialistul" in atomii de oxigen din molecula apei, Adrian Severin, si semnarea de catre domnia-sa si Leonid Kucima, la 2 iunie 1997, la Neptun, a Tratatului de baza dintre Romania si "Ucraina".

Iar daca am renuntat la "romanii de langa noi", cu atat mai mult am renuntat la fratii nostri pierduti in imensitatea rusa, sfidand normele impuse de Consiliul Europei privind prezervarea minoritatilor si a limbilor vorbite pe continent.

Ce ne ramane de facut? Sa evaluam in "suflete" sacrificiul constantinesco-severinean, ca sa vedem daca ne facem vinovati de "crima" sau, in inconstienta noastra, de "genocid cultural" pe seama fratilor nostri romani "sacrificati"! Pentru ca urmare a rapturilor teritoriale, deportarilor sau emigrarilor impuse, neluan-du-i in calcul pe indraznetii care se declarasera romani, statistica oficiala sovietica din 1989 ridica la 3.352.352 numarul "moldovenilor" traitori in URSS!


Romanii «sacrificiilor istorice»

Ascunzand existenta declaratilor ROMÅNI la "si altii", recensamantul sovietic din 1989 preciza, in ceea ce-i privea pe ROMÅNII DECLARATI "MOLDOVENI", ca, din cele 3.352.352 de suflete a caror existenta era oficial recunoscuta, 2.794.749 traiau in RSS Moldoveneasca, 324.525 in RSS Ucraineana, 172.671 in RSFSR, 33.098 in RSS Kazaha, 5.595 in RSS Uzbeca, 4.964 in RSS Bielorusa, 3.223 in RSS Lituaniana, 2.842 in RSS Gruzina, 2.466 in RSS Turkmena, 1.915 in RSS Azerbaidjan, 1.875 in RSS Kircheza, 1.450 in RSS Letona, 1.215 in RSS Letona, 879 in RSS Tadjica, 525 in RSS Armeneasca.

Nu stim in ce masura in aceste statistici au fost prinsi romanii traitori in regiunile Kirovograd (6.6.14), Vorosilovgrad (4.708), Donetk (11.760), Rostov (5.330), Republica Autonoma Komi (3.762) si urmasii lor. Sau cei peste 30.000 de romani care traiesc pe valea raului Usuuri, in sate compacte (Teiul, Zambreni, Bogatarca, Kisinovka, Balcinesti, Dunaj, Basarabia Noua, Loganesti, Timofeievka, Alexeievca) la nord de Vladivostok, aprovizionand acest oras cu branza ("moldovanskij sir").

Nu stim cati mai sunt romanii din satele de pescari de pe Amur (Inul, Aur, Dunarea) langa Habarovskul generalului secesionist Igor Smirnov sau in satul Alexandreni de pe Selendza (afluent al Amurului) si nici cati au mai ramas din cei peste 20.000 romani stabiliti ca tarani sau pescari in Manciuria, in regiunea Primorsk, pentru ca multi au evadat, periodic, pe mare, cerand azil politic Japoniei si stabilindu-se in Insula Hokkaido. Stim insa cati romani sunt oficial inregistrati in "Ucraina" si banuim cati traiesc in realitate, supusi deznationalizarii in regiunile si raioanele acestui temporar vecin al nostru.

"Repatrierea tezaurului inseamna pentru noi acceptarea santajului si renuntarea definitiva la teritoriile romanesti rapite in 1940 si la romanii in curs de «moldovenizare» care traiesc in «Ucraina» si in fictiunea statala pe care am facut greseala de neiertat de a o recunoaste in 1991, numita «Republica Moldova»."


«Ucraina», romanii si «moldovenii»

Luand in serios misiunea incredintata de Politburo al Partidului bolsevic de la Moscova, de slavizare (rusificare) rapida a romanilor, prin etapa tranzitorie de "moldovenizare", "Ucraina" declara din 1924 existenta pe teritoriul sau a doua categorii de romani: primii, pastrand intreaga cerbicia neamului se recunosc ROMÅNI, ceilalti, bolsevizatii, colaborationistii sau cei proveniti din stimulatele casatorii mixte, se recomanda "moldoveni". Mai exista o categorie aparte, circa 4.500 de suflete, traind ca in Evul Mediu timpuriu in creierii Carpatilor impaduriti, in satele Mirke (Mircea, 1.500 persoane) si Poroskovo (3.000), in raioanele Velyky Berezin si Perecin, la 35 km N si, respectiv, 45 km N-E de Ujgorod, descoperiti intamplator in 1999, carora "ucraintii" le zic "voloki" sau "loscarini", care stiu ca vorbesc "rumaneste", dar au uitat cum ii cheama.
Si care, in contact prin 1980 cu prima "cutie care vorbeste" adusa de un soldat, fiu al satului "Poroscova", din Afganistan, adica un radio cu tranzistori, invartind butoanele au constatat ca sunt unii care vorbesc asa ca ei.
Drept care au plans de bucurie, si-au cantat "horele" lor ("Toata lumea are neamu/Numa’ io’ pe nime’ n’amu/Toata lumea are tara/Numa’ Noi ca canii-afara" etc.) si au decretat intr-un glas ca ei fac parte din poporul care se cheama..."Radio Bucuresti"! Iar noi stim de-atatia ani despre existenta, nu in Matto-Grosso, ci in centrul geografic al Europei, a acestor romani pierduti in mileniul I, fara electricitate, fara biserica, fara scoala si nu atragem atentia lumii civilizate asupra genocidului cultural la care sunt supusi de catre urmasii furilor de pamant romanesc!

La o suprafata de 603.700 km2 (mixtura de pamanturi rusesti, poloneze, lituaniene, romanesti si tatarasti), "Ucraina" declara, la recensamantul din 1989, o populatie de 51.452.000 locuitori, din care "ucraineni" 37.419.000 si rusi 11.356.000, romanii inscriindu-se cu 460.000 (135.000 romani si 325.000 "moldoveni").


Epurare etnica sistematica

In 2001, in urma "repatrierilor" si a emigrarilor in Occident, declara 48.240.902 locuitori din care 37.541.693 "ucraineni", desi vorbitori de limba "ucraineana" erau doar 31.970.728, inclusiv 9.367 de declarati "romani" si 27.775 de "moldoveni". In randul celor peste 100 de etnii atestate, rusii numarau in 2001 – 8.334.000 de suflete, bielorusii – 275.800, bulgarii – 204.600, ungurii – 156.600, polonezii – 144.100, evreii – 103.600, armenii – 99.900, grecii – 91.500, tiganii – 47.600, azerii – 45.200, gruzinii – 34.200, germanii – 33.300, gagauzii – 31.900 etc. Doua etnii beneficiau de un tratament aparte, dispunand de cate doua categorii fiecare: tatarii, indicati cu 248.200 suflete in Crimeea si 73.300 in rest (total 321.500), si romanii, care totalizau 409.600 de suflete: 151.000 ca romani si 258.600 ca "moldoveni".

O scadere de la 460.000 la 409.600 in 12 ani, in conditiile in care s-au "repatriat" zeci de mii de romani deportati, era mai mult decat dubioasa, astfel incat, in diferitele regiuni ale "Ucrainei" au inceput sa apara intrebari. Comentand cifra de 32.100 romani rezultata pentru regiunea Transcarpatia, spre exemplu, publicistul Ion Huzau se intreba in numarul din 1 februarie 2003 al publicatiei oficiale "republicane" de limba romana "Concordia": "Unde sunt romanii din Grusevo-Peri, Teaciv, Bedeu, Ujgorod, Beregovo? Sunt multe semne de intrebare referitor la numarul romanilor din raionul Rahiv – doar 10,5 mii de persoane.

Or, conform datelor noastre neoficiale, acest numar este inregistrat numai in Apsa de Mijloc si Biserica Alba. Unde sunt cei din Vodita-Plaiut, Apsa-de-Sus, Velichii Bycikiu etc.?"


Democratia postbolsevica

Pe urmele "romanilor disparuti" a pornit, apeland la sprijinul tuturor organizatiilor cultural-artistice romanesti, singurul deputat pe care l-au avut romanii (1994-2002) in Rada Suprema de la Kiev, ales normal, in baza legii, de catre obste, bataiosul lider Ion Popescu.

Un drum anevoios, pe care pasea cu discretie, din 1990, profesorul Gheorghe Gorda, din Regiunea Cernauti, disident cu domiciliul "fortat" in Voloca, cel care, vizitand ca turist toate localitatile romanesti din Ucraina, inainte de 1940, si-a publicat rezultatul cercetarii in lucrarea "Oul pascal sau Mahna lui Mahna" (Timisoara, 1999), o oda inchinata ultimului cazac roman care a infruntat "ciuma rosie" in Razboiul civil – Nestor Mahno (Mahna).

Concluziile deputatului Ion Popescu au fost uluitoare. Cifra reala a romanilor, cu tot cu "moldoveni", era in 2001 de 508.700, "ucrainenii" ascunzand circa 100.000 deoarece, traind in zone compacte, depaseau, local, procentul de 20% cerut de punctul 8 al Cartii europene a limbilor minoritare sau regionale, fapt ce ar fi atras niste drepturi impuse de bilingvismul zonal.
Si aceasta in conditiile in care Romania a impus inscriptionarea bilingva in localitati in care minoritarii sunt sub 1% (ex. Sibiu), iar celor 61.000 de "ucraineni" declarati pe teritoriul sau le-a oferit, prin "discriminare pozitiva", reprezentare in Parlament si, numai in 2003, prin organizatia lor ("Uniunea Ucrainenilor"), un ajutor de 17 miliarde lei.

Sa mergem insa pe urmele romanilor rasariteni, bastinasi in "Ucraina", de la vest de Carpati, botezati astazi "ucraineni", spre Nistru si dincolo de Nistru, coborand pe Bug si Nipru spre "Marea cea Mare" a batranilor nostri domni si sa vedem cat de "impliniti" sunt sub noua "democratie" de ocupatie, postbolsevica.

Mircea Dogaru

Şi a fost Ziua Unirii Eterna dramă a României de Est

La 27 martie, 9 aprilie pe stil nou, s-au împlinit 84 de ani de când Sfatul Ţării de la Chişinău a hotărât unirea a ceea ce în mod greşit se numeşte “Basarabia” sau “Moldova”, cu Ţara. Aniversarea a fost marcată de un ger neobişnuit, instalat nu numai afară sau în case ci şi în sufletele oamenilor. La 84 de ani de la Marea Unire, la Chişinău, românii se aflau din nou în stradă, înfruntând ninsoarea şi teroarea pentru... dreptul de a fi români. Şi aceasta în timp ce în Ţara-mamă, redevenită profund “democratică” şi a “tuturor posibilităţilor”, stimulaţi de recensământ şi pofte europene, românii se declarau, care mai de care, “daci”, “cumani”, “maghiari”, “vlahi” şi “ghermanieni” adică “bănăţeano-ardeleni”, încât îţi venea să te întrebi de ce nu şi “goţi”, “americani” sau “eschimoşi”, fiindcă devine din ce în ce mai clar că suntem stimulaţi să ne declarăm orice, numai români NU, că nu mai e la modă!
Simptomatic aşadar, aniversarea Unirii de la 27 martie/9 aprilie 1918 a fost marcată de înregistrarea ca partid a “ligii” unui “ardelean” de baştină din.. Bănie, care “s-a săturat de România” şi printr-o mare tăcere care, dacă a fost perfect justificată la nivel politic, nu poate fi acceptată la nivelul mass-media. De asemenea, printr-o manifestare cu caracter intim organizată de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, la Casa de Cultură a Ministerului de Interne, printr-o eroică şi reuşită încercare a Asociaţiei Studenţilor Basarabeni Creştini din Timişoara de a organiza Festivalul “Zilele Basarabiei”, în citadela ultimei revoluţii române şi printr-o inteligentă iniţiativă a Fundaţiei Alba Iulia 1918 Pentru Unitatea şi Integritatea României de a organiza un colocviu naţional de istorie, dedicat evenimentului, în capitala Unirii şi spiritualităţii româneşti - Alba Iulia.
Din păcate, dacă la Timişoara studenţii şi invitaţii de peste Prut au participat în număr impresionant, invitaţii din ţară şi universitarii băştinaşi au strălucit prin absenţă. Aceeaşi lipsă de interes s-a putut remarca şi la Alba Iulia, în Sala Unirii şi în alte centre universitare. O lipsă a “elitiştilor”, a “intelectualilor subţiri” care îşi târşie astăzi paşii, plini de morgă europeană, pe culoarele ce păstrează încă urmele paşilor unor Cipariu, Bariţiu, Iancu, Gojdu sau Raţiu, flăcări vii, arzând până la ultimul strop al fiinţei lor, pentru binele neamului. În plus, istoricii porniţi de la Cahul şi Chişinău spre Alba Iulia au fost opriţi şi întorşi de la graniţa arbitrar stabilită, cândva, de ocupanţi, de către autorităţile antinaţionale de acolo, “îngrijorate”, probabil, că vremea neprielnică îi va face să întârzie la Marea Adunare Naţională, la care Iurie Roşca, desăvârşitul patriot, convocase resturile neamului românesc de peste Prut.
Dezinteresul “elitei” faţă de evenimentul de la 27 martie/9 aprilie 1918 s-ar putea explica atât prin comoditatea sătulului, care nu crede celui flămând de ... Libertate cât şi prin tradiţie. Acea tradiţie care ne învaţă că nu întotdeauna “elita” noastră a fost una autentică şi că parveniţii, aceia pe care Macarie îi definea la 1538 drept “minţi oarbe pentru cele ce vor veni, dornici doar să-şi însuşească averi ale altora, iar pe ale lor să le înmulţească cu mijloace nedrepte”, se caracterizează prin slugărnicie fără limite faţă de puternicii zilei şi spirit grosier de imitaţie. Ei imită valorile şi opţiunile străinului fără să le înţeleagă dar considerând că este de bon ton să le adopte, supralicitându-le. Astfel, făcând radiografia generaţiei de “titani” pe care partidele “istorice” o proclamă înfăptuitoare a României Mari, Constantin Argetoianu concluziona că, în preziua înfăptuirii Unirii, în anii 1914-1916, “elita” noastră politică şi culturală se înfăţişa ca un “Turn Babel... în care cele mai scârboase ambiţii căutau să-şi facă jocul la adăpostul declamaţiilor patriotice... toată lumea făcea politică europeană şi nimeni românească, adică toată lumea se preocupa de soarta Europei şi nimeni de a României.
Românii se împărţeau în francofoni şi germanofili, şi cereau intrarea noastră în război, după cum simpatiile lor se îndreptau spre unii sau alţii din beligeranţi, fără se se ocupe de interesele specifice româneşti. Nimeni nu mai simţea româneşte!”
Iar dacă Unirea s-a înfăptuit, totuşi, la sfârşitul primului război mondial aceasta s-a datorat, ca să-l parafrazăm pe Mihail Kogălniceanu, naţiunii care a făcut-o. A făcut-o la 24 ianuarie 1859 când şi-a ameninţat autoaleşii cu moartea, gata “să năvălească pe uşi şi pe ferestre” în sala în care se decidea dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza! A făcut-o sprijinind programul unionist al celui dintâi domnitor al României, în timp ce elitiştii conspirau să-l doboare! A sângerat pentru Unire pe toate fronturile, din Galiţia şi Mărăşti la Isonzo şi Budapesta, în anii 1916-1919 şi ulterior, în anii 1941-1945, de la Stalingrad la porţile Vienei, nesocotind nici o clipă că este condusă de criminali de război şi, aşa cum au dovedit-o evenimentele de la Chişinău, este gata să o facă şi astăzi, spre disperarea foştilor apologeţi ai bolşevismului, reşapaţi în europeni şi “analişti politici” înhămaţi nu la plugul neaoş, ci la carul democraţiei europene din jugul căruia, fără să sesizeze tragicomicul situaţiei, ne dau lecţii de civism cu vechiul aplomb stalinist-stahanovist al activistului mediocru.
În ceea ce priveşte teritoriile româneşti răsăritene, ţarii ruşi au vrut iniţial, datorită realităţii din teren - consemnată între alţii de generalul Munnich, de investigatorii Daniel Krwonn, Gavril mitropolitul, preotul Ivanov, Andrei Konstantinov şi de consilierul Şumakov - să înfiinţeze un sat satelit numit Moldova Nouă, la sfârşitul veacului XVIII, între Nipru şi Nistru, întrucât populaţia, aşa-zişii “cazaci” (turc “briganzi”, în tătară “hoinari”) sau “ucrainieni” (slav “mărgineni”) era, în majoritate zdrobitoare, românească. Succesele procesului de rusificare, demarat după depunerea ultimului hatman român, Dănilă Apostol (1734) şi fixarea graniţei imperiale pe Nistru (1791) i-au făcut să se gândească că ar fi mai logic să renunţe la capul de pod numit “Moldova Nouă” şi să pună mâna pe deja existenta Ţară a Moldovei, înainte ca germanii care-i răpiseră acesteia regiunile nordice sub numele de districtul Moldovei de Nord (1775), rebotezat ulterior (1786), pentru mascarea raptului “Bucovina”, să le-o ia înainte, desăvârşindu-şi opera. În paranteză fie spus, rusificarea românilor din aşa-zisa “Margine” sau Ucraina de la vest de Nipru, s-a încheiat abia în urma conflictului româno-român, cunoscut sub numele de “Războiul transnistrean” de la începutul deceniului trecut, când românii care mai simţeau româneşte au fost înfrânţi, cu ajutorul Armatei a 12-a rusă, de românii cazaci de tipul Mărcuţă, Chiţac, Caraman, românitatea repliindu-se la vest de Nistru.
La Tilsit (1807) şi Erfurt (1808), împăratul Răsăritului, ţarul Alexandru I (1801-1825) i-a pretins împăratului Occidentului, Napoleon I (1804-1814), ca o condiţie a încetării războiului cu Poarta, declanşat în 1806, Principatele Române. Napoleon cel mare a obiectat însă că juridic, ruşii pot cere drept compensaţii doar teritorii otomane, ori Moldova şi Muntenia, nefăcând parte din Casa Islamului (teritoriul Imperiului otoman) erau, din punctul de vedere al dreptului internaţional, principate independente aliate Porţii prin tratative şi care, în plus, îşi trădaseră aliatul, furnizând ajutor militar ruşilor. În această situaţie ţarul a cerut Basarabia, ca teritoriu cucerit de otomani de la Ştefan cel Mare în 1484 şi care, situat sub Bugeac (răpit de Poartă lui Petru Rareş în 1538) reprezenta doar fâşia litorală a Dunării maritime, de la vărsarea Prutului până la Chilia inclusiv. Pe hărţile prezentate francezilor însă, reorientat pe direcţia S-N, numele “Basarabia” a apărut scris pe întreaga Regiune de Est a Moldovei, între Chilia şi Hotin, Siret şi Nistru. Cum francezilor li s-a părut cam dubioasă mărimea acestui teritoriu “otoman” de care nu auziseră, ruşii au retractat şi, cerându-şi scuze pentru greşeală, au restrâns “Basarabia” la regiunea dintre Prut şi Nistru. Cu atât mai mult cu cât împăratul habsburgic Francisc I (1792-1830) ameninţa că este “gata să meargă până la jertfa ultimului ungur şi a ultimului german, dar nu va admite să piardă ţările române de la hotarele sale”. Metoda înghiţirii pe părţi a Principatelor Române extracarpatice părându-i-se, în aceste condiţii, cea mai bună, ţarul a extins procedeul, “Proiectul Prozorovski” apărut în 1810, împărţind teritoriul acestora în 4 regiuni (Moldova, Basarabia, Muntenia, Oltenia) care puteau fi acaparate una după alta şi transformate în gubernii. Scopul declarat era transformarea lor prin rusificare, în state slave de legătură cu teritoriile otomane locuite de slavii balcanici. Pentru atingerea lui, în Moldova de Est, aşa-zisa “Basarabie”, la prima vizită, autocratul Alexandru I propunea ca, după rapt, să se introducă “binefacerile unei administraţii părinteşti şi liberale, ca astfel să fie atrasă, cu dibăcie, atenţia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei”. Românilor urmau să li se facă promisiuni iar elita lor avea să fie cumpărată: “Pentru a ajunge la întemeierea unui stat slav trebuie - ordona ţarul - să le promitem independenţa, bărbaţilor influenţi recompense pecuniare, iar decoraţiuni şi titluri convenabile pentru ceilalţi”. Astfel văzând “raiul” din Basarabia, urmau să fie atraşi şi ceilalţi locuitori din Moldova de Vest, Muntenia, Oltenia, ba chiar şi sârbii şi bulgarii care căutau cu toţii “o patrie”.
În anul 1812, graţie trădării lui Manuc-bey la tratativele ruso-otomane de la Bucureşti, care puneau capăt războiului, planul a demarat prin adjudecarea ilegală de către Rusia a Moldovei de Est şi transformarea sa în ceea ce nu existase niciodată - o “Basarabie”... rusească. În vara anului 1853, ruşii au încercat să traducă în fapt şi restul planului, ocupând prin surprindere cu 80.000 soldaţi, restul Moldovei, Muntenia şi Oltenia, actul conducând la destrămarea Sfintei Alianţe - acea Uniune europeană creată de Austria şi Rusia în 1815 ca alianţă a suveranilor îndreptată împotriva libertăţii popoarelor. Declanşat pentru români, conceput ca război ruso-otoman, Războiul Crimeii (1853-1856) a angrenat, la cererea Imperiului habsburgic, toate marile puteri europene împotriva Rusiei, care, înfrântă, a fost îndepărtată de la Dunărea maritimă. Tratatul de pace de la Paris, readucea la 18/30 martie 1856, o parte a teritoriului răsăritean răpit Moldovei, judeţele Cahul, Ismail şi Cetatea Albă, în componenţa acestuia. Pentru scurt timp însă, deoarece respingând darul otrăvit al Europei, o Uniune fictivă sub numele de “Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei” sau “Moldo-Vlahia”, naţiunea română, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie 1859 şi prin Proclamaţia către naţiune din 11 decembrie 1861, au semnat decesul ca state româneşti medievale al Moldovei şi “Valahiei”, înscriind pe harta continentului România ca stat naţional, împărţit pe judeţe, din care făceu parte şi amintitele Cahul, Ismail şi Cetatea Albă. Până în 1878 însă, când încălcând prevederile Convenţiei din 4-16 aprilie 1877, privind cooperarea în războiul antiotoman din 1877 - 1878, Rusia le-a răpit din nou, de data aceasta României, în chiar ziua în care Dobrogea revenea la patria-mamă (1/13 aprilie 1878, Congresul de pace de la Berlin).
Prin voinţa părţilor de naţiune cotropite însă, la 27 martie/9 aprilie 1918 aşa-zisa “Basarabie” fosta Moldovă de Răsărit şi la 28 noiembrie 1918 aşa-zisa “Bucovină”, fosta Moldovă de Nord, au cerut şi obţinut prin recunoaştere internaţională, integrarea în România. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la 1 decembrie 1918 când Transilvania intracarpatică, Partium-ul, inclusiv Maramureşul şi Banatul întreg au cerut Unirea, dispărând definitiv ca entităţi regionale româneşti medievale, în istorie, prin topirea în unica Românie, împărţită pe judeţe. Din păcate şi România şi Sfatul Ţării de la Chişinău i-au pierdut din vedere pe românii dintre Nistru şi Nipru, “urmaşii dacilor”, acele “Veteranae Dacorum Transdanubianorum cohortes” (Samuel Kuszewich) care au făcut gloria militară a Rusiei Romanovilor. În pofida cererilor şi votului lor, ca şi timocenii, de teama intervenţiei marilor puteri, românii transnistreni au fost abandonaţi, cu tot cu pământurile şi străvechile lor oraşe: Oceakov, Moghilău, Balta, Grigoriopol, Dubăsari, Tiraspol, Elisabetgrad, Silibria, Iampol, Jaruga, Rasov, Vasilcău etc.
Cu durere, deputaul lor Toma Jalbă reproşa la Congresul ostăşesc de la Chişinău (octombrie 1917): “Dar eu vă întreb, fraţilor care sunteţi moldoveni, cum ne lăsaţi pe noi, moldovenii, cei ce suntem rupţi din această Basarabie, să trăim pe celălalt mal al Nistrului? Noi rămânem ca şoarecele în gura motanului? Dar să ştiţi că, dacă ne veţi uita, noi vom săpa malul Nistrului şi vom îndrepta apa dincolo de pământul nostru, căci mai bine să-şi schimbe râul mersul, decât să rămânem despărţiţi unii de alţii!” Şi, pentru că şi-au proclamat unilateral voinţa, “să ne soidinim cu fraţii noştri din Moldova” au fost masacraţi de trupele Armatei Roşii, din ordinul lui I.V. Stalin.
Adept al vechiului plan ţarist, urmărind ocuparea teritoriilor româneşti, părţi acum ale unui stat unic numit România, Stalin a reluat apoi, pentru crearea unei baze de pornire în vederea cuceririi, ideea ţarinei Ecaterina a II-a (1762-1796) şi a inventat un nou stat numit “Moldova”, la 63 de ani după dispariţia ca stat a autenticei Moldovei, în istorie, într-o regiune în care aceasta nu-şi extinsese niciodată fruntariile - la Est de Nistru. Astfel s-a născut în imensitatea sovietică, la 12 octombrie 1924 ficţiunea statală de numai 7.514 km2, cu 568.984 de locuitori, sporită în 1934 la 8.434 km2 şi 615.500 locuitori, români transnistreni, numită Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Redusă la o suprafaţă neînsemnată a teritoriului românesc dintre Nistru şi Nipru, în jurul oraşului Balta, ea a fost concepută ca o bază de plecare pentu cucerirea şi bolşevizarea României Mari. Cel puţin aşa reiese din declaraţie la instalare a primului său preşedinte, evident rus, Grigori Ivanovici Borisov, încehiată cu pateticele cuvinte “Trăiască Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, leagănul României Socialiste!”. Ea a fost utilizată în 1940, când, în urma ultimatum-urilor din 26 şi 28 iunie URSS a răpit României teritoriul răsăritean (fosta “Basarabie”) şi de nord-est (Herţa şi o parte din fosta “Bucovina” în modul următor: Herţa, judeţele de nord ale României (ale fostelor “Bucovina” şi “Basarabia”) ca şi Cetatea Albă şi Ismail au fost încorporate Republicii Sovietice Socialiste inventată la 11/12 decembrie 1917 sub numele de Ucraina, restul teritoriului României de Est răpite fiind, unificat (2 august 1940) cu zisa RSS Moldovenească, în scopul extinderii asupra sa, pentru mascarea raptului, a numelui de “Moldova”. Tot Ucrainei i-au fost atribuite teritoriile româneşti răpite ulterior: insulele Tătaru Mare (7,5 km2), Dalerul Mare (3,4 km2) şi Mic (2,5 km2), Maican (0,25 km2) la 24 octombrie 1940 şi Insula Limba (5 km2) la 5 noiembrie 1940.
Iată de ce, în calitate de istoric, dacă resping ca impropriu numele de “Basarabia” - intervenţia de la 1807 a serviciilor speciale ţariste, servind scopului cotropirii părţii de răsărit, dintre Prut şi Nistru, a teritoriului Ţării Moldovei, resping în egală măsură numele de “Moldova” atribuit teritoriului românesc de la est de Prut. Pentru că Moldova istorică, adică statul medieval românesc numit Ţara Moldovei, a dispărut pentru totdeauna în istorie la 11 decembrie 1861, Stalin inventând, în teritoriile transnistrene pe care acesta nu le închisese nicodată între hotarele sale, o Moldovă nouă, “Socialistă”, ca punct de plecare declarat al agresiunii împotriva României. Iar astăzi, de această invenţie stalinistă se agaţă cu disperare atât ultimii stalinişti, cât şi “europeniştii” din exterior şi interior care încearcă să reînvie, în vederea federalizării şi spargerii unităţii României, amintirea defunctelor state sau provincii româneşti medievale (Basarabia, Moldova, Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Banat, Crişana, Transilvania, Maramureş, “Bucovina”...) topite în trupul unic al Ţării care şi-a afirmat dreptul de a păstra numele poporului său, în perioada 1861-1918. Drept urmare, teritoriul românesc de dincolo de Prut, integrat parţial României în anii 1861-1878 (judeţele Cahul, Ismail, Cetatea Albă) şi total în anii 1918-1944, nu poate fi luat în considerare decât ca parte integrantă a României şi anume ca României de Est. O Românie intrată sub ocupaţie o dată cu Germania de Est dar care, spre deosebire de aceasta, încă suportă rigorile ocupaţiei. O Românie în care băştinaşii încă se luptă pentru dreptul de a fi români şi dramaticele evenimente ale începutului de an 2002 care i-au grupat pe patrioţi în jurul lui Iurie Roşca, au demonstrat că acolo se desfăşoară, din păcate, ca şi în Transnistria deceniului trecut, un conflict româno-român. Adică un război între românii în care mai arde flacăra vie a conştiinţei naţionale şi cei care, rusificaţi prin bolşevizare, au devenit adepţii unei identităţi noi, fabricată de ocupant, aceea de “moldovean”. O nouă înfrângere, adică victoria uitării şi a strategiei ocupantului, după pierderea teritoriului dintre Nistru şi Nipru, unde a biruit identitatea inventată a unei ţări a “mărginenilor” (ucrainienilor), ar însemna o nouă repliere, definitivă de data aceasta, a românităţii răsăritene, de la Nistru pe Prut şi întoarcerea, sub numele de “Moldova”, a României de Est, din drumul spre Europa civilizată către un Răsărit plasabil în continuare, în afara spaţiului european şi a timpului.

Dr. Mircea DOGARU