Prolog al revoluţiilor europene
Prin pacea de la Karlowitz (26 ianuarie 1699). Principatul românesc al Transilvaniei, aflat sub suzeranitatea nominală a Porţii, trecea în stăpânirea directă a Habsburgilor, care aveau să uzurpeze titlul de Principe (1701) (1). Noul stat - prin armata de ocupaţie şi ofensiva biserici catolice şi a administraţiei imperiale - a agravat asuprirea naţională şi socială la care erau supuşi românii băştinaşi din partea unei minorităţi nobiliare ungureşti sau ungurizate. Împotriva acestei stări de lucruri românii au luptat atât pe cale parlamentară (pentru recunoaşterea statutului de naţio politică, promis acelei părţi a clerului şi fruntaşilor români care au acceptat, la 7 octombrie 1698 unirea religioasă cu Biserica romano-catolică), dar şi confesională (apărarea ortodoxiei, rămasă credinţa majorităţii populaţiei) cât şi pe calea armelor. Ridicările armate cu caracter naţional şi, implicit, social şi confesional (1705 - 1711; 1735 -1742, 1761), revoltele spontane (Câmpeni, 1782) au culminat cu revoluţia izbucnită la 2 noiembrie 1784 în Munţii Apuseni (Carpaţii Occidentali) într-o regiune de locuire exclusiv românească din vestul Transilvaniei (2), sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan. Îndreptată iniţial împotriva magnaţilor unguri şi a investitorilor armeni, aceasta a dobândit, din 21 noiembrie 1784, când Iosif al II-lea a ordonat reprimarea, caracterul unui război generalizat, antihabsburgic.
Istoriografia română şi cea străină au prezentat evenimentul pe următoarele coordonate (3). În condiţiile ofensivei investitorilor străini, administraţiei şi nobilimii ungureşti împotriva ultimelor drepturi cutumiare ale ţăranilor transformaţi în iobagi de stat, aceştia, crezând în mitul "bunului împărat", au trimis mai multe delegaţii în frunte cu Ursu Nicola zis Horea, la Iosif al II-lea, pentru a-si reclama drepturile: în aşteptarea deciziei imperiale, pentru a-si redobândi libertatea au căutat să se înscrie în masă în regimentele grănicereşti, dar conscripţia imperială, iniţiată în vara lui 1784, a fost anulată la cererea nobilimii, speriată că îsi va pierde mâna de lucru; pe fondul nemulţumirii generale, un incident grav s-a petrecut în satul Curechiu, trei funcţionari care încercau să-l aresteze pe "agitatorul" Crişan, apropiat al lui Horea, fiind ucişi; urmare a incidentului, Crişan a convocat a doua zi o mare adunare populară, declarând ridicarea generală la arme a ţărănimii; din mers s-au constituit adevărate armate revoluţionare, în jurul unor nuclee de profesionişti soldaţi licenţiaţi, permisionari, dezertori, veterani, mineri, pădurari, vânători etc.; apar ateliere de fabricat arme (la Lipsa, După Piatră etc.), se cristalizează o doctrină egalitaristă şi apare ideea refacerii unităţii politico-statale româneşti, Horea fiind recunoscut drept "rex Daciae"; emisari ai săi cutreieră Banatul Moldova şi Muntenia pentru a avea sprijinul tuturor românilor; cu o armată organizată pe principiul celei imperiale, cu experienţă în lupta montană, în stratageme, incursiuni şi asedii, în dozarea loviturilor funcţie de obiective etc., revoluţionarii declanşează o ofensivă generalizată eliberând Munţii Apuseni şi coborând în podişul Transilvaniei.
Văzând caracterul social al mişcării, sute de iobagi unguri li se alătură; caracterul naţional este probat de participarea tuturor categoriilor sociale româneşti, de la iobagi la mici nobili ca Adam Pag din Cristeşti, de transformarea teritoriului eliberat în stat, cu frontiere şi grăniceri, cu paşapoarte care permit tranzitul şi un rudiment de apărat funcţionăresc, chiar de apariţia unor tendinţe xenofobe sub lozincile "ungurii să plece în Ungaria" şi "armenii în Armenia". Toate acestea în numai 10 zile, pe data de 12 noiembrie vicecolonelul imperial Schultz obţinând în tratativele de la Tibru din partea lui Cloşca, locţiitorul lui Horea, încetarea acţiunilor militare. Mitul "bunului împărat" se destramă când, pe fondul represaliilor organizate de insurecţia nobiliară", Iosif al II-lea ordonă, la 21 noiembrie, reprimarea; începând cu această dată, revolta ia caracterul de război antihabsburgic, românii fiind învinşi în cele din urmă în pofida zecilor de victorii locale care le probează superioritatea strategiei şi tacticii, datorită mai bunei înzestrări a adversarilor şi a unor trădări. (4) Având încă 20.000 de luptători, în plină iarnă, la 21 decembrie, Horea decide sistarea campaniei, retragerea în clandestinitate a comandamentului în vederea reorganizării, achiziţionării echipamentului şi armamentului necesar şi reluării ostilităţilor în primăvara lui 1785. Prinşi prin trădare, Horea, Cloşca (27 decembrie 1784) şi Crişan (30 ianuarie 1785) vor constitui, alături de alte sute de căpetenii, obiectul unor surprinzător de minuţioase anchete şi procese, sfârşind, primii doi prin a fi traşi pe roată la 28 februarie 1785, ultimul prin sinucidere în închisoare. Pentru a împiedica reizbucnirea tulburărilor, Iosif al II-lea va sista continuarea urmăririi celor implicaţi şi va da patenta de lichidare a iobăgiei.
Horea călare pe un cal arab conduce cu sabia scoasă un grup de ţărani răsculaţi, înarmaţi cu puşti, suliţi, furci, topoare şi ciomege. La stânga sa are pe Cloşca călare, iar în dreapta sa îl urmează pe jos, Crişan. Costumul lui Horea e desenat după gravurile lui Jacob Adam. Calul lui Horia este acoperit cu o blană de leopard. Cloşca e în costum de preot, la piept cu o carte de rugăciuni. Crişan î
n uniformă militară, poartă coiful de ofiţer al regimentelor grănicereşti din timpul Împărătesei Maria Theresa. În depărtare se vede un castel în flăcări.
(Gravură în aramă din colecţia dlui Leax von Partheim din Viena). O. Ben, Scene din răscoală, nr. 1.
Revoluţia a avut un larg ecou internaţional, viitoare personalităţi ale revoluţiei franceze comentând-o în scrisori deschise, articole de presă, studii.
Această imagine a evenimentelor din Transilvania anilor 1784 - 1785 este desigur reală, dar departe de a fi completă. Spatiul şi timpul nu ne permit să oferim acum un tablou exhaustiv, dar vom încerca să furnizăm câteva indicii apte să sugereze că acestea au avut o semnificaţie mult mai largă, europeană, făcând parte dintr-un plan general de pregătire a revoluţiilor care aveau să schimbe ordinea feudală pe continent, prefaţând deci, alături de alte evenimente singulare, în calitate de prolog al revoluţiei franceze, apariţia epocii moderne în istoria umanităţii.
Reamintim mai întâi faptul că, în pofida reformelor "luminate", structurile feudale constituind o frână în calea dezvoltării industriale şi a afirmării burgheziilor naţionale, ca urmare a activităţii incendiare a enciclopediştilor francezi, a lui Jean Jaques Rousseau şi a lui Voltaire în mod special (cărora în Ţările române le corespund mişcarea culturală a "Scolii Ardelene" şi cea politică a "partidei naţionale") atmosfera era explozivă pe întreg continentul. În mod deosebit, în teritoriile răsăritene ale Europei centrale, unde milioane de polonezi, români, cehi, slovaci, sârbi, croaţi trăiau sub dubla ameninţare naţională: imperială şi ţaristă ! Apoi speranţele cluburilor revoluţionare şi lojelor masonice - de a întrona libertatea, egalitatea, fraternitatea şi domnia raţiunii universale pe continent prin luptă deveniseră certitudini în urma reuşitei experimentului American; instaurarea prin revoluţie a unei republici a libertăţii albilor în fostele colonii engleze. Asa cum debarcarea din Normandia, aniversată în 1994, a fost precedată de o debarcare-test, logica ar fi impus şi angajarea, în preliminariile revoluţiei franceze, a unor acţiuni în provinciile cele mai conservatoare ale principalului adversar al noilor idei europene - Imperiul romano-german. şi sunt suficiente date care ar conduce la ideea că revoluţia română din anii 1784 -1785 a fost un astfel de experiment.
În primul rând Iosif al II-lea a fost o figură la Curtea vieneză, un lider al cercurilor reformatoare care a încercat, în interesul Coroanei, să detensioneze, prin măsuri "de sus", societatea. A vizitat în numeroase rânduri Ungaria şi Transilvania şi, având un adversar în aristocraţia ungurească, si-a manifestat deschis o simpatie calculată fată de români care, prin număr, puteau constitui un subiect de şantaj şi o excelentă masă de manevră. A aplicat dictonul divide et impera, pornind de la obiectiva cunoastere a situaţiei din "principatul nostru românesc” aşa cum îi fusese înfăţişată de baronul von Preiss cu ocazia vizitei din 1778: "nobilimea îl considera pe român un om menit să-i fie sclav, un om a cărui fericire trebuie să fie reprezentată doar prin faptul că i se îngăduia să respire'". I-a câştigat pe români prin mai multe gesturi: celebrul salut "Salve Parvae Nepos Romuli !” adresat ţăranilor, acordarea devizei “Virtus romana rediviva” Regimentului 1 de grăniceri români; declaraţii de genul “Aceşti sărmani supuşi valahi care, neîndoielnic, sunt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei, sunt atât de chinuiţi şi nedreptăţiţi de toţi, unguri sau germani, încât trebuie să recunoaştem că soarta lor este demnă de milă şi este surprinzător că ei continuă să fie atât de mulţi şi că nu părăsesc aceste locuri” (6), promisiuni de remediere, prin desfiinţarea serbiei.
În aceste condiţii nu mai poate mira faptul că delegaţiile românilor nu numai că au fost primite, dar Horea a avut mai multe întrevederi particulare cu Iosif al II-lea la Viena în anii 1779, 1780, 1782, 1784 şi totodată cu membrii societăţii secrete “Frăţia de cruce”. Semnificativ, el si-a numit principalii colaboratori “fraţii ale sale”, “fraţii de cruce” populaţia Banatului era în întregime organizată la jumătatea lunii noiembrie în “Fratussi” (7), şi, ca ghid vienez şi principală legătură a sa cu societatea amintită, i-a fost cel mai enigmatic personaj al revoluţiei române. “Sails” care, în perioada noiembrie 1784 - aprilie 1785 a ocupat frecvent, ca subiect de senzaţie, paginile ziarelor “Presspurske Noviny”, “A Magyar Hirmondo”, “Real Zeitung” şi "Notizie del Mondo”. Considerat “al treilea conducător” după Horea, numit de români “neamţul” pentru că purta “haine nemţeşti” (occidentale), vorbitor fluent al germanei, maghiarei şi românei, după unii fiu al "contelui Sails de Lorena", maior într-un regiment din Transilvania, sau baron francez, cu o vârstă estimată între 40 şi 60 de ani, prezent la toate marile adunări populare şi acţiuni ale revoluţionarilor, dispărut fără urmă la sfârşitul evenimentelor, despre "frumosul conte Sails" se ştie cu certitudine doar faptul că a fost "consilierul" de taină al lui Horea, legătura lui permanentă cu Viena şi un “renumit agitator”(8).
Enigmei acestui Joseph Balsamo pentru România i se adaugă enigma atitudinii lui Horea. Atacat prin surprindere la 27 decembrie 1784, conducătorul revoluţiei nu încearcă să se apere ci, cu ultimele puteri, aruncă în focul de tabără un pachet de scrisori, rezistând până când acesta se transformă în scrum. Arestat, el va mărturisi paznicului Alexandru Bota că nu va fi condamnat deoarece are documente pe care dacă le dezvăluie "mulţi vor căpăta nasuri roşii", în sensul că vor fi demascaţi ca mincinoşi,, dar la proces şi el şi Cloşca vor adopta o atitudine de "negare perseverentă". Dimpotrivă, Crişan va vorbi, dând amănunte organizatorice şi despre acţiunile militare, inclusiv cele atipice ca atacarea, pe fondul evenimentelor, din ordinul său, de către cetele dezavuatului haiduc (în realitate căpitan al său) Lup Draia a clădirilor Tezaurului şi dispariţia într-o direcţie necunoscută a aurului extras din Apuseni. Probabil ca rezultat al acestor declaraţii, Crişan este găsit mort în celulă la 13 februarie 1785, ancheta stabilind că s-ar fi sinucis. Din motive numai de el ştiute, Horea îsi va nega participarea la evenimente până la sfârşit, iar anchetatorii vor căuta până în clipa torturării pe eşafod să afle “cine i-a îndemnat“. Horea urcă pe eşafod plin de curaj sau poate de... speranţă şi, în momentul în care este tras pe roată vorbeşte, dar imediat tobele îi acoperă glasul. Ziarele germane se grăbesc de a doua zi să răspândească ştirea că nu a dat nici un nume, ultimele lui cuvinte fiind "Ich Sterbe fur die Naţion" (Mor pentru naţiune!) (9).
Sub măna forte a contelui Anton Jankovity şi a generalului Papilla, procesul se ţine “cu uşile închise”, actele nefiind accesibile publicului nici în 1848, potrivit declaraţiilor ziaristului Joseph Marlin. Dar tot apar zvonuri despre “agitatori”, “conspiratori” şi “spioni” ai “corifelor” sau “doctorilor” revoluţiei care au încercat să răscoale populaţia şi în Ungaria (un oarecare Baranyi) sau Ţara românească şi Moldova (Iosif Kadar) (Preotul Costea Nicolae). Zvonuri circulau despre şi în legătură cu originea căpitanului Petru Muntean, venit din Ţara Românească, şi a sublocotenentului Popescu Mihai, venit, de asemenea, din Bucureşti şi încadrat în oastea lui Horea, dar care în realitate era ofiţer ţarist şi promitea posibilităţi de refugiu şi colonizare în Rusia. La 11 februarie 1785 “Gazette d’Utrecht” reluată la 19 februarie de “Journal politique de Bruxelles” publică ştirea că un sinod conspirativ ortodox a avut loc la Odorheiu Secuiesc grupând 118 preoţi români sub preşedinţia lui Popa Petru care a trimis un mesaj secret lui Horea în închisoare solicitând ordine - să îl aştepte sau să înceapă noua revoltă armată fără el ? Patru zile mai târziu, în dimineaţa de marţi, 15 februarie, 5 români înarmaţi erau arestaţi la Viena, potrivit nr. 19 al ziarului “Notizie del Mondo” în încercarea de a-l contacta pe împărat pentru a-i destăinui “un mare secret” din partea lui Horea.
Enigmatice sunt apoi şi numele şi persoanele conducătorilor revoluţiei. Atât rezultatele anchetei, propriile declaraţii şi datele obţinute de presă relevă faptul că nu erau nişte simpli ţărani iobagi, ci oameni cu o cultură mult peste condiţiile lor. Pe Horea l-ar fi chemat în realitate, potrivit istoricilor români “Urs Nicola”. Dar în declaraţiile contemporane apare ca Vasile Urs, Nicola nu este un “nomen” românesc ci sud-dunărean, în limba română (dialectul daco-roman) existând doar formele Nicula şi Necula. Deci “Nicola” ca şi “Horea” ar fi cognomene sau, de ce nu, nume conspirative. Horea ştia să citească şi să scrie cu caractere latine, dar pentru a păstra secretul corespondentei şi a-i descoperi pe agenţii imperiali, a cerut ca toate documentele, inclusiv paşapoartele de liberă trecere, să fie redactate cu “litere bătrâne” (alfabet chirilic). Pentru scrisori în limba latină îsi angajase ca secretar particular pe latinistul Alexandru Chendi. Anunţând restaurarea vechii Dacii, populaţia îl numeşte “crai” titlu tradus de ziarele germane prin “rex Daciae” şi, mult mai corect de ziarul de limbă maghiară “Magyar Hirmondo” din Bratislava prin “împărat”, într-un titlu care subliniază ironic situaţia: “Noul împărat al românilor, Horea, începe război împotriva împăratului român” Iosif al II-lea). Horea are peceţi cu simboluri masonice (cruce cu sase braţe descrescând spre coroana din vârf), iar ţăranii, urmându-l, declară că nu mai recunosc alt împărat decât pe el, fiind capabili să reproducă deviza latină “Nos Hora Flora rex Daciae”. (10)
În desfăşurarea evenimentelor, el nu apare nicăieri direct, fiind peste tot reprezentat de Crişan, care acţionează în numele lui şi care îl declară un fel de locţiitor al împăratului în Transilvania, acreditat prin scrisori doveditoare. Ca într-un scenariu care gradează emoţia, Horea apare abia la sfârşit, în momentul licenţierii oastei revoluţionare când tine o cuvântare mai mult decât elocventă: “Numai să vină primăvara şi să vă ţineţi de jurământul dat mie, căci singură statornicia voastră în credinţă dată şi pe mine şi pe toată românimea o poate mântui; vor cunoaşte toţi românii că le-am voit binele şi am voit să-i scap de un jug greu de voi fi în pace, la primăvară aşa-i vom scutura de vor cădea şi dinţii la cei ce ne-au pus până acum resteu” (11).
Cloşca, pe numele real Ioan Oargă, apare în aproape toate lucrările ca un fel de aghiotant al lui Horea, o personalitate oarecum ştearsă. şi totuşi, în conştiinţa românilor el a rămas al doilea mare conducător, fiind diplomatul care încheie armistiţiile, într-un limbaj prea putin ţărănesc, dovedind, aşa cum reiese din declaraţiile vicecolonelului Schultz, o bună cunoastere a peisajului politic contemporan şi o apreciere realistă a situaţiei: “Noi ştim că pasul nostru va fi puternic dezaprobat, dar noi ne mângâiem că va fi un îndemn să fie examinată purtarea acelora care ne-au înşelat atât de crud. Oricum, noi preferăm moartea unei vieţi pe care o îndurăm; noi vom muri fericiţi ca exemplul nostru va garanta urmaşilor drepturile umanităţii.” (12). Cel mai enigmatic personaj al revoluţiei, după “Salis”, rămâne însă “Crişan” al cărui nume se presupune a fi fost Marcu Giurgiu. El avea fără îndoială, o bogată experienţă militară, fiind adevăratul organizator şi conducător al armatei, un autentic sef de stat major, care avea deja, în momentul incidentului “spontan” de la Curechiu, o trupă bine organizată şi dotată după modelul celei imperiale şi numărând circa 9.000 de luptători - oastea Zarandului. Cu aceasta declanşează pe data de 2 noiembrie ofensiva generalizată, ocupă localităţile urbane, dă proclamaţii. Impune o strictă disciplină militară prin pedepse exemplare, executarea în public a pacifiştilor şi stratageme: acolo unde propaganda făcută de preoţi - care, potrivit declaraţiilor observatorului Nemegyi Janos, vorbesc ţăranilor “despre originea lor română”, răspândind “ideile de eliberare naţională” - nu dă rezultatul scontat. Crişan utilizând o substanţă necunoscută, îsi dă foc în fata mulţimii căreia-i vorbeşte în timp ce braţele-i sunt cuprinse de flăcări aparente, spre a o convinge de sprijinul Divinităţii.
Maestru al strategiei şi tacticii, organizează asediile. Întreruperea liniilor de comunicaţie, ambuscadele, retragerile aparente şi atacurile prin surprindere. Execută mobilizarea generală, organizează unităţi, acordă brevete de subofiţer şi ofiţer, de la căprar la colonel, într-un cuvânt, el conduce operatiile militare. Stabileşte uniforma, semnele şi semnalele, drapelele de luptă şi dă un nume revoluţionarilor “horeni” sau “horiani”". În faza a doua a războiului antihabsburgic, conduce magistral luptele de “guerilă”. Capturat ultimul, se comportă ca un militar, asumându-si întreaga răspundere a acţiunilor. Declaraţiile sale contribuie la întărirea convingerii că, premeditat sau nu, incidentul de la Curechiu nu a făcut decât să devanseze izbucnirea unei revolte generale armate pregătită minuţios. În documentele anchetei apare termenul de “conjuraţie”. Se afla că “ductorii” sau “corifeii”, cu sprijinul românilor extracarpatici care trebuiau să forţeze trecătorile montane în număr de 30.000 de luptători (13), pregăteau o acţiune care trebuie să ducă, prin lichidarea de către fiecare sat a nobilului său, la o dată cuprinsă între 1 şi 24 mai 1785, la eliminarea adversarului intern - nobilimea ungurească. Răsturnarea prin forţă a ordinii de stat ar fi dus inevitabil la izbucnirea, eventual cu sprijin rusesc, a unui război româno-habsburgic. Pe lângă preoţii care făceau propagandă, circa 1000 de conjuraţi care vor constitui cadrele de comandă îi instruiseră deja pe ţărani, fapt ce explica neaşteptatul zel al acestora de a se înrola în regimentele de grăniceri. Bănuielile nobililor au fost trezite de modul în care ţăranii mergeau spre Alba Iulia să se înscrie în controalele armatei, în detaşamente, încolonaţi, cu tobe, drapele şi cântece de luptă, ceea ce doreau fiind de fapt armele pe care trebuiau să le ridice în calitate de viitori grăniceri. S-a stabilit că implicaţi în conjuraţie erau şi ofiţerii şi aproape toate notabilităţile de origine română, dar şi numeroşi ţărani unguri şi secui (ex. Căpitanul Francisc Szabo, Mihaly Ratz şi Janos Csonka Ratz din Trascău, Peter Korosi, Adam Laszlo, Janos Jaray din Sângeorz, fraţii Solomon şi Samson Boenemiza etc.), care juraseră pe “crucea românească” credinţă lui Horea în calitate de “Mare Căpitan” şi “crai”. Avizaţi, mulţi soldaţi au cerut permisie sau au dezertat imediat ce evenimentele s-au declanşat, intrând ca ofiţeri în oastea lui Crişan. Pregătită din timp, întreaga populaţie a dat curs cu promptitudine apelului la mobilizarea generală lansată în zilele de 6 - 7 noiembrie ale asaltului asupra cetăţii Deva, considerată cheia Principatului. (14). În teritoriile eliberate s-a introdus rapid administraţia românească, Horea numind juraţi, juzi săteşti şi înalţi funcţionari ca vicecomitele Zarandului în persoana nobilului român Adam Pag. Au apărut posturi fixe în cadrul unui sistem de pază şi control al drumurilor şi localităţilor, s-au eliberat acte de identitate în limba română şi alfabet chirilic şi s-a trecut la desfiinţarea nobilimii ca clasă prin “românizare” concret la egalizarea prin trecerea la ortodoxism, îmbrăcarea portului ţărănesc, căsătoria forţată cu tinere sau tineri ţărani români, obligaţia de a muncii cu palmele etc. Acolo unde s-au împotrivit nobilii au devenit victimele terorii revoluţionare. Demonstrând că lozinca ”Război palatelor, pace colibelor” a fost aplicată în Transilvania, publicistul sas Joseph Marlin avea să facă primul o minuţioasă şi completă paralelă între revoluţia română şi revoluţia franceză, într-un roman dedicat evenimentelor (15). Astăzi este evident pentru orice cercetător de bună credinţă, că întregul program al revoluţiei franceze cuprins în sintagma “Libertate-egalitate fraternitate”, a fost exprimat şi în ultimatumul transmis nobilimii la 11 noiembrie 1784 în numele lui Horea.
“Nobili să nu mai fie, ci fiecare dacă va putea găsi undeva o slujbă împărătească, din aceasta să trăiască. Nobilii stăpâni de moşie să-si părăsească pentru totdeauna moşiile. Pământurile lor să se împartă între poporul de rând, după porunca ce va da înaltul împărat. Nobilii să plătească dare ca şi poporul de rând (16). În mod obiectiv, aşadar, primii istorici care s-au aplecat asupra acestor evenimente au putut concluziona că ele au proclamat” cu arma în mână... principiile care peste vreo cinci ani aveau să triumfe în cea mai luminată şi mai civilizată tară a Apusului şi a lumii”(17). şi nu întâmplător ele au reţinut atenţia întregii prese progresiste europene care a susţinut făţiş cauza rebelilor. Un singur exemplu oferit de ziarul hamburghez “Politische Jurnal” este concludent: “Răsculaţii din Transilvania sunt românii - ce constituie de departe majoritatea locuitorilor principatului. Toţi aceşti oameni, dintr-un neam deosebit de frumos şi puternic, care nu-si ascund sângele roman, tânjesc sub crunta oprimare a blestematului sistem feudal şi de pe urma nesiguranţei şi a brutalităţilor ce decurg din el (...) Adevăratul conducător al răsculaţilor este românul Hora, al cărui nume este de fapt Horea. Acest om pare născut pentru a domni şi în timpul în care si-a jucat rolul a dovedit cu adevărat că este la înălţime, nu este un neştiutor, ci chiar o minte luminată” (18).
Concluzia care se impune în urma acestei scurte treceri în revistă a unor aspecte mai putin elucidate ale revoluţiei române din 1784 este aceea că nu numai acest eveniment, ci toate cele care au constituit circumstanţele care au dus la izbucnirea revoluţiilor europene la sfârşitul veacului XIX ar trebui realizate, din perspectiva unei pregătiri îndelungate şi unitare la nivel înalt. Opinia noastră este că, la acea dată, reuşita experimentului american (1774 - 1783) - edificarea prin revoluţie, într-un spaţiu periferic şi virgin a unui stat al democraţiei albilor - dădea speranţe cluburilor revoluţionare şi lojelor masonice europene ca proiectata ridicare armată pentru “libertate, egalitate, fraternitate” va izbândi şi în Lumea Veche, măturând structurile feudale anacronice şi instaurând triumful Raţiunii. Poate s-a impus atunci necesitatea unei “repetiţii generale” în felul celei mai vechi dinastii feudale - Casa de Habsburg, poate orice apropieri sunt simple speculaţii, dar dacă observatorii contemporani au văzut în insurecţia română din 1784-1875 un prolog al revoluţiei Franceze, cu atât mai mult noi, istoricii de astăzi, nu putem vedea altceva ! Indiferent de legendele ţesute în jurul lui Horea şi a apartenenţei sale la mişcarea masonică, eventual în aceeaşi lojă cu Iosif al II -lea, sau de misterul care încă înconjura figura, lui “Crişan” şi a încă necunoscutului “conte Salis’, încadrată unui larg curent european, aceasta revoluţie română s-a produs pentru înlăturarea cumplitei oprimări sociale şi naţionale la care erau supuşi românii din provinciile răpite de Habsburgi, pentru independentă şi unitate naţională, pentru refacerea, într-o concepţie modernă, a României unificate de principele Mihai Viteazul în anul 1600.
Dr. Mircea Dogaru
Note:
1. Vezi Maior Mircea Dogaru, De la Esculeu la Alba Iulia. Un mileniu de istorie românească în cronistica şi istoriografia ungaro-germană, Bucureşti, 1993, p. 35, 43, - 44
2. Vezi Johann Theodor von Hermann, Die Hora’ schen Unruhen, 1784-1785 und die Lage der Unterkanem in Siebengergen in Allgemeinen în Izvoarele răscoalei lui Horea, seria B, Izvoare narative, voi I, 1773-1785, Bucureşti, 1983, p. 448
3. Vezi Academician Ştefan Pascu, Revoluţia populară sub conducerea lui Horea, Bucureşti, 1984, passim
4. Vezi, pe larg, analiza militară a evenimentelor la Comandament M. Dogaru, L’organisation de la resistence sociale et nationale roumaine dans la montagne a l’epoque vers le temp modernes, în La guerre et la montagne dans L’histoire des Roumains, Bucarest, 1991
5. Mathias Bernath, Habsburg und die Anflave der rumanischen Nations bildung, Leida, 1972, p. 142
6. Ibidem, p. 220; cf. N. Iorga , Istoria românilor, vol III, Bucureşti, 1938, p. 23
7. Vezi "Presspurske Noviny" nr. 96/24 noiembrie 1784; cf. Academician St. Pascu, op. cit., p. 341
8. Academician St. Pascu, op. cit., p. 20,27,225,260,419,434,435
9. Ibidem, p. 373
10. Vezi istoria militară a poporului român, vol IV, Bucureşti, 1987, p. 57
11. Apud Acad. Ştefan Pascu, Revoluţia populară de sub conducerea lui Horea , p. 57
12. Ibidem, p. 417-418
13. Apud D., Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Din istoria formării naţiunii române, Bucureşti, 1984, p. 255
14. Vezi Bajozdi Vitan Sandor, A Deyal mezop a Horskkal tortent csataknak roved de igaz leiress în Izvoarele răscoalei lui Horea. Seria B, II, p. 221-230
15. Vezi Joseph Marlin, Horra, Kriegs -und Friedensbilder aus dem Volkabben der Romanen oder Wallachen în Siebenburrger, în "Arhiv des Vereins fur siebenburgische Landeskurde", 1894, passim.
16. Izvoarele răscoalei lui Horea, Seria A, vol. II, Bucureşti, 1982, p. 57-58
17. Tezaurul de monumente istorice pentru România atât din vechi tipărite, cât şi manuscriptia, cea mai mare parte streine, adunate şi publicate de Papiu-Ilarian, t.III. Bucureşti, 1864, p. 32.
18. Apud N. Edroiu. Semnificaţia internă şi răsunetul internaţional al marii răscoale populare din 1784, în “Lupta întregului popor”, nr. 2/1984, p. 55-56
Prin pacea de la Karlowitz (26 ianuarie 1699). Principatul românesc al Transilvaniei, aflat sub suzeranitatea nominală a Porţii, trecea în stăpânirea directă a Habsburgilor, care aveau să uzurpeze titlul de Principe (1701) (1). Noul stat - prin armata de ocupaţie şi ofensiva biserici catolice şi a administraţiei imperiale - a agravat asuprirea naţională şi socială la care erau supuşi românii băştinaşi din partea unei minorităţi nobiliare ungureşti sau ungurizate. Împotriva acestei stări de lucruri românii au luptat atât pe cale parlamentară (pentru recunoaşterea statutului de naţio politică, promis acelei părţi a clerului şi fruntaşilor români care au acceptat, la 7 octombrie 1698 unirea religioasă cu Biserica romano-catolică), dar şi confesională (apărarea ortodoxiei, rămasă credinţa majorităţii populaţiei) cât şi pe calea armelor. Ridicările armate cu caracter naţional şi, implicit, social şi confesional (1705 - 1711; 1735 -1742, 1761), revoltele spontane (Câmpeni, 1782) au culminat cu revoluţia izbucnită la 2 noiembrie 1784 în Munţii Apuseni (Carpaţii Occidentali) într-o regiune de locuire exclusiv românească din vestul Transilvaniei (2), sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan. Îndreptată iniţial împotriva magnaţilor unguri şi a investitorilor armeni, aceasta a dobândit, din 21 noiembrie 1784, când Iosif al II-lea a ordonat reprimarea, caracterul unui război generalizat, antihabsburgic.
Istoriografia română şi cea străină au prezentat evenimentul pe următoarele coordonate (3). În condiţiile ofensivei investitorilor străini, administraţiei şi nobilimii ungureşti împotriva ultimelor drepturi cutumiare ale ţăranilor transformaţi în iobagi de stat, aceştia, crezând în mitul "bunului împărat", au trimis mai multe delegaţii în frunte cu Ursu Nicola zis Horea, la Iosif al II-lea, pentru a-si reclama drepturile: în aşteptarea deciziei imperiale, pentru a-si redobândi libertatea au căutat să se înscrie în masă în regimentele grănicereşti, dar conscripţia imperială, iniţiată în vara lui 1784, a fost anulată la cererea nobilimii, speriată că îsi va pierde mâna de lucru; pe fondul nemulţumirii generale, un incident grav s-a petrecut în satul Curechiu, trei funcţionari care încercau să-l aresteze pe "agitatorul" Crişan, apropiat al lui Horea, fiind ucişi; urmare a incidentului, Crişan a convocat a doua zi o mare adunare populară, declarând ridicarea generală la arme a ţărănimii; din mers s-au constituit adevărate armate revoluţionare, în jurul unor nuclee de profesionişti soldaţi licenţiaţi, permisionari, dezertori, veterani, mineri, pădurari, vânători etc.; apar ateliere de fabricat arme (la Lipsa, După Piatră etc.), se cristalizează o doctrină egalitaristă şi apare ideea refacerii unităţii politico-statale româneşti, Horea fiind recunoscut drept "rex Daciae"; emisari ai săi cutreieră Banatul Moldova şi Muntenia pentru a avea sprijinul tuturor românilor; cu o armată organizată pe principiul celei imperiale, cu experienţă în lupta montană, în stratageme, incursiuni şi asedii, în dozarea loviturilor funcţie de obiective etc., revoluţionarii declanşează o ofensivă generalizată eliberând Munţii Apuseni şi coborând în podişul Transilvaniei.
Văzând caracterul social al mişcării, sute de iobagi unguri li se alătură; caracterul naţional este probat de participarea tuturor categoriilor sociale româneşti, de la iobagi la mici nobili ca Adam Pag din Cristeşti, de transformarea teritoriului eliberat în stat, cu frontiere şi grăniceri, cu paşapoarte care permit tranzitul şi un rudiment de apărat funcţionăresc, chiar de apariţia unor tendinţe xenofobe sub lozincile "ungurii să plece în Ungaria" şi "armenii în Armenia". Toate acestea în numai 10 zile, pe data de 12 noiembrie vicecolonelul imperial Schultz obţinând în tratativele de la Tibru din partea lui Cloşca, locţiitorul lui Horea, încetarea acţiunilor militare. Mitul "bunului împărat" se destramă când, pe fondul represaliilor organizate de insurecţia nobiliară", Iosif al II-lea ordonă, la 21 noiembrie, reprimarea; începând cu această dată, revolta ia caracterul de război antihabsburgic, românii fiind învinşi în cele din urmă în pofida zecilor de victorii locale care le probează superioritatea strategiei şi tacticii, datorită mai bunei înzestrări a adversarilor şi a unor trădări. (4) Având încă 20.000 de luptători, în plină iarnă, la 21 decembrie, Horea decide sistarea campaniei, retragerea în clandestinitate a comandamentului în vederea reorganizării, achiziţionării echipamentului şi armamentului necesar şi reluării ostilităţilor în primăvara lui 1785. Prinşi prin trădare, Horea, Cloşca (27 decembrie 1784) şi Crişan (30 ianuarie 1785) vor constitui, alături de alte sute de căpetenii, obiectul unor surprinzător de minuţioase anchete şi procese, sfârşind, primii doi prin a fi traşi pe roată la 28 februarie 1785, ultimul prin sinucidere în închisoare. Pentru a împiedica reizbucnirea tulburărilor, Iosif al II-lea va sista continuarea urmăririi celor implicaţi şi va da patenta de lichidare a iobăgiei.
Horea călare pe un cal arab conduce cu sabia scoasă un grup de ţărani răsculaţi, înarmaţi cu puşti, suliţi, furci, topoare şi ciomege. La stânga sa are pe Cloşca călare, iar în dreapta sa îl urmează pe jos, Crişan. Costumul lui Horea e desenat după gravurile lui Jacob Adam. Calul lui Horia este acoperit cu o blană de leopard. Cloşca e în costum de preot, la piept cu o carte de rugăciuni. Crişan î
n uniformă militară, poartă coiful de ofiţer al regimentelor grănicereşti din timpul Împărătesei Maria Theresa. În depărtare se vede un castel în flăcări.(Gravură în aramă din colecţia dlui Leax von Partheim din Viena). O. Ben, Scene din răscoală, nr. 1.
Revoluţia a avut un larg ecou internaţional, viitoare personalităţi ale revoluţiei franceze comentând-o în scrisori deschise, articole de presă, studii.
Această imagine a evenimentelor din Transilvania anilor 1784 - 1785 este desigur reală, dar departe de a fi completă. Spatiul şi timpul nu ne permit să oferim acum un tablou exhaustiv, dar vom încerca să furnizăm câteva indicii apte să sugereze că acestea au avut o semnificaţie mult mai largă, europeană, făcând parte dintr-un plan general de pregătire a revoluţiilor care aveau să schimbe ordinea feudală pe continent, prefaţând deci, alături de alte evenimente singulare, în calitate de prolog al revoluţiei franceze, apariţia epocii moderne în istoria umanităţii.
Reamintim mai întâi faptul că, în pofida reformelor "luminate", structurile feudale constituind o frână în calea dezvoltării industriale şi a afirmării burgheziilor naţionale, ca urmare a activităţii incendiare a enciclopediştilor francezi, a lui Jean Jaques Rousseau şi a lui Voltaire în mod special (cărora în Ţările române le corespund mişcarea culturală a "Scolii Ardelene" şi cea politică a "partidei naţionale") atmosfera era explozivă pe întreg continentul. În mod deosebit, în teritoriile răsăritene ale Europei centrale, unde milioane de polonezi, români, cehi, slovaci, sârbi, croaţi trăiau sub dubla ameninţare naţională: imperială şi ţaristă ! Apoi speranţele cluburilor revoluţionare şi lojelor masonice - de a întrona libertatea, egalitatea, fraternitatea şi domnia raţiunii universale pe continent prin luptă deveniseră certitudini în urma reuşitei experimentului American; instaurarea prin revoluţie a unei republici a libertăţii albilor în fostele colonii engleze. Asa cum debarcarea din Normandia, aniversată în 1994, a fost precedată de o debarcare-test, logica ar fi impus şi angajarea, în preliminariile revoluţiei franceze, a unor acţiuni în provinciile cele mai conservatoare ale principalului adversar al noilor idei europene - Imperiul romano-german. şi sunt suficiente date care ar conduce la ideea că revoluţia română din anii 1784 -1785 a fost un astfel de experiment.
În primul rând Iosif al II-lea a fost o figură la Curtea vieneză, un lider al cercurilor reformatoare care a încercat, în interesul Coroanei, să detensioneze, prin măsuri "de sus", societatea. A vizitat în numeroase rânduri Ungaria şi Transilvania şi, având un adversar în aristocraţia ungurească, si-a manifestat deschis o simpatie calculată fată de români care, prin număr, puteau constitui un subiect de şantaj şi o excelentă masă de manevră. A aplicat dictonul divide et impera, pornind de la obiectiva cunoastere a situaţiei din "principatul nostru românesc” aşa cum îi fusese înfăţişată de baronul von Preiss cu ocazia vizitei din 1778: "nobilimea îl considera pe român un om menit să-i fie sclav, un om a cărui fericire trebuie să fie reprezentată doar prin faptul că i se îngăduia să respire'". I-a câştigat pe români prin mai multe gesturi: celebrul salut "Salve Parvae Nepos Romuli !” adresat ţăranilor, acordarea devizei “Virtus romana rediviva” Regimentului 1 de grăniceri români; declaraţii de genul “Aceşti sărmani supuşi valahi care, neîndoielnic, sunt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei, sunt atât de chinuiţi şi nedreptăţiţi de toţi, unguri sau germani, încât trebuie să recunoaştem că soarta lor este demnă de milă şi este surprinzător că ei continuă să fie atât de mulţi şi că nu părăsesc aceste locuri” (6), promisiuni de remediere, prin desfiinţarea serbiei.
În aceste condiţii nu mai poate mira faptul că delegaţiile românilor nu numai că au fost primite, dar Horea a avut mai multe întrevederi particulare cu Iosif al II-lea la Viena în anii 1779, 1780, 1782, 1784 şi totodată cu membrii societăţii secrete “Frăţia de cruce”. Semnificativ, el si-a numit principalii colaboratori “fraţii ale sale”, “fraţii de cruce” populaţia Banatului era în întregime organizată la jumătatea lunii noiembrie în “Fratussi” (7), şi, ca ghid vienez şi principală legătură a sa cu societatea amintită, i-a fost cel mai enigmatic personaj al revoluţiei române. “Sails” care, în perioada noiembrie 1784 - aprilie 1785 a ocupat frecvent, ca subiect de senzaţie, paginile ziarelor “Presspurske Noviny”, “A Magyar Hirmondo”, “Real Zeitung” şi "Notizie del Mondo”. Considerat “al treilea conducător” după Horea, numit de români “neamţul” pentru că purta “haine nemţeşti” (occidentale), vorbitor fluent al germanei, maghiarei şi românei, după unii fiu al "contelui Sails de Lorena", maior într-un regiment din Transilvania, sau baron francez, cu o vârstă estimată între 40 şi 60 de ani, prezent la toate marile adunări populare şi acţiuni ale revoluţionarilor, dispărut fără urmă la sfârşitul evenimentelor, despre "frumosul conte Sails" se ştie cu certitudine doar faptul că a fost "consilierul" de taină al lui Horea, legătura lui permanentă cu Viena şi un “renumit agitator”(8).
Enigmei acestui Joseph Balsamo pentru România i se adaugă enigma atitudinii lui Horea. Atacat prin surprindere la 27 decembrie 1784, conducătorul revoluţiei nu încearcă să se apere ci, cu ultimele puteri, aruncă în focul de tabără un pachet de scrisori, rezistând până când acesta se transformă în scrum. Arestat, el va mărturisi paznicului Alexandru Bota că nu va fi condamnat deoarece are documente pe care dacă le dezvăluie "mulţi vor căpăta nasuri roşii", în sensul că vor fi demascaţi ca mincinoşi,, dar la proces şi el şi Cloşca vor adopta o atitudine de "negare perseverentă". Dimpotrivă, Crişan va vorbi, dând amănunte organizatorice şi despre acţiunile militare, inclusiv cele atipice ca atacarea, pe fondul evenimentelor, din ordinul său, de către cetele dezavuatului haiduc (în realitate căpitan al său) Lup Draia a clădirilor Tezaurului şi dispariţia într-o direcţie necunoscută a aurului extras din Apuseni. Probabil ca rezultat al acestor declaraţii, Crişan este găsit mort în celulă la 13 februarie 1785, ancheta stabilind că s-ar fi sinucis. Din motive numai de el ştiute, Horea îsi va nega participarea la evenimente până la sfârşit, iar anchetatorii vor căuta până în clipa torturării pe eşafod să afle “cine i-a îndemnat“. Horea urcă pe eşafod plin de curaj sau poate de... speranţă şi, în momentul în care este tras pe roată vorbeşte, dar imediat tobele îi acoperă glasul. Ziarele germane se grăbesc de a doua zi să răspândească ştirea că nu a dat nici un nume, ultimele lui cuvinte fiind "Ich Sterbe fur die Naţion" (Mor pentru naţiune!) (9).
Sub măna forte a contelui Anton Jankovity şi a generalului Papilla, procesul se ţine “cu uşile închise”, actele nefiind accesibile publicului nici în 1848, potrivit declaraţiilor ziaristului Joseph Marlin. Dar tot apar zvonuri despre “agitatori”, “conspiratori” şi “spioni” ai “corifelor” sau “doctorilor” revoluţiei care au încercat să răscoale populaţia şi în Ungaria (un oarecare Baranyi) sau Ţara românească şi Moldova (Iosif Kadar) (Preotul Costea Nicolae). Zvonuri circulau despre şi în legătură cu originea căpitanului Petru Muntean, venit din Ţara Românească, şi a sublocotenentului Popescu Mihai, venit, de asemenea, din Bucureşti şi încadrat în oastea lui Horea, dar care în realitate era ofiţer ţarist şi promitea posibilităţi de refugiu şi colonizare în Rusia. La 11 februarie 1785 “Gazette d’Utrecht” reluată la 19 februarie de “Journal politique de Bruxelles” publică ştirea că un sinod conspirativ ortodox a avut loc la Odorheiu Secuiesc grupând 118 preoţi români sub preşedinţia lui Popa Petru care a trimis un mesaj secret lui Horea în închisoare solicitând ordine - să îl aştepte sau să înceapă noua revoltă armată fără el ? Patru zile mai târziu, în dimineaţa de marţi, 15 februarie, 5 români înarmaţi erau arestaţi la Viena, potrivit nr. 19 al ziarului “Notizie del Mondo” în încercarea de a-l contacta pe împărat pentru a-i destăinui “un mare secret” din partea lui Horea.
Enigmatice sunt apoi şi numele şi persoanele conducătorilor revoluţiei. Atât rezultatele anchetei, propriile declaraţii şi datele obţinute de presă relevă faptul că nu erau nişte simpli ţărani iobagi, ci oameni cu o cultură mult peste condiţiile lor. Pe Horea l-ar fi chemat în realitate, potrivit istoricilor români “Urs Nicola”. Dar în declaraţiile contemporane apare ca Vasile Urs, Nicola nu este un “nomen” românesc ci sud-dunărean, în limba română (dialectul daco-roman) existând doar formele Nicula şi Necula. Deci “Nicola” ca şi “Horea” ar fi cognomene sau, de ce nu, nume conspirative. Horea ştia să citească şi să scrie cu caractere latine, dar pentru a păstra secretul corespondentei şi a-i descoperi pe agenţii imperiali, a cerut ca toate documentele, inclusiv paşapoartele de liberă trecere, să fie redactate cu “litere bătrâne” (alfabet chirilic). Pentru scrisori în limba latină îsi angajase ca secretar particular pe latinistul Alexandru Chendi. Anunţând restaurarea vechii Dacii, populaţia îl numeşte “crai” titlu tradus de ziarele germane prin “rex Daciae” şi, mult mai corect de ziarul de limbă maghiară “Magyar Hirmondo” din Bratislava prin “împărat”, într-un titlu care subliniază ironic situaţia: “Noul împărat al românilor, Horea, începe război împotriva împăratului român” Iosif al II-lea). Horea are peceţi cu simboluri masonice (cruce cu sase braţe descrescând spre coroana din vârf), iar ţăranii, urmându-l, declară că nu mai recunosc alt împărat decât pe el, fiind capabili să reproducă deviza latină “Nos Hora Flora rex Daciae”. (10)
În desfăşurarea evenimentelor, el nu apare nicăieri direct, fiind peste tot reprezentat de Crişan, care acţionează în numele lui şi care îl declară un fel de locţiitor al împăratului în Transilvania, acreditat prin scrisori doveditoare. Ca într-un scenariu care gradează emoţia, Horea apare abia la sfârşit, în momentul licenţierii oastei revoluţionare când tine o cuvântare mai mult decât elocventă: “Numai să vină primăvara şi să vă ţineţi de jurământul dat mie, căci singură statornicia voastră în credinţă dată şi pe mine şi pe toată românimea o poate mântui; vor cunoaşte toţi românii că le-am voit binele şi am voit să-i scap de un jug greu de voi fi în pace, la primăvară aşa-i vom scutura de vor cădea şi dinţii la cei ce ne-au pus până acum resteu” (11).
Cloşca, pe numele real Ioan Oargă, apare în aproape toate lucrările ca un fel de aghiotant al lui Horea, o personalitate oarecum ştearsă. şi totuşi, în conştiinţa românilor el a rămas al doilea mare conducător, fiind diplomatul care încheie armistiţiile, într-un limbaj prea putin ţărănesc, dovedind, aşa cum reiese din declaraţiile vicecolonelului Schultz, o bună cunoastere a peisajului politic contemporan şi o apreciere realistă a situaţiei: “Noi ştim că pasul nostru va fi puternic dezaprobat, dar noi ne mângâiem că va fi un îndemn să fie examinată purtarea acelora care ne-au înşelat atât de crud. Oricum, noi preferăm moartea unei vieţi pe care o îndurăm; noi vom muri fericiţi ca exemplul nostru va garanta urmaşilor drepturile umanităţii.” (12). Cel mai enigmatic personaj al revoluţiei, după “Salis”, rămâne însă “Crişan” al cărui nume se presupune a fi fost Marcu Giurgiu. El avea fără îndoială, o bogată experienţă militară, fiind adevăratul organizator şi conducător al armatei, un autentic sef de stat major, care avea deja, în momentul incidentului “spontan” de la Curechiu, o trupă bine organizată şi dotată după modelul celei imperiale şi numărând circa 9.000 de luptători - oastea Zarandului. Cu aceasta declanşează pe data de 2 noiembrie ofensiva generalizată, ocupă localităţile urbane, dă proclamaţii. Impune o strictă disciplină militară prin pedepse exemplare, executarea în public a pacifiştilor şi stratageme: acolo unde propaganda făcută de preoţi - care, potrivit declaraţiilor observatorului Nemegyi Janos, vorbesc ţăranilor “despre originea lor română”, răspândind “ideile de eliberare naţională” - nu dă rezultatul scontat. Crişan utilizând o substanţă necunoscută, îsi dă foc în fata mulţimii căreia-i vorbeşte în timp ce braţele-i sunt cuprinse de flăcări aparente, spre a o convinge de sprijinul Divinităţii.
Maestru al strategiei şi tacticii, organizează asediile. Întreruperea liniilor de comunicaţie, ambuscadele, retragerile aparente şi atacurile prin surprindere. Execută mobilizarea generală, organizează unităţi, acordă brevete de subofiţer şi ofiţer, de la căprar la colonel, într-un cuvânt, el conduce operatiile militare. Stabileşte uniforma, semnele şi semnalele, drapelele de luptă şi dă un nume revoluţionarilor “horeni” sau “horiani”". În faza a doua a războiului antihabsburgic, conduce magistral luptele de “guerilă”. Capturat ultimul, se comportă ca un militar, asumându-si întreaga răspundere a acţiunilor. Declaraţiile sale contribuie la întărirea convingerii că, premeditat sau nu, incidentul de la Curechiu nu a făcut decât să devanseze izbucnirea unei revolte generale armate pregătită minuţios. În documentele anchetei apare termenul de “conjuraţie”. Se afla că “ductorii” sau “corifeii”, cu sprijinul românilor extracarpatici care trebuiau să forţeze trecătorile montane în număr de 30.000 de luptători (13), pregăteau o acţiune care trebuie să ducă, prin lichidarea de către fiecare sat a nobilului său, la o dată cuprinsă între 1 şi 24 mai 1785, la eliminarea adversarului intern - nobilimea ungurească. Răsturnarea prin forţă a ordinii de stat ar fi dus inevitabil la izbucnirea, eventual cu sprijin rusesc, a unui război româno-habsburgic. Pe lângă preoţii care făceau propagandă, circa 1000 de conjuraţi care vor constitui cadrele de comandă îi instruiseră deja pe ţărani, fapt ce explica neaşteptatul zel al acestora de a se înrola în regimentele de grăniceri. Bănuielile nobililor au fost trezite de modul în care ţăranii mergeau spre Alba Iulia să se înscrie în controalele armatei, în detaşamente, încolonaţi, cu tobe, drapele şi cântece de luptă, ceea ce doreau fiind de fapt armele pe care trebuiau să le ridice în calitate de viitori grăniceri. S-a stabilit că implicaţi în conjuraţie erau şi ofiţerii şi aproape toate notabilităţile de origine română, dar şi numeroşi ţărani unguri şi secui (ex. Căpitanul Francisc Szabo, Mihaly Ratz şi Janos Csonka Ratz din Trascău, Peter Korosi, Adam Laszlo, Janos Jaray din Sângeorz, fraţii Solomon şi Samson Boenemiza etc.), care juraseră pe “crucea românească” credinţă lui Horea în calitate de “Mare Căpitan” şi “crai”. Avizaţi, mulţi soldaţi au cerut permisie sau au dezertat imediat ce evenimentele s-au declanşat, intrând ca ofiţeri în oastea lui Crişan. Pregătită din timp, întreaga populaţie a dat curs cu promptitudine apelului la mobilizarea generală lansată în zilele de 6 - 7 noiembrie ale asaltului asupra cetăţii Deva, considerată cheia Principatului. (14). În teritoriile eliberate s-a introdus rapid administraţia românească, Horea numind juraţi, juzi săteşti şi înalţi funcţionari ca vicecomitele Zarandului în persoana nobilului român Adam Pag. Au apărut posturi fixe în cadrul unui sistem de pază şi control al drumurilor şi localităţilor, s-au eliberat acte de identitate în limba română şi alfabet chirilic şi s-a trecut la desfiinţarea nobilimii ca clasă prin “românizare” concret la egalizarea prin trecerea la ortodoxism, îmbrăcarea portului ţărănesc, căsătoria forţată cu tinere sau tineri ţărani români, obligaţia de a muncii cu palmele etc. Acolo unde s-au împotrivit nobilii au devenit victimele terorii revoluţionare. Demonstrând că lozinca ”Război palatelor, pace colibelor” a fost aplicată în Transilvania, publicistul sas Joseph Marlin avea să facă primul o minuţioasă şi completă paralelă între revoluţia română şi revoluţia franceză, într-un roman dedicat evenimentelor (15). Astăzi este evident pentru orice cercetător de bună credinţă, că întregul program al revoluţiei franceze cuprins în sintagma “Libertate-egalitate fraternitate”, a fost exprimat şi în ultimatumul transmis nobilimii la 11 noiembrie 1784 în numele lui Horea.
“Nobili să nu mai fie, ci fiecare dacă va putea găsi undeva o slujbă împărătească, din aceasta să trăiască. Nobilii stăpâni de moşie să-si părăsească pentru totdeauna moşiile. Pământurile lor să se împartă între poporul de rând, după porunca ce va da înaltul împărat. Nobilii să plătească dare ca şi poporul de rând (16). În mod obiectiv, aşadar, primii istorici care s-au aplecat asupra acestor evenimente au putut concluziona că ele au proclamat” cu arma în mână... principiile care peste vreo cinci ani aveau să triumfe în cea mai luminată şi mai civilizată tară a Apusului şi a lumii”(17). şi nu întâmplător ele au reţinut atenţia întregii prese progresiste europene care a susţinut făţiş cauza rebelilor. Un singur exemplu oferit de ziarul hamburghez “Politische Jurnal” este concludent: “Răsculaţii din Transilvania sunt românii - ce constituie de departe majoritatea locuitorilor principatului. Toţi aceşti oameni, dintr-un neam deosebit de frumos şi puternic, care nu-si ascund sângele roman, tânjesc sub crunta oprimare a blestematului sistem feudal şi de pe urma nesiguranţei şi a brutalităţilor ce decurg din el (...) Adevăratul conducător al răsculaţilor este românul Hora, al cărui nume este de fapt Horea. Acest om pare născut pentru a domni şi în timpul în care si-a jucat rolul a dovedit cu adevărat că este la înălţime, nu este un neştiutor, ci chiar o minte luminată” (18).
Concluzia care se impune în urma acestei scurte treceri în revistă a unor aspecte mai putin elucidate ale revoluţiei române din 1784 este aceea că nu numai acest eveniment, ci toate cele care au constituit circumstanţele care au dus la izbucnirea revoluţiilor europene la sfârşitul veacului XIX ar trebui realizate, din perspectiva unei pregătiri îndelungate şi unitare la nivel înalt. Opinia noastră este că, la acea dată, reuşita experimentului american (1774 - 1783) - edificarea prin revoluţie, într-un spaţiu periferic şi virgin a unui stat al democraţiei albilor - dădea speranţe cluburilor revoluţionare şi lojelor masonice europene ca proiectata ridicare armată pentru “libertate, egalitate, fraternitate” va izbândi şi în Lumea Veche, măturând structurile feudale anacronice şi instaurând triumful Raţiunii. Poate s-a impus atunci necesitatea unei “repetiţii generale” în felul celei mai vechi dinastii feudale - Casa de Habsburg, poate orice apropieri sunt simple speculaţii, dar dacă observatorii contemporani au văzut în insurecţia română din 1784-1875 un prolog al revoluţiei Franceze, cu atât mai mult noi, istoricii de astăzi, nu putem vedea altceva ! Indiferent de legendele ţesute în jurul lui Horea şi a apartenenţei sale la mişcarea masonică, eventual în aceeaşi lojă cu Iosif al II -lea, sau de misterul care încă înconjura figura, lui “Crişan” şi a încă necunoscutului “conte Salis’, încadrată unui larg curent european, aceasta revoluţie română s-a produs pentru înlăturarea cumplitei oprimări sociale şi naţionale la care erau supuşi românii din provinciile răpite de Habsburgi, pentru independentă şi unitate naţională, pentru refacerea, într-o concepţie modernă, a României unificate de principele Mihai Viteazul în anul 1600.
Dr. Mircea Dogaru
Note:
1. Vezi Maior Mircea Dogaru, De la Esculeu la Alba Iulia. Un mileniu de istorie românească în cronistica şi istoriografia ungaro-germană, Bucureşti, 1993, p. 35, 43, - 44
2. Vezi Johann Theodor von Hermann, Die Hora’ schen Unruhen, 1784-1785 und die Lage der Unterkanem in Siebengergen in Allgemeinen în Izvoarele răscoalei lui Horea, seria B, Izvoare narative, voi I, 1773-1785, Bucureşti, 1983, p. 448
3. Vezi Academician Ştefan Pascu, Revoluţia populară sub conducerea lui Horea, Bucureşti, 1984, passim
4. Vezi, pe larg, analiza militară a evenimentelor la Comandament M. Dogaru, L’organisation de la resistence sociale et nationale roumaine dans la montagne a l’epoque vers le temp modernes, în La guerre et la montagne dans L’histoire des Roumains, Bucarest, 1991
5. Mathias Bernath, Habsburg und die Anflave der rumanischen Nations bildung, Leida, 1972, p. 142
6. Ibidem, p. 220; cf. N. Iorga , Istoria românilor, vol III, Bucureşti, 1938, p. 23
7. Vezi "Presspurske Noviny" nr. 96/24 noiembrie 1784; cf. Academician St. Pascu, op. cit., p. 341
8. Academician St. Pascu, op. cit., p. 20,27,225,260,419,434,435
9. Ibidem, p. 373
10. Vezi istoria militară a poporului român, vol IV, Bucureşti, 1987, p. 57
11. Apud Acad. Ştefan Pascu, Revoluţia populară de sub conducerea lui Horea , p. 57
12. Ibidem, p. 417-418
13. Apud D., Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Din istoria formării naţiunii române, Bucureşti, 1984, p. 255
14. Vezi Bajozdi Vitan Sandor, A Deyal mezop a Horskkal tortent csataknak roved de igaz leiress în Izvoarele răscoalei lui Horea. Seria B, II, p. 221-230
15. Vezi Joseph Marlin, Horra, Kriegs -und Friedensbilder aus dem Volkabben der Romanen oder Wallachen în Siebenburrger, în "Arhiv des Vereins fur siebenburgische Landeskurde", 1894, passim.
16. Izvoarele răscoalei lui Horea, Seria A, vol. II, Bucureşti, 1982, p. 57-58
17. Tezaurul de monumente istorice pentru România atât din vechi tipărite, cât şi manuscriptia, cea mai mare parte streine, adunate şi publicate de Papiu-Ilarian, t.III. Bucureşti, 1864, p. 32.
18. Apud N. Edroiu. Semnificaţia internă şi răsunetul internaţional al marii răscoale populare din 1784, în “Lupta întregului popor”, nr. 2/1984, p. 55-56
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu