Ungur şi "maghiar". Dedesubturile unei legitimaţii.

(Bătălia pentru România, Dr. Mircea Dogaru în dialog cu jurnalistul Septimiu Roman)

Septimiu Roman: O întreagă "elită" publicitică, prea grăbită şi prea puţin instruită sau doar "interesată", considerând că aplombul poate înlocui cultura, pune semnul egalităţii între "nemţi" şi "germani", "români" şi "vlahi", ceea ce dumneavoastră, domnule Mircea Dogaru, consideraţi că este corect, dar şi între "unguri" şi "maghiari", echivalenţă pe care aţi conestat-o în repetate ocazii. Cine ar fi, aşadar, după opinia dvs. "maghiari" şi de ce nu sunt totuna cu "ungurii"?

Mircea Dogaru: În accepţiunea etnică a cuvântului, "ungurii" nu sunt "maghiari", tot aşa cum "românii" nu sunt "traci" (decât pentru unele minţi bonlave ori pentru agenţii de influenţă pro-Est) sau "francezii" nu sunt "galli". Iar în accepţiunea politică de după "dualism" (1867)a cuvintelor, dacă toţi "ungurii" sunt "maghiari", nu toţi "maghiarii" sunt, etnic, unguri, tot aşa cum "ruşii" erau "sovietici" dar nu toţi "sovieticii" erau, etnic, "ruşi".
Se ştie că, în tendinţa de deznaţionalizare prin rusificare a popoarelor cotropite, bolşevicii au vorbit iniţial despre "popoarele sovietice", sfârşind prin a afirma existenţa "poporului sovietic" şi a "naţiunii sovietice". La fel stau lucrurile şi cu termenul de "maghiar", inteligent reintrodus în circulaţie, după 1867, în cadrul programului de stat de deznaţionalizare a slavilor, românilor, germanilor şi celorlalte etnii din cuprinsul Ungariei dualiste. Dar ... să nu anticipăm!
Ca toate (fără excepţie) popoarele moderne europene, inclusiv poporul român şi ungurii sunt rezultanta unui proces de etnogeneză, un proces, în ceea ce-i priveşte, extrem de complex. Cei care au venit din Asia au fost "maghiarii finici" sau "copii pământului", cum ar suna, în traducere, numele lor. Dar între cei care s-au stabilit în Europa Centrală, maghiare erau, după Simon de Keza, "108 neamuri (familii patriarhale - n.n.) nu mai multe. Ceilalţi erau, potrivit cronicarului cu dublă ascendenţă spaniolă, proclamat ieri "hungarus", astăzi "maghiar" de arhitecţii celei mai mari minciuni din istorie, "străini sau provenind din robi". Majoritatea valului de migraţie eterogen condus de Almus, apoi de Arpad, era formată din populaţii türcice, kazari (kabari)bulgari, bascurzi (de unde pejorativul "bozgor") pecenegi alăturaţi la Kiev etc., grupaţi de autorii gestelor ungureşti sub numele generic de "cumani" deoarece, la 2-3 sute de ani după evenimente, "cumanii" erau türcici contemporanii lor şi care, în creuzetul pannonic, au participat masiv, la rândul lor, în veacurile XII-XIII la procesul etnogenetic ungar. Tot după plecarea de la Kiev spre Vest, valului lui Almus i s-au alăturat numeroşi slavi şi, luaţi la remorcă, pe post de robi, "români" ("volohi", "voloki", "voloci" pentru slavii nordici, de unde desemnările ungureşti "olah" şi "olahok"). Au urmat, la trecerea munţilor, luptele cu "volohii (românii) şi slovianii" din Carpaţii Păduroşi, după "Nestor", lupte care au costat viaţa ducelui Almus, căruia-i succede fiul său, Arpad, şi stabilirea, cu mare efort, sau "muncă" într-o regiune românească, în care au ridicat, numindu-l după cuvântul "muncă" din "limba locului" un castru-Munkaci. În jurul lui, nota Simon de Kéza, dar tot "dincolo de codru" (erdö-elu), adică de marile păduri carpatice, au mai înălţat 6 castre. De la aceste 7 castre ale Ungariei primare a pornit, voit, "confuzia", dictată de raţiuni politice revizioniste a multor istorici unguri, cu viitoarea Transilvanie, numită aşa, "Septemcastra" (şapte castre), trei secole mai târziu, de viitorii colonişti saşi. În realitate, maghiarii, tücicii şi ceilalţi sub comanda lui Almus apoi Arpad, s-au aşezat în jurul Munkaci-ului (rom. Mucaceu) într-o regiune tot românească, astăzi, prin voinţă germano-rusă, numită "Ucraina subcarpatică". Ţinând de Ţara Ungului, de pe râul Ung, locuitorii săi se numeau "unguari" (româneşte "Ungureni" de la "Unguar" sau "Ungheni", de la "Ung", după "Unghiul" pe care-l face acolo, între înălţimi, prelungirea pustei) ambele nume fiind adjudecate de noii veniţi ("Ungaria" şi "ungur"). Aceasta a devenit pentru asiaticii de sub comanda lui Arpad, în anul 896, noua patrie europeană, "Ungaria" iniţială şi aici începe procesul etnogenetic ungar, punctat de dobândirea (potrivit tuturor autorilor de geste), de către cuceritorii finici, türcici şi slavo-românii supuşi de Arpad (vezi căpetenia "Urs") a unui nou nume, comun, acela de "unguar" sau "ungur", după cucerirea cetăţii "Ung-ului" sau "Unguar-ului" şi lichidarea conducătorului acesteia, numit româneşte în textul latin al gestelor - "DUCA" (=dux).Împământenirea noilor veniţi s-a produs prin luarea în căsătorie de către Arpad a fiicei (româncă şi creştină) defunctului "DUCA" din Ţara Ungului.
Duce (dux) de "Unguar" (nu "Hunguar"), după ce şi-a consolidat stăpânirea prin numeroase razii în teritoriile nordice, româno-morave, Arpad a coborât cu soldaţii săi, numiţi de acum, generic, "unguari", abia în anul 903 în teritoriile româneşti dintre Tisa şi Dunărea Mijlocie ale ducelui "Salanus", de unde a trecut în Pannonia. Atenţie, Pannonia istorică era în drepta Dunării, pentru că, prin extinderea ca noţiune geografică a termenului, s-a făcut o confuzie voită cu teritoriile româneşti din stânga. Tot aşa cum, în privinţa numelui, pentru a eluda originea românească a numelor de "ungur" şi "Ungaria" (de la cuvântul "unghi"), ocolindu-se episodul "Ung" s-a încercat explicarea numelui dobândit de maghiari şi aliaţii lor prin "onoguduri" numele unei federaţii de triburi bulgare, deşi nici un izvor de veac IX, nu îi menţionează ca "unguri" ci doar ca "maghiari". Mai inteligenţi decât falsificatorii contemporani, autorii gestelor au scris "Ung" sau "Unguar" - "Hung" şi "Hunguar" pentru a forţa identificarea maghiarilor finici cu "hunii" turcici, identificare ce le-ar fi consolidat dreptul de stăpânire în "Pannonia" şi nu numai.
(va continua)