"Naţiunea" maghiară

(Victor Jinga, "Probleme fundamentale ale Transilvaniei", pag. 77)

"Să examinăm originile spiritului naţional la unguri şi concepţia lor despre naţiune.
Nici în timpul lui Bela al IV-lea, nici la sfîrşitul secolului al XIII-lea, după marea furtună a invaziei mongolice nu se poate vorbi de reacţia unui spirit naţional unguresc - ne spune prof. Gh. Brătianu. De bună seamă, protipendada regatului putea fi geloasă de preponderenţa străinilor - cumani sau tătari - în sfaturile regelui. Iniţiativa luptei împotriva acestora a fost luată de curtea de la Roma şi în bulele papale apare din nou noţiunea cruciadei: cruciada, întreprindere esenţial internaţională, pusă sub egida Sfîntului Scaun şi a creştininităţii universale.
Aprecierea că:"Regnum unis linguae imbecille est", se opunea noţiunii unui stat "naţional", deci unitar. Adevăratul caracter al monarhiei Sfîntului Ştefan, stat poliglot, destinat să răspîndească credinţa bisericii apostolice şi romane între diferitele popoare ale bazinului carpatic şi dunărean, investit de Sfîntul Ştefan cu o misiune de cruciadă permanentă, reiese în mod cu totul evident. Tocmai pentru că misiunea Ungarie era cruciada, la care trebuia să participe întreaga creştinătate, această ţară nu putea fi, în sentimentul conducătorilor ei, un "regat al unei singure limbi", deci un stat naţional.
Armatele cruciate erau expresia cea mai fidelă a feudalităţii internaţionale, care se ilustra atunci, pentru ultima oară pe cîmpurile de bătălii, cavaleri germani şi francezi mergînd şi luptînd alături de arcaşi englezi şi mercenari itelieni. Cruciadele împotriva turcilor, întreprinse de Sigismund de Luxemburg, la sfîrşitul secolului al XIV-lea, chemau sub drapelul lor toată cavaleria aventurieră a occidentului, ungurii nefiind niciodată singuri în înfruntarea puterii otomane. Dimpotrivă, deseori, Domnii Munteniei şi ai Moldovei, care se aflau în avangarda creştinătăţii ameninţată de turci, s-au putut lamenta, cu mult temei, de ajutorul slab pe care l-au aflat în Ungaria şi în Polonia, în a doua jumătate a secolului al XV-lea.
Apelurile repetate ale lui Ştefan cel Mare al Moldovei, numit şi "atletul lui Cristos" , constrîns a lupta deodată şi împotriva invaziei turceşti şi împotriva pretenţiilor ungureşti şi poloneze, sunt o dovadă în acest sens dintre cele mai elocvente. Nimeni nu contestă - spune tot prof. Gh. Brătianu - sacrificiile ungureşti în luptele secolului al XIV-lea şi al XV-lea, dar cea mai elementară obiectivitate istorică ne obligă să le raportăm la ansamblul sacrificiilor susţinute cu atîta abnegaţie de toate popoarele creştine ale Europei orientale care au facut din corpul lor un bastion al occidentului.
Acest fapt l-a relevat atît de pregnant savantul istoric francez al evului mediu, Ferdinand Lot cînd a afirmat că: "Ceea ce interesează istoria europeană este rezistenţa faţă de turci a grecilor, sîrbilor, a ungurilor, a valahilor, a moldovenilor şi în sfârşit, a ruşilor, din secolul a XIII-lea pînă în secolul al XVI-lea. Graţie jertfelor "Balcanicilor" şi ale slavilor din răsărit, civilizaţia occidentală a putut să se continuie în Europa occidentală şi de acest fapt germanii, italienii, francezii etc., nu îşi dau destul seama."
O primă concluzie se impune - ne spune tot prof. Gh. Brătianu: sentimentul naţional în sens primitiv, al unui strîmt particularism, care deosebeşte limba şi obiceiurile unui popor de acela ale altui popor, a putut exista la unguri în măsura în care ei se manifestează în toate timpurile şi în orice loc. Dar, ar fi absurd să se facă din aceasta fundamentul unei concepţii sau al unei teorii a Statului naţional; dimpotrivă, în evul mediu nu exista expresie politică mai perfectă a ideii internaţionale decît regatul unguresc "cu mai multe limbi", care a primit de la Sfîntul Scaun adevăratul sens al misiunii apostolice. Acest mod de a vedea, se impune cu atîta evidenţă că, chiar istoricii maghiari s-au văzut obligaţi să ţină seama de el şi de a o opune teoriei de nesusţinut a "Statului naţional maghiar din evul mediu" o interpretare cu totul particulară a ideei maghiare de naţiune.
Despre caracterul "naţional" al nomadismului unguruesc, un cercetător maghiar se exprima astfel: "Această colectivitate - a poporului nomad maghiar, n. tr. - această naţiune nu este întemeiată pe legături de sînge şi nu este deloc etnică, ea putînd îmbrăţişa grupuri umane foarte deosebite din punct de vedere etnic. Aceste din urmă grupuri pot să-şi păstreze liber etnia lor deoarece spiritul comunităţii, al imperiului nomad are corolar toleranţa". Dovada acestei afirmaţii există în "Sfaturile" Sfîntului Ştefan, care "încredinţează urmaşului său un imperiu care uneşte obiceiuri şi limbi multiple, deci popoare deosebite". Această concepţie se menţine de-a lungul întregului ev mediu maghiar: ea inspiră, după Arpazi, Casa de Anjou şi devine doctrina Sfintei Coroane. "Naţiunea maghiară este totalitatea membrilor Sfintei Coroane şi aceşti membrii sunt nobilimea. Sfînta Coroană este mai mult decît un simbol: ea este esenţa însăşi a naţiunii" (Vintilă Mihăilescu)
În statul de atunci maghiar existau două categorii distincte de oameni: privilegiaţii "care formează naţiunea" şi plebea, burghezii şi servii "care nu sunt membrii ai naţiunii", dar care trăiesc şi "îşi pot păstra liber etnia lor". Ideea ungurească de naţiune se întemeiază numai pe loialitatea faţă de Coroana Sfîntului Ştefan deoarce ni se spune că: "nu sîngele ci spiritul determină apartenenţa la naţiunea maghiară".
"Este esenţială constatarea - spune un alt autor (L. Spohr) - că "naţiunea", aşa cum o înţelegem astăzi, nu s-a format în Ungaria decît în secolul al XIX-lea, deoarece nobilimea, care pînă atunci fusese susţinătoarea Statului maghiar, a devenit conştientă de particularismul poporului său şi de forţa propriului destin".
Un alt autor ungur se exprima caustic cît priveşte funcţia nobilimii în "crearea" naţiunii maghiare: "Istoria maghiară este istoria unei minciuni îngrozitoare. De o mie de ani expresia "naţiunea maghiară" înseamnă doar domnia a 300 de magnaţi". ( Dr. S. Fenyes)
Pînă la începutul secolului al XVIII-lea, în toată nobilimea Ungariei, inclusiv cea mai înaltă, se vorbea uzual limba maghiară. Însă de la Maria Tereza încoace, marea nobilime şi nobilimea de mijloc care era în funcţii şi demnităţi nu mai vorbeau deloc ungureasca sau o vorbeau foarte rău. De-a lungul secolelor, conceptele de "naţiune" şi "naţional" au fost complet identice cu conceptele de "nobilime" şi "interese ale nobilimii".
Această idee "naţională", era după venirea Habsburgilor, opusă ideii "regale", pentru bunul motiv că "Statele" - adică clasele nobilitare privilegiate - se găseau în stare permanentă de apărare în faţa absolutismului regal. Şi acest absolutism s-a înfăţişat totdeauna în Ungaria sub costum german, rezistenţa aristocratică "naţională", avînd şi o anumită nuanţă "maghiară", deci "naţională" în sens modern.
Mai tîrziu, istoriografia maghiară nu a ezitat să considere aceste lupte, între caste, drept lupte "naţionale", aureolate cu adausuri fanteziste de care este plină istoriografia ungurească. Pentru unii istorici nobilimea asumase înalte funcţii naţionale pe care le îndeplinea cu vitejie şi devotament pentru cauza maghiară; alţi istorici - realişti şi cu spirit critic - au recunoscut ca în această epocă nu nobilimea ci ţărănimea a păstrat maghiarismul. Mai înainte, în timpul dominaţiei turceşti, tot ţărănimea păstrează spiritul maghiar în teritoriile ocupate din care nobilimea fugise; rămăsese cea mai mare parte dintre servi deoarece le era cu totul indiferent dacă erau exploataţi de unii sau de alţii. Şi atunci cînd au putut constata că jugul stăpînilor turci era mult mai suportabil decît acela al stăpînilor unguri, o mulţime de servi evadaseră în grupuri mari, din teritoriile rămase ungureşti, din acelea care aparţineau Habsburgilor sau seniorilor ardeleni, pentru a se aşeza în teritoriile turceşti. De altfel, servii mai erau atraşi şi de teritoriile roditoare şi aproape pustii ale Dunării şi Tisei, unde ei puteau - plătind biruri - să trăiască destul de liniştit şi în spiritul deprinderilor lor naţionale. Oraşele mari rurale din cîmpia ungurească, care şi astăzi sunt încă o caracteristică a acestor ţinuturi rămînînd şi în zilele noastre centrele ţărănimii maghiare, sunt de pe vremea dominaţiei turceşti.
Politic şi economic, populaţia maghiară era o turmă de sclavi. Totuşi ea exista. Acest popor aservit, a creat tot ceea ce era în această ţară viaţă economică. Nu numai că în mîinile acestui popor era toată agricultura, toată industria şi tot comerţul, atît cît puteau fi atunci, dar el singur suporta toate birurile necesare pentru întreţinerea statului aristrocratic şi a comitatelor nobile, numai el furniza soldaţii de care aveau nevoie regele şi seniorii.
Ideea şi sentimentul naţional maghiar s-au dezvoltat în sens particularist, împletindu-se cu frămîntări ale castelor în luptele lor pentru întîietate şi cu acelea de esenţă antigermană, mai precis antihabsburgică. Specificul maghiar, pe care mai tîrziu s-a fundamentat ideea naţională maghiară, l-au păstrat masele anonime rurale.
În frămîntările de la jumătatea veacului trecut conceptul de naţiune se cristalizase la unguri în înţelesul că este naţiune numai aceea care este depozitara şi purtătoarea idealului de Stat naţional maghiar. În decembrie 1847, Ludovic Kossuth a făcut următoarea declaraţie în dieta Ungariei: "Sunt în Ungaria multe naţionalităţi, dar nu este decît o singură naţiune: naţiunea maghiară". Şi nimeni nu l-a contrazis. Şi trecuseră numai cinci ani de cînd Ştefan Szechenyi pronunţase la Academia maghiară celebrul său discurs în care, cu admirabilul discernămînt al geniului, prevedea însemnătatea pe care va urma să o aibă pentru Ungaria problema naţionalităţilor.
"S-au dezvoltat - ne spune prof. Csekey de la Universitatea Seghedin - două tipuri fundamentale asupra concepţiei de naţiune: noţiunea naţiunii-stat şi aceea a naţiunii-cultură. Aceasta e de origine franceză, cealaltă de origine germană. Naţiunea-stat franceză, de caracter liberal, vede în naţiune efectul puterii statului. Concepţia organică germană de naţiune exprimă, în naţiunea-culturală, relaţia necesară a poporului cu putere spirituală, cu evoluţia istorică a vieţii sale culturale".
"Chestiunea care se punea era a şti dacă noi trebuie să ne însuşim această concepţie imperialistă şi să ne sforţăm metodic, cu ajutorul acesteia, de a absorbi elemente etnice de limbă şi de rasă străine, sau din contră, dacă noi ar trebui, în concepţia noastră despre naţiune, să rămînem fideli idealurilo noastre seculare consacrate de tradiţii şi să ne mlţumim să ne dezvoltăm aceste elemente, prevalîndu-ne de rezultatele obţinute în străinătate.
După cum se ştie, contele St. Szechenyi a recomandat să se apuce pe calea a doua, dar el a rămas singur. Partizanii sistemului francez l-au majorat şi ei au transplantat în Ungaria ideea de naţiune-stat, cu mijloace revoluţionare şi liberale".
Este o recunoaştere importantă. Recomandarea lui Szechenyi - "cel mai mare ungur" - cum este socotit de conaţionalii săi - a fost nesocotită. Ungaria însuşindu-şi concepţia imperialistă , a Statului naţional maghiar, puternic şi dominator, cu parlament de stil şi dimensiuni, dar nu de spirit, englezesc, un stat mare al ungurilor care nu reprezentau nici jumătate din întreaga populaţie a ţării, minorităţile la un loc reprezentau majoritatea numerică absolută a Statului Sfintei Coroane.
"Ţinînd seama - spune prof. Csekey - că clasa mijlocie ungară este epuizată şi că trăsăturile caracteristice ancestrale, ca urmare a amestecului sîngelui străin, au pierdut din importanţa lor, aceasta ar aduce o mare împrospătare de sînge dacă s-ar reuşi, graţie unei adevărate politici sociale şi etnice, să se facă conştiente clasele populare şi să fie introduse în clasa mijlocie".
Este mult sînge străin în nobilimea şi pătura conduicătoare maghiară; ni se spune că acelaşi amestec este şi în clasa mijlocie ungară, solicitîndu-se improspătarea sîngelui ei, prin acela al claselor populare. Vom vedea mai tîrziu, de cît surplus de vigoare dispun şi aceste clase ppulare maghiare cărora li se cere un împrumut masiv de sînge; dar pentru pătura nobilitară şi conducătoare de unde să mai ia sînge naţional?
Amestecul de sînge exotic îndeamnă pe unguri la prudenţă cît priveşte teoria rasială şi recomandările ei.
"Nu se poate verifica - ne spune mai departe acelaşi profesor - în Ungaria teoria rasială care figurează în concepţia germană despre naţiune. Nu s-ar puea imagina ceva mai periculos şi mai păgubitor pentru viitorul nostru naţional decît această concepţie. În primul rînd, ar fi să se rupă concepţia tradiţională a statului conceput de Sf. Ştefan. Dar, în afară de asta, ar însemna renegarea ideii de revizuire şi să se abandoneze posibilitatea restabilirii Ungariei Mari. De altfel, este grelit de a crede că noi suntem destul de numeroşi pentru statul nostru şi că pentru un stat nu trebuie altceva decît o populaţie a unui singur popor şi că, în consecinţă, un stat naţionalitar este o formaţiune indezirabilă. Această concepţie ar fi o condamnare gravă a Ungariei istorice care, mai ales după epoca invaziei turce, ar fi pierdut fundamnetul necesar colaborării diferitelor popoare în incinta Carpaţilor".
Ungurii, foarte puţini la număr, şi-au însuşit teoria absurdă a Sf. Ştefan, deoarece nici ei nu pot astăzi afirma că, bunăoară, Franţa, Germania, Anglia şi alte multe state cu populaţie compact unitară ar fi "Regnum imbecille", deasupra acestei imbecilităţi ridicîndu-se numai Ungaria şi alte cîteva state cu populaţiei eterogenă. Iar, suntem lăsaţi să înţelegem "Ungaria mare" nu se va putea restabili decît prin aportul de naţionalităţi străine deoarece "este greşit a se crede că noi suntem destul de numeroşi pentru Statul nostru". Constatarea aceasta duce atît la "condamnarea gravă a Ungariei istorice", cît şi la condamnarea tot atît de gravă a "Ungariei mari în restabilire". În incinta Carpaţilor n-a existat nici un moment o colaborare a diferitelor popoare în cadrul Statului maghiar care neexistînd nu a putut avea niciodată un "fundament moral".
În incinta Carpaţilor - se mîngîie acelaşi profesor - şi în valea Dunării, forţe mai vii sunt comunitatea de soarte a popoarelor, istoria lor trăită în comun, spaţiul vital al aceloraşi popoare comandat de situaţia geografică, solidaritatea lor economică, raporturile lor culturale intime. Deci, în Ungaria, ideea istorică este mai profund înrădăcinată decît ideea etnică.
Aprecierile acestea, care nu au decît valoarea sonoră a unor adjective, nu corespund întru nimic nici stărilor de lucruri din Ungaria veche şi nici acelora dintr-o Ungarie dorită de autor. Se rostesc numai fraze de efect facil şi îndoielnic pentru acei care nu cunosc istoria maghiară şi nici relaţiile ento-politico-economice din incinta Carpaţilor.
Pe lîngă teoria plurităţii linguistice, ungurii invocă des şi teoria dreptului istoric. Scopul acestui studiu nu este decît de a adînci istoric, problemele, de istorie servindu-ne numai în măsura strict indispensabilă pentru o mai bună lămurire a tezelor înfăţişate. Iată o recentă "confirmare" a tezei maghiare a drepturilor istorice. Ne-o comunică d-l Gh. Balas, profesor la Facultatea de drept, a Univeristăţii din Budapesta.
"Faptul că Germania a invocat, anexînd Boemia, drepturile istorice de mai multe ori seculare ale imperiului, este pentru noi ungurii un memento a cărui importanţă nu va fi nicicînd prea mult subliniată. Facînd abstracţie de toate criticile şi acuzările politice la care a dat loc această anexiune şi fără a intra în examinarea legitimităţii sau nelegitimităţii sale din diverse puncte de vedere internaţionale, ceea ce îi conferă, după noi o semnificaţie particulară, este datorită faptului că cu acest act a avut înaintea lumii întregi manifestarea politică a unui mare principiu pe care îl vede afirmându-se în fiecare epocă orice observator al istorie universale şi care se iveşte, mai curînd sau mai tîrziu, la toate naţiunile, oricare ar fi celelalte curente sociologice care l-ar putea plasa în mod trecător, pe un plan secundar. Principiul istoric nu este altceva decît ataşarea naţiunilor la propriul lor trecut, la propriile tradiţii şi merite, la drepturile pe care ele le-au făurit şi le-au stropit cu sudoarea şi sîngele lor".
Profesorul de la Budapesta n-a privit harta etnografică a ţinuturilor zise sudete, potrivit căreia se pare că în aceste ţinuturi esistă şi o numeroasă populaţie germană. Acesta a fost pretextul determinant al anexărilor acestor ţinuturi mărginaşe ale Boemiei, pretext făcînd parte din politica imperialistă a Reichului, iar nu o "manifestare politică a unu mare principiu".
Confecţionarea de principii sau tălmăcirea lor tendenţioasă alimentează, de mult, istoriografia şi politica maghiară. Şi toate acestea din dorinţa fără spaţiu a ungurilor de a avea, cu orice preţ, un stat mare pe care nu-l pot obţine decît prin dominarea şi oprimarea altor naţionalităţi.
"Maghiarii sunt un popor plin de îngâmfare care locuind în mijlocul naţiunilor străine lor prin rasă, au pretins totdeauna şi pretind încă să le domine şi să le maghiarizeze şi asta într-un fel de care însăşi ştiinţa suferă. În recensăminte, de pildă, domneşte voinţa bine hotărâtă de a arăta maghiarii mai numeroşi decît sunt in realitate." (Prof. Dr. Julius Jung). În asemenea condiţii Ungaria n-a putut fi niciodată un stat naţional, ci numai un stat de naţionalităţi.
Iuliu Maniu exprima, răspicat, punctul de vedere al neamului său cît priveşte ideea de stat naţional maghiar, într-un discurs rostit în parlamentul maghiar în anul 1906.
"Noi nu avem încredere (mare zgomot) faţă de acest guvern, pentru că vedem, că acest guvern stă în slujba aceluiaşi sistem de guvernare, care de la 1867 încoace ţine încătuşată şi împiedică validitatea acelor puteri fireşti care într-adevăr susţin ţara aceasta (zgomot mare). Pentru că slujeşte acelaşi sistem de guvernare , care de la 1867 conduce destinele ţării acesteia spre nefericirea ei, şi care nu se poate numi altfel decît: dominaţia exclusivismului de rasă şi de clasă (mare zgomot)".
"Statul unitar naţional maghiar - spunea tot Iuliu Maniu - înseamnă pentru noi renunţarea la cultura, limba şi devoltarea noastră naţională, declar - şi cred că toţi românii, slovacii şi sîrbii de bine vor fi de acord - că nu ne vom împăca niciodată cu statul naţional maghiar astfel contemplat şi nu vom fi niciodată adicţii acestuia. Nicicînd nu ne vom pleca înaintea acestei idei de stat maghiar, căci aceasta ar însemna pieirea. Căci datorinţa de căpetenie a orcărui popor este să se apere pe sine însuşi şi naţionalitatea sa".
Întrebîndu-se despre originea chestiunii naţionalităţilor, Aurel C. Popovici dă următorul răspuns: "Chestiunea naţionalităţilor s-a ivit îndată ce pretinşi bărbaţi de stat au căutat să simplifice politica statelor polinaţionale înlăturînd din ele cu forţa caracterul polinaţional; căutînd să extermine din aceste state individualităţi de popoare ce trăiau în număr considerabil pe teritorii proprii, trăiesc şi vor să trăiască mai departe şi să se dezvolte în spiritul lor propriu naţional". Înlăturarea caracterului polinaţional al statelor marchează tendinţa lor de a deveni state naţionale; numai că a fi sau a deveni stat naţional nu este numai o chestiune de voinţă, de program.
Kossuth preconizase ideea ruperii Ungariei de Austria pentru a da puterile în Ungaria exclusiv în mîinile ungurilor, ca în felul acesta să se poată proceda hotărît la transformarea polinaţionalismului acestei ţări într-un organism naţional uniform. Kossuth nu admitea în Ungaria decît o singură suveranitate, aceea a "naţiunii", adică a naţiunii maghiare. Ce s-a ales, ce s-a putut alege dintr-un asemenea program aplicat draconic se ştie: "naţionalităţile" au învins "naţiunea" maghiară, creîndu-şi sau ataşîndu-se de statele naţionale de statele naţionale proprii, înlesnindu-se astfel şi ungurilor să-şi realizeze idealul statului lor naţional, potrivit cu dimensiunile şi importanţa naţiunii maghiare.
Comparînd originea şi caracterul statului unguresc cu originea şi caracterul statului românesc, Nicolae Iorga spunea:
"Noi - Românii - cînd am constituit stătuleţul nostru la Argeş, l-am constituit pe baza unei idei naţionale şi de aceea i-am zis "Ţara Românească". Făceam un stat modern, cu caracter teritorial şi naţional în acelaşi timp. Statul unguresc însă nu s-a făcut de la sine, cu baza civilizaţiei maghiarilor şi potrivit ideii lor politice. Ei nici n-au noţiunea statului teritorial, ei au, cum este natural la un popor strămutat, concepţia statului de triburi, de seminţii".