Spaţiul românesc

(Victor Jinga, "Probleme fundamentale ale Transilvaniei")

Evoluţia istorică şi cercetările geografice, economice şi politice au dus la constatarea unanimă, că structura statului, compus din teritorii geografice deosebite, este superioară structurii uniforme, părţile variate completîndu-se reciproc constituiesc un tot armonic. Este necesară nu unitatea de peisaj, ci unitatea şi organicitatea de viaţă. Fondatorul geopoliticii, R. Kjellén, a mărutirisit că statul organic are mai puţină nevoie de ţinuturi identice sau asemănătoare, ci mai mult de teritorii care să se completeze armonic. Otto Maull s-a exprimat la fel. După Grabowsky, teritoriul unui stat este lipsit de armonie dacă peisajele sale sunt prea mult deosebite unele de altele sau dacă ele se aseamănă pînă la monotonie.
Fizionomia pământului românesc de astăzi a dat naştere, de timpuriu, la formaţiuni politice corespunzătoare. Unitatea în varietate a oferit posibilităţi pentru creerea de state durabile, acest pămînt putînd îndestula cu aproape tot ceea ce îi trebuia, populaţia aşezată pe el.
Valoarea politică şi geoeconomică a Daciei a fost preţuită încă din vremea lui Iulius Cezar care a proiectat ocuparea ei. Unitatea şi dîrzenia etnică, legătura organică a Dacilor cu pămîntul lor, au dat mult de lucru împărăţiei romane, unitate şi organicitate care au păstrat 17 veacuri nealterat caracterul acestui colţ de lume, care prin fondarea României întregite şi-a desăvîrşit procesul politic, analog cu unitatea sa antică.
Statul dac de acum 20 de veacuri avea, aproximativ, forma şi întinderea României întregite. "Cînd la intervale de timp atît de îndepărtate, se repetă forme politice atît de asemănătoare, noi suntem în drept să credem că acest fel de organizaţii politice sunt printre cele mai fericite nu se pot realiza în cadrul geografic al solului nostru". (Gh. Vâlsan)
Unitatea pămîntului românesc se desprinde şi din constatarea că stăpînirea romană în Dobrogea şi în cîmpie nu a fost posibilă fără cucerirea cetăţii transilvane. Şi această unitate a fost totdeauna expresivă prin hotarele naturale care au încadrat-o din toate părţile. Prin larga zonă pustie - scria un geograf german (W. Vogel) - zona luncii şi a mlaştinilor Tisei, Dacia şi Polonia s-au învecinat multă vreme cu două lumi deosebite. Dincoace de zona pustie şi inundabilă începea pădurea submunţilor şi munţilor Apuseni: Silvana, pentru ca dincoace şi de aceasta, să se întindă podişul Tran-Silvaniei.
"Fapt este că Dacia noastră, cea mai precis conturată, cea mai solid şi mai organic contruită din toate piesele geografice ale spaţiului din Maramureş la Egee, a plămădit şi a dat la iveală, deprinzîndu-l cu fizionomie proprie din rest, un popor aparte - poporul românesc. Nu există, în adevăr, istorie şi nu există popor care să fie aşa de mult expresii ale pămîntului lor, cum este istoria românească şi cum este poporul românesc." (Ion Conea)
Sunt deosebit de interesante limitele pe care un geograf grec le stabileşte, mai aproape de vremea noastră, pentru pămîntul românesc, Cartea geografului Daniel (Dimitrie) Philippide s-a tipărit la Tauchnitz, în lipsca, la 1816. Geograful grec spune aşa:
"România" e aşezată între al 44-lea şi 47-lea grad de latitudine boreală, partea sa cea mai de miazăzi fiind regiunea Dunării între Rusciuc şi Nicopole, iar cea mai de miază-noapte izvoarele Ung şi între 38 şi 48 grade longitudine, avînd punctul "cel mai de răsărit" la Cetatea-Albă şi "cel mai de apus" în faţa Solnocului, pe Tisa".
Iar vorbind despre apele pămîntului românesc, geograful Philippide se exprimă astfel:
"Fluvii comune României şi altor ţări sunt Dunărea, Tisa, Ungul şi Nistrul. Proprii României sunt Mureşul, care-şi are izvoarele în răsăritul Ardealului, nu departe de hotarele Moldovei şi de izvoarele Oltului şi care, despărţind oare-şi cum în două Ţinutul şi facînd hotar Banatului înspre Ghiula, se varsă în Tisa."
În partea privind judeţele "României", geograful menţionat scrie:
"Ghiula e partea României care se întinde de la Carpaţi şi de la izvoarele Tisei, unde este şi Maramureşul, pînă la Ung şi Mureş, încît are la miază-noapte şi la răsărit Munţii Carpaţi, la miază-zi o parte a Moldovei, Ardealul şi Banatul, iar la apus Ungaria, de care se desparte prin rîurile Ung şi Tisa". De aici au pornit Dacii şi au cuprins cealaltă parte a României, pe atunci "Geţia".
Cartea despre pămîntul românesc, a geografului grec Philippide, este o impresionantă anticipare a hotarelor României întregite după un secol. Este meritul profesorului N. Bănescu de a ne-o fi pus la îndemînă prin traducerea sa din 1924, precedată de o bio-bibliografie a geografului Philippide care a scris şi o istorie a României, tot în 1816 şi tipărită tot la Lipsca.
O istorie zbucuiumată, avînd parcă stigmatul blestemului legedarului Meşter Manole, încrucişare de rîvniri străine şi ambiţii autohtone, străduinţi creştine şi aprige apărări de glie şi moşie, slobozind sînge curat românesc mai de patru ori pe veac, cu puţine culmi de bucurii şi multe adîncuri de tristeţi am ajuns în pragul unei Ţări independente, stăpînă pe voinţa şi viitorul ei.
Lipsea însă, României de la sfîrşitul veacului trecut şi începutul celui de faţă echilibrul geografic indispensabil pentru dezvoltarea sa organică. "România - scria F. Schrader - este o regiune al cărui centru, pe care noi îl numim geografic, prin analogie cu centrul de gravitate, este în afară de teritoriul determinat de evenimentele istorice. Cu alte cuvinte, România, aşa cum este ea astăzi, dă impresia unei ţări care este în stare de echilibru instabil".
Un alt geograf german - Theobald Fischer - într-o lecţie publică ţinută la universitatea din Marburg, compara imaginea de atunci a Statului român cu un vultur în zbor, ale cărui aripi le formau Muntenia şi Oltenia pe deoparte şi Moldova de alta, iar capul Dobrogea - trunchiul, însă, adică partea cea mai esenţială a corpului, Transilvania - lipsindu-i. Cam în aceeaşi vreme, scria Rudolf Kjellen că cele două aripi de care vorbea Theobald Fischer - Valahia şi Moldova - îţi păreau ca braţele unui cleşte care stau să se închidă, spre vest, peste trupul Transilvaniei.
Imaginea hibridă de atunci a României a atras atenţia geografilor străini; pentru români această imagine constituia o mustrare şi un îndemn ajuns la scadenţă fericită după şi prin războiul de întregire. Astăzi, "vulturul" lui Theobald Fischer şi "cleştele" lui Kjellen întunecă, din nou, soarele românismului; necesitatea de a le goni de pe firamentul pămîntului nostru are tăria unui imperativ categoric.
"Înfăţişarea pămîntului românesc, aşa de unitară, a avut o consecinţă naturală sub raportul etnic: poporul care a locuit acest pămînt, a fost de asemenea, un popor unitar. Cine locuieşte centrul pămîntului românesc, podişul Ardealului, acela în chip firesc va locui şi ţinuturile mai joase dimprejurul podişului. Aşa a fost în vremea Geţilor sau Dacilor, aşa este şi astăzi. De aceea, la noi nu există deosebirile de dialect, cum se constată în Franţa, de pildă, sau în Germania. Un maramureşean se înţelege numai decît cu un dobrogean şi un orheian cu un bănăţean."(C.C. Giurescu)
Întregirea Ţării româneşti în urma războiului din 1916-1918 a dat teritoriului politic al României şi echilibrul geografic precum şi consistenţa şi armonia etnică şi economică. Între ţările Europei România reprezenta pînă la 1940, statul tip din punctul de vedere geoeconomic şi al simetriei spaţiale. De fapt, hotarele etnografice ale României erau, de mult, trasate în conştiinţa poporului aşezat pe acest spaţiu şi în realităţile evidente şi incontestabile ale pămîntului şi ale vieţii poporului unitar şi compact care îl locuieşte.
Nu dăm o importanţă deosebită faptului ca spaţiul nostru naţional are şi încadrarea naturală a Dunării, a mlaştinilor Tisei şi a unui important rîu la răsărit deoarece, astăzi, doctrina hotarelor naturale nu mai poate avea însemnătatea pe care o avea mai înainte cînd trecerea unei ape sau a unui şir înalt de munţi era o mare problemă tehnică şi tactică, atunci cînd munţii şi fluviile erau hotare de imperii sau chiar presupuse margini de lume.
Subliniem totuşi, adevărul de necontestat, că un organism etnic şi politic românesc puternic şi unitar, în măsură de a rezista tuturor încercărilor, nu se poate imagina decît sprijinindu-se pe cetatea Transilvaniei, pe apele Dunării şi pe litoralul Mării Negre.
Un erudit geograf şi cartograf elveţian, încîntat de minunata simetrie a formelor plastice ale Carpaţilor şi ale regiunilor împrejmuitoare, a exprimat, încă de mai bine de 30 de ani, dorinţa de a desena cineva o hartă model, luînd ca temă pămîntul românesc.
"Unde mai găsim o ţară al cărei teren să prezinte contraste mai ispititoare şi variaţiuni mai bogate decît România? ...Mai întîi Carpaţii - o linie frumos arcuită. La mijloc, podişul Transilvaniei ocolit de munţi, din care podiş, unele rîuri ies străbătînd zidul stîncilor şi coboară pe calea cea mai scurtă spre Dunăre... Munţii se prelungesc cu un brîu de dealuri... avem între Muntenia şi Moldova cîmpia măreaţă a Bărăganului. Totodată trece prin ţară şi cel mai mare fluviu al Europei centrale. ... Mai avem şi o porţiune de mare, mărginită de un ţărm cît se poate de variat". (Raymund Netzhammer)
Unitatea pămîntului românesc l-a impresionat atît de mult pe geograful elveţian încît chiar de atunci şi-a exprimat părerea că harta României să cuprindă, neapărat, Basarabia şi Bucovina şi Transilvania, părţi care stau în cea mai strînsă legătură cu regatul român şi din punct de vedere istoric şi cultural, nu numai geografic.
Imaginea unitară în armonică varaţiune a pămîntului românesc a atras atenţia mai multor geografi străini, veniţi la noi pentru a contempla frumuseţea şi caracteristicile peisajului carpato-dunărean.
"Apropiat cît mai mult cu putinţă de idealul naţional, Statul român strînge aproape pe toţi românii între frontiere din anumite puncte de vedere ideale, în jurul citadelei carpatice care a fost întodeauna inima naţiunii române. Viaţa sa economică nu este tulburată prin adăugirea de noi principii ale căror resurse diverse se combină. Ceea ce România cîştigă în bogăţii miniere nu schimbă raportul între viaţa agricolă şi viaţa industrială. Nu este vorba de o adaptare la o viaţă complet nouă: este vechea viaţă care trebuie să continue cu o mai mare bogăţie de pulsaţie şi de trafic comercial" - spunea de Martone.
Opiniile geografilor sunt unanime în a recunoaşte şi a demonstra unitatea geografică a pămîntului nostru. "Fără nici o exagerare - spune V. Mihăilescu - putem socoti pămîntul românesc ca o unitate geografică dintre cele mai respicate. Caracterele lui distinctive sunt datorite, în primul rînd, prezenţei Carpaţilor, a căror geneză şi evoluţie stau în legătură cu formarea depresiunilor periferice. Atît de strîns este raportul dintre cele două serii de forme: cele înalte şi accidentale (Carpaţii şi, în parte, dealuri pericarpatice) şi cele joase şi plane (Cîmpii şi podişuri), încît trebuie să socotim formele din a doua grupă tot ca pămînturi carpatice şi deci constituind cu munţii o singură unitate: aceea a pămîntului românesc".
"De sigur, există o deosebire de alcătuire: Fosta Ungarie prezintă o cîmpie centrală, pe axa unui fluviu, apoi o centură de coline şi munţi pe care alerga hotarul. Dimpotrivă, Statul român prezintă o cetate centrală încadrată de munţi, coline, cîmpii şi apoi fluvii pe care aleargă hotarul. Ei şi? Unde sunt legile geografice care să demonstreze că o alcăturie e mai favorabilă pentru un stat, decît alta?" (G. Vlâsan)
Între Dunăre, Tisa, Nistru şi Marea Neagră se întinde un pămînt armonic şi unitar, clădit prin gruparea părţilor mai joase din jurul Carpaţilor transilvani. Spaţiul nostru etnic se suprapune pe spaţiul carpatic românesc.
România reprezintă limita extremă a romanităţii răsăritene. Fericita structură a pămîntului nostru a legat, indistructibil, romanitatea de acest spaţiu pe care nu l-a părăsit niciodată deoarece nicăieri nu a găsit condiţii mai prielnice pentru traiul şi mai ales pentru posibilităţile sale viitoare.
România - ne spune V. Mihăilescu - este o ţară de întreită răspîntie. Pe pămîntul ţării noastre se întîlnesc trei mari regiuni europene: regiunea apuseană (prin intermediul Europei centrale), regiunea meridională (prin intermediul Balcanilor) şi regiunea continentală (prin contact direct). Prima regiune este prezentată de Carpaţi care sunt o prelungire ale Alpilor către răsăritul Europei. Într-adevăr, cele două lanţuri muntoase se aseamănă între ele prin structura lor geologică, prin cutarea puternică a păturilor din care sunt constituite, prin prezenţa formelor glaciare, cel puţin în masivele mai înalte, prin vegetaţia lor (păduri de foioase şi conifere şi păşuni alpine, întinse). A doua mare regiune geografică, cea continentală sau orientală, e înfăţişată prin uriaşul bloc rusesc a cărui margine apuseană se găseşte în Moldova şi anume în lungul contactului dintre podişul moldovenesc şi dealurile subcarpatice... A treia mare regiune, cea meridională, e reprezentată fiziceşte prin fundamentul cîmpiei dunărene şi prin podişul dobrogean.
Funcţiune dominantă în spaţiul românesc îndeplinesc, însă, Carpaţii - "Cum s-a spus de atîtea ori - scria cîndva Nicolae Iorga - de oamenii de ştiinţă, cum am apăsat nu odată eu însumi, România e carpatică, Jugoslavia dinarică, Grecia maritimă, iar Turcia anatolică. Balcanică e numai Bulgaria".
Sentimentul izolării noastre etnice l-a determinat pe Goga să se exprime astfel: "în oceanul zbuciumat al omenirii, noi suntem o insulă cu flora ei deosebită şi a îngădui să se distrugă această insulă, înseamnă a tolera un furt în atelierul de evoluţie universală".
Pămîntul nostru - spune un istoric (C.C. Giurescu) - se poate asemăna cu o cetate antică sau medievală. Ardealul şi cununa lui de munţi închipuie fortăreaţa propriu zisă, dealurile de prin prejur, întăriturile înaintate, iar Dunărea, Tisa, Nistrul, şanţurile de apă care înconjoară cetatea. Imaginea se impune de la sine. Nu-i de mirare, aşa dar, că învăţaţii germani şi francezi au întrebuinţat termenul de citadelă sau bastion pentru Ardeal (Bollwerk, bastion).
Găsim în autorul german Karl Hermann Theil comparaţia teritoriului transilvan cu un bastion al cărui rol, în evoluţia etnică şi politică a poporului român, poate fi urmărită de-a lungul istoriei.
Un geograf (Karl Hermann Theil) ne înfăţişează astfel, însuşirile pămîntului transilvan: "O configuraţie orografică a grupărilor de munţi care ocolesc un podiş înalt de 500-600 m., de unde radiază plaiuri, drumuri şi ape curgătoare care sparg şi traversează munţii făcîndu-i penetrabili. În altitudinea mijlocie a Carpaţilor româneşti, ale căror culmi se desprind în spinări domoale, însorite, acoperite cu păduri, fîneţe şi ogoare care dau impresia unei adevărate ţări suspendate pe înălţimi, populată numai cu români, ce se ocupă cu păstoritul, dar şi cu agricultura, mineritul, exploatarea pădurilor, plutăritul, etc. Frecvenţa plaiurilor de culme şi a popasurilor adînci care permit trecerea uşoară din interiorul cetăţii transilvane spre Dunăre, Marea Neagră şi Tisa, întregesc un organism economic de cea mai mare însemnătate în evoluţia etnică şi politică a populaţiei româneşti".
Sunt - cele mai de sus - confirmări recente ale aprecierilor unor vechi cercetători ai pămîntului românesc de dincoace de Carpaţi. "Imporantă, în această ordine de idei, este harta spaţiului sud-estic, din ediţia de la 1542 a tratatului lui Johannes Honterus, intitulat "Rudimenta cosmographica", pentru că Transilvania apare ca o unitate geografică total diferită de Ungaria, aparţinînd, împreună cu Moldova şi Valachia, Daciei" (Netoliczka Oskar, 1898)
Structura şi fizionomia pămîntului românesc, văzute şi cercetate de geografi şi negeografi, ne vorbesc clar şi răspicat de gradul înalt la care se poate întîlni realizat principiul unităţii şi al armoniei terestre. Sistem orografic inelar, terasat pînă la malurile Dunării şi ale rîurilor răsăritene şi apusene, convergenţe pe ape iuţi şi domoale, bogate în plute, peşte şi vapoare, litoral de mare întors cu faţa spre soarele care se ridică şi străjuit de urme de cetăţi cu nume şi glorie, văzut de oriunde şi oricînd pămîntul românesc constituie un deosebit frumos şi de fericit cadru natural vieţii unui popor care i-a rămas totdeauna credincios şi i-a fost statornic apărător.
"Întreita evoluţie geologică, paleogeografică şi morfologică, dictată de forţele naturii, a creat în această parte a lumii, între Europa peninsulară şi cea continentală, un ţinut aparte, un bloc unitar perfect delimitat fundamental deosebit de regiunile naturale vecine cu o individualitate proprie, cu o unitate, simetrie şi armonie aproape desăvârşite".