Numele poporului şi al ţărilor române

(Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, "Istoria românilor din cele mai vechi timpuri si până astăzi", 1975, editura Albatros , pag. 245)

Numele nostru, generic şi străvechi, acela pe care-l întrebuinţează poporul, este numele de rumân. Forma român pare a fi mai nouă - o găsim în secolul al XVI-lea în Paliia de la Orăştie - şi se datoreşte influenţei literare. Rumân este însă vechiul nume al romanilor, modificat după legile dezvoltării limbii noastre. Sântem singurul popor romanic care am păstrat numele vechilor stăpânitori; fragmentul etnic al "romanşilor" sau retroromanilor din Alpi (sudul Elveţiei şi nordul Italiei) e prea puţin numeros - câteva zeci de mii - spre a fi pus alături. Pe lângă acest nume generic şi străvechi, am mai avut şi alte nume, locale, după formaţiunile politice sau individualităţile geografice în care locuiam. Ni s-a spus şi ne-am spus, astfel, olteni, munteni, moldoveni, ardeleni, sau transilvaneni, dobrogeni, bănăţeni şi maramureşeni. Chiar în cuprinsul regiunilor care au determinat aceste numiri, s-au format apoi alte denumiri, corespunzând unor împărţiri şi mai mici, unor ţinuturi caracteristice. Astfel, s-au deosebit în Transilvania bârsanii (în ţara Bârsei), mărginenii (în regiunea Sibiului) şi moţii (în Munţii Apuseni); în Moldova, vrâncenii (în Vrancea). O diferenţiere a avut loc şi în legătură cu opoziţia dintre munte şi câmpie. Locuitorii celui dintâi, specializaţi în păstorie, s-au numit şi mocani, în timp ce aceia care stăteau la şes, îndeletnicindu-se mai mult cu agricultura, au purtat numele de cojani.
Ca şi pentru popor, a existat şi pentru ţară un nume străvechi şi generic: acela de Ţara Românească. Este numele care s-a păstrat şi după întemeierea statului, pentru ţinutul dintre Carpaţi şi Dunăre - aci e Vlaşca găsită de slavii migratori - cât şi pentru o regiune întreagă din Transilvania, pomenită în secolul al XIII-lea sub numele de "Terra Blacorum". Venirea ungurilor şi formarea celor două state româneşti a dus la crearea unor noi denumiri, oficiale, în legătură fie cu aşezarea geografică, fie cu întemeietorul statului şi al dinastiei.
Numele oficial al Ţării Româneşti, întrebuinţat de cancelaria domnească, este, în documentele slave şi greceşti Ungrovlahia, în cele latineşti, Transilvania. Şi unul şi celălalt au un înţeles geografic: cel dintâi, de origine greacă, înseamnă "Vlahia de lângă Ungaria", spre a o deosebi de cealaltă Vlahie, din peninsula Balcanică; cel de-al doilea are înţelesul de "ţara de dincolo de munţi" (Alpi e luat aci cu înţelesul generic de munte). Uneori, i se mai spune ţării Basarabia, după întemeietorul dinastiei; se întrebuinţează de asemenea numirea de Muntenia.
Moldova poartă, în documentele cancelariei domneşti, de obicei acest nume, care este numele râului; câteodată, i se spune şi Moldovlahia. În actele greceşti, găsim uneori numirile Rusovlahia (adică Vlahia de lângă Rusia) şi Maurovlahia (Vlahia Neagră). Turcii o numesc, după întemeitor, Bogdanili (ţara lui Bogdan) sau Cara-Bogdan (Bogdania neagră).
Transilvania (mai rar Ultrasilvania) e un termen de origine cultă, datorit cancelariei latine a regilor Ungariei. Înseamnă "ţara de dincolo de păduri": aşa se înfăţişa ea pentru ungurii din pustă.